cop 1 Nadia„Ca orice lecție, ea trebuie să ajungă la sufletul copilului.
Contează doar felul în care se realizează acest lucru.”
(Nadia Urian Linul,
Lecția de istorie, în Povestea satului, p. 18)



                 Este o poveste între fiecare dintre noi și filele memoriei noastre. Este o poveste între fiecare dintre noi și „realitate”, așa cum este o poveste între noi și comunitate,  o poveste între fiecare dintre noi și oricine.
              O nouă carte a Nadiei Urian Linul, Povestea satului, a apărut în anul 2019, alături de titlurile Nu numai povești și Povești din sat, tot la editura eCreator,  o nouă carte în care antrenamentul povestitorului se oprește asupra a ceea ce aș numi enigmatica artă a povestitorului sau pedagogia Necunoscutului. Iar Povestea satului este o formă de  cartografiere a formulelor Necunoscutului trăit ca taină,  magie, tihnă, catharsis, purificare de patimi prin eternă (re)întoarcere la origini, o carte despre care îndrăznesc să afirm două idei pe care le voi susține. Mai întâi, dacă ar fi să spun ceva important pentru înțelegerea strategiilor în antrenamentul povestirii și pentru  meseria de povestitor, aș spune că trebuie să îmbătrânești ca să fii.  Or, dacă trebuie să îmbătrânești ca să fii (povestitor), dacă un adevărat povestitor trebuie să trăiască o succesiune de experiențe pentru a stăpâni „meseria”, atunci relația dintre povestitorul-pedagog și cititorul-elev trebuie să devină una dintre maestru și discipol.

A doua este că, prin a povesti o poveste ori mai multe povești de la povestitor(i) adunate „și-napoi la lume date” (și un întreg câmp semantic din preajma acestui orizont magic), cartea Nadiei Urian se deschide spre omenesc și omenie. În final, ca să ne întoarcem între disciplinele pedagogice din preajma noastră, este vorba despre relația dintre mentor și cel care „studiază”. Ca atare, prin a fi povestitor-pedagog,  Nadia Urian Linul  face „povestea satului” să fie un mediator între cititorii-discipoli copii și maeștri-povestitori maturi,  eroi ai lumii satului care,  grăind despre omenesc și omenie, sunt venerați fără rezerve (De dragul eroilor).
              Cercetările antropologice au relevat că aparținem speciei căreia procesul maturizării îi ia cel mai îndelungat timp pentru a se realiza. Un argument esențial este că oamenii, susține undeva Liiceanu, poartă amprenta copilăriei de-a lungul întregii lor existențe. Dar nu numai Liiceanu susține acest lucru, ci și o știință importantă, psihanaliza. De altfel, punctul de pornire al investigației psihanalitice se află în constatarea gradului în care oamenii, în general, uită condiția și experiențele propriei copilării. Ceea ce, în aparență, e pierdut, se poate recupera, dar numai prin mijlocirea unor tehnici psihanalitice laborioase sau prin creație. Și cărțile Nadiei Urian Linul  urmează, până la un punct, programul pedagogic al acestei tehnici, ca un povestitor-regizor care și-a elaborat o metodă, un tipar creator în care povestea/ povestitul este o formă de anamneză și de catharsis, totodată,  de purificare și de salvare prin creație/ povestire. 
                 Nadia Urian Linul, în volumul „Povestea satului” se folosește de vechea tehnică a „poveștii în poveste” sau a „povestirii în ramă” care, prin forța cuvintelor și a imaginarului, trimite nemijlocit la  rostul povestitorilor și al poveștilor. O dată,  rostul de leac, de catharsis, de  despovărare de balastul trăirilor pătimașe ori al temerilor cotidiene într-o lume invadată de profan, de nonsens, de grabă și mondenități din care se poate scăpa doar prin modele și antimodele (Omul sărac, al doilea drac, Facerea de bine, Azilul, Ce deget? Niciun deget! Treci la raze!..., Compromisul, Trei dâlme). Apoi,  rostul de invitație pentru discipol să creadă, totuși, în salvarea măcar temporară de la dispariția în neant a atmosferei de poveste, în salvarea acelui „illo tempore” ca prezent etern la care ne invită povestea ca matrice a lumii magice, eroice și mitice deopotrivă ce odinioară a fost satul (Globulețele, Răsplata).
