lemnaruArticolul încearcă să ofere o opinie personală despre noţiunea de formator, pedagog, făcând apel la experienţa proprie, în care se regăsesc dimensiunile de actor, regizor, profesor. Cele trei se întâlnesc, se despart uneori, se completează, dar cu siguranţă au acelaşi scop: obţinerea performanţei.
Pedagogie, formativitate, ştiinţă, creaţie, responsabilitate, rigoare, profesionalism
The article tries to put forword a personal viewpoint about the idea of shaper, of educator, calling into requisition my own praxis as an actor, a stage-director, a teacher. These three dimensions sometimes take separate ways, sometimes they complete each other, but, for certain, have the same goal: obtaining performance.
Pedagogy, shaper, science, creation, responsability, harshness, professionalism.

    „Raţiunea pentru care noi, artiştii, lucrăm, este ca să punem întrebări. Dacă ştii de ce faci un lucru, nu mai ai nici un motiv să-l faci. Raţiunea pentru care lucrăm e aceea de a ne întreba: Ce e asta?; Ce sunt pe cale să fac?; Ce sunt pe cale să spun?”
                           
                            Robert Wilson


 

    Voi propune analizei acest spaţiu, de formativitate, extrem de incitant, provocator, alunecos dar şi plin de satisfacţii.
    Aş lansa întrebarea, sau meditaţia, dacă pedagogul, formatorul, poate să se descopere, să se formeze, să se perfecţioneze, sau pur şi simplu trebuie să aibă doar vocaţie?!
    Experienţa mea pedagogică de aproape douăzeci de ani, sau de formare, sau de îndrumare, mi-a demonstrat, totuşi, până acum, câteva lucruri: printre altele, acela că îndeletnicirea de formator este oarecum diferită de cea a practicii artistice individuale. Nu cred deloc în faptul că arta de a fi pedagog este direct proporţională cu vechimea pe care o ai în practică, cu atât mai puţin, cu vârsta biologică. A nu se înţelege că experienţa câştigată în timp, ca şi artist practician, nu-ţi foloseşte în dimensiunea formativă. Dimpotrivă. Dar nu este o condiţie fără de care nu se poate „practica” pedagogia. Cunosc tineri pedagogi, cu rezultate absolut remarcabile în domeniul pedagogiei, fără a poseda un trecut artistic copleşitor. Au ştiut, au reuşit, să se formeze şi să se adapteze tuturor cerinţelor şi exigenţelor pedagogice cu o uşurinţă şi un profesionalism de necontestat. Aşa cum, la fel, cunosc oameni de teatru sclipitori pe scenă, cu roluri (sau regii ale spectacolelor) miraculoase, care nu şi-au găsit locul pe platforma pedagogiei. Unii dintre ei chiar se feresc de această zonă, recunoscând/mărturisind că nu pot să facă asta, nu dispun de datele necesare; nu se încumetă să rişte pe un teritoriu pe care nu-l stăpânesc şi mai ales, simt că nu se potriveşte structurii lor. Alţii se încăpăţânează să demonstreze contrariul, chiar dacă primesc semnale care-i contrazic.
    Personal, cred că dimensiunea pedagogică cuprinde în ea şi formarea, şi descoperirea, şi calitatea nativă, şi auto-perfecţionarea. Cert este, de asemenea, că teoria poate fi foarte bună şi utilă, dar, totuşi, practica e cea care te ajută mai mult, mai concret, în această experienţă. Da, mai cred că pedagogia se poate şi învăţa, cu condiţia să ai de la cine, să te educi aşa încât să fii mereu cu simţurile în alertă, capabil a detecta ce-ţi foloseşte, ţi se potriveşte şi se poate adapta profilului tău.
    Sunt multe instrumentele cu care operezi în această latură şi ai nevoie, printre altele, de: răbdare, prestanţă, rigoare, inteligenţă, calitate (umană şi artistică), flexibilitate, diplomaţie, creativitate. Sunt doar câteva dintre aptitudinile-calităţile- pe care trebuie să le ai, să le dezvolţi.
    Prestanţa şi calitatea unui formator se clădeşte în fiecare zi, cu fiecare curs pe care-l ţine, la fiecare întâlnire cu studenţii, actorii, partenerii săi. Respectul şi eventual admiraţia, se câştigă prin prestaţia lui de zi cu zi, începând cu, calitatea pe care o degajă ca partener direct de dialog şi încheind cu realizările artistice.
    Nu de puţine ori am auzit de studenţi, elevi, care au început să îndrăgească o materie, un curs –implicit să-l frecventeze şi asimileze- datorită profesorului care îl preda. Dar...am auzit şi că...e mai bine să aştepţi trei ani fără să înveţi nimic, un profesor bun, decât să pierzi trei ani învăţând greşit de la un profesor slab.
    Cred că pedagogia se şi învaţă, dar trebuie să ai vocaţia de a şti să înveţi, în primul rând pe tine, iar apoi pe ceilalţi. Nu-i destul să cunoşti foarte bine tu, trebuie să deţii instrumentele cele mai performante de a-i putea învăţa şi pe alţii.
    E o profesie grea, pentru că se lucrează cu oameni, cu sentimente, cu emoţii, cu stări, cu orgolii, vanităţi, cu imprevizibil, cu transformări, contradicţii.
    Am întâlnit tot felul de situaţii, fiecare cu specificul şi problematica ei, şi pot spune că din fiecare moment mai delicat, special (şi nu neapărat în sens negativ!) am învăţat câte ceva, mi s-a mai răspuns la o incertitudine, mi s-a mai infirmat o convingere...importantă rămâne relaţia pe care reuşim/sau nu să o construim, parteneriatul uman şi artistic (profesional) căruia îi punem bazele şi-l înălţăm frumos, respectul şi admiraţia pe care le cultivăm din/în ambele direcţii.
    Mai ales în aceste vremuri, atât de tulburi, de nestatornice, în care se poate schimba totul de la o zi la alta, în care nu mai găsim uşor echilibrul, în care oricine poate contesta orice, noi- ca şi pedagogi- trebuie să fim aceia care putem asigura un mediu „seif”, pentru studenţii noştri; este important pentru ei să se simtă în siguranţă, protejaţi, apăraţi, încurajaţi.
    Trebuie să avem grijă ca ei să înţeleagă foarte bine că autoeducaţia trebuie să-i însoţească permanent, să devină o a doua natură pentru ei, că autosuficienţa nu e prea benefică, poate deveni chiar malignă, izolându-i de febra cotidiană a descoperirii şi mirării.
    De altfel, acestea, dacă ne gândim puţin, sunt la fel de valabile şi pentru noi. Am întâlnit, cândva, în lecturile mele, câteva opinii, gânduri, ale unui coleg de breaslă,  om de teatru (al cărui stil de lucru l-am intuit şi din produsele artistice pe care am avut ocazia să i le  văd, purtând semnătura lui) care mi s-au părut a fi foarte potrivite cu ceea ce simt şi eu în această direcţie- relaţia pedagogului cu studentul- şi