               Altminteri, când povestitorul este pe deasupra și dascăl cum este Nadia Urian Linul  și este și unul dintre puținii „meseriași” preocupați de reflecția asupra spiritualității umane, este  și firesc să scrie creațiile sale pornind de la textele și realitățile Bibliei. Poate pentru că povestitorul-pedagog își înțelege propria meserie, cu tot efemerul ei, ca pe o formă de sacrificiu, singura ce-i este accesibilă prin a dărui necondiționat.  Mare este Dumnezeu, Păcatul, Răsplata, Iartă-mi, Doamne, prostia, Azilul, Puiul de căprioară și alte „povești”  trimit la valori aproape uitate: a semăna Binele, buna înțelegere, prețuirea bătrânilor, compasiunea, libertatea, traiul cu frica lui Dumnezeu. Acest sacrificiu, întotdeauna al bucuriei de a da mai departe, de a împărtăși din preaplinul experienței, al înțelepciunii poveștilor satului  în primul rând copiilor și celor (mai) tineri, este a doua natură și a unor povestitori-martori ca lelea Marișcă (Lecția de istorie),  Năstăcuța  (Mare este Dumnezeu), lelea Ileană (Omul sărac – al doilea drac), „mama bună” sau „unceșul” ce povestește despre războiul nemilos: „Pe cân' să-mi aflu jucăria, cineva mi-o furat-o. O rămas pe masă. Cineva, din cealaltă trupă… Așa supărare, n-am uitat-o niciodată! O jale, pe mine… Asta n-am uitat niciodată, draga unceșului! Nici supărarea cu muzâcuța și nici războiul. El aduce numa' pagube, că de câștigat, nu câștigă nime!” (Muzicuța).
         „Povestea satului”, un singular cu sens generic, devine o culegere de povești/ povestiri ale sătenilor, tot atâtea lecții de istorie, lecții de viață și, mai ales, lecții de suflet, lecții de omenesc și omenie, cum spuneam: „Ca orice lecție, ea trebuie să ajungă la sufletul copilului. Contează doar felul în care se realizează acest lucru”. Omenescul este o sursă nesfârșită de delectare, de minunare, iar una dintre fermecătoarele manifestări umane ale ei este vorbirea, limba. Cât de plăcut e să constați că reușești să spui ceea ce ai gândit, simplu: „Nimeni nu știa ce e păcatul să vinzi sau să cumperi și despre bani nu era nici pomeneală. Pâine aveau cu toții, de ajuns și de rămas”. Apoi, cât joc al nuanțelor, cât specific local și câtă atmosferă creată de cuvântul neaoș, regional, cum numai în poveștile spuse cu mult tâlc ale lui Ion Creangă, pline de umor și (auto)ironie, mai întâlneam: „Ne ștricălea – tricota - veste din lână aspră sau ne țesea țoale alese în teară”; „tomna am cătat”,  „doblete”, „chepeneag”, „îmbdie”, „cilezi” și alți termeni.
           De la omenesc la omenie nu este decât un pas prin nevoia de a fi bun, generos, de a dărui, de a-i contamina pe alții de bucuria vieții, de a adopta în comportamentul tău prezumția de solidaritate cu ceilalți oameni: „Știți ce m-am gândit eu, mă copii, spuse omul, când masa era pe gătănie. Eu zic așa: Dați-vă jos sumanele din spate și descălțați-vă! Suiți-vă pe cuptor și încălziți-vă. Ia, acolo este loc de dormit pentru amândoi! N-aveți cum să vă întoarceți acuma acasă! Mai îi un pic până dimineață! Atuncea, prind caii la sanie și vă duc eu înapoi acasă, la tatăl vostru, că-l cunosc!” (La colindat). Cu siguranță, copiii care se formează în acest fel vor putea fi mai greu antrenați în conflicte ori războaie de tot felul, înțelegând mai multe, și mai ales „că roata vieții se întoarce atât de repede, prea repede. Și primim înapoi și noi, ceea ce dăm. Apoi, cu ce pahar închini, cu acela ți se închină !” (Roata vieții).
            Jocurile memoriei umane, o continuă alternare a găsirilor și a ascunderilor, a confirmărilor și a frustrărilor, a amintirilor și a uitărilor, fac uneori insesizabile trecerile de la zâmbet la lacrimă, de la gravitate la duioșie (Azilul, Muzicanții, Acela-i om, spune și tu, Puiul de căprioară) și sunt jocuri construite pe tiparul dezvoltării personale, în noile programe școlare pentru primar și gimnaziu fiind un pariu major al educației: să-i antrenăm pe copii să savureze omenescul în întreaga sa diversitate. La animale, o pornire instinctivă vede în diferență o adversitate. Pentru ca oamenii să nu reproducă și ei acest comportament, este nevoie de o educație corespunzătoare ca să nu se întâmplă ceea ce vedeam până acum mai mereu: a considera ratat un copil care nu dorește altceva decât să se facă „cioban, ca unceșu” (Mă fac cioban, ca unceșu, doamnă!) sau  a nu accepta în clasă un copil de altă rasă, etnie, religie. Desigur, nu asta se petrece în poveștile Nadiei Urian, un exemplu fiind Nioka, „poveste a unei fetițe de culoare, venită din America,  care a fost integrată cu drag în colectivul școlii și datorită  învățătoarei care le spunea tuturor că fetița îi este rudă și că are acel lipici care te unge la suflet atunci când te împrietenești cu ea. Poți influența, ca dascăl, mult și în bine, destine!”, spune autoarea însăși în interviul din finalul cărții acordat lui Dinu Moldovan, redactor al ziarului „Tribuna Românească” din Chicago.         
              Așadar, poveștile Nadiei Urian Linul sunt din acel ille tempore - un timp al începuturilor - nu al poveștilor-basme, populate de prinți, prințese, vrăjitoare, iele, zâne, duhuri, zmei, strigoi, elfi ori balauri, ci un timp originar, al poveștilor inițiatice, din preajma Creației/ Creatorului, un timp când acest fel de personaje, prin morala și acțiunile lor, integrate la nivelul mecanismelor psihologice, pregătesc copiii pentru viața care-i așteaptă, viață în care acele creaturi mai mult sau mai puțin fabuloase pe care le-am enumerat mai devreme există,  într-un fel sau altul, ca „demoni” chiar în omul sărac, dar lacom și mereu nemulțumit, în copiii nerecunoscători, în dascălul fără vocație, de ce nu.
             Făcând o analogie, cartea Povestea satului este pentru dascălul  Nadia Urian Linul chiar „Muzeul” sau „Camera Țărănească” - cum  îi place înseși autoarei să spună - care „te ajută pe tine, ca dascăl /.../. E sală de curs, e expoziție  de obiecte, e sală de spectacol sau de predare a geografiei, a religiei, a limbii române !”, o carte care imortalizează viața satului într-o proză ușor didacticistă, dar reflexivă, ce abundă în amănunte picante, hazlii și cu tâlc.
             Povestea și arta de a povesti devin terapeutice,  un mijloc de a vindeca lumea și de a o salva din vâltoarea evenimentelor cotidiene de orice fel, o vâltoare de care suntem înghițiți uneori noi, toți. Povestea satului devine astfel barometru moral, o formă de salvare sau o cronică a micilor evenimente povestite de martori sau eroi cunoscuți sau anodini, mai puțin cunoscuți, ai satului. Prin a spune povestea lor într-o carte care va ajunge în mâinile cititorilor-elevi, povestitorul-pedagog Nadia Urian Linul dă un sens nou vieţii sale: poveștile despre înaintașii ei și nu numai fac din această carte destinată micilor și mai marilor cititori deopotrivă „gramatică” a limbii române neaoșe a locurilor evocate din Țara Năsăudului, carte de istorie, dar și „carte a vieții” ce stă pe Cartea sfântă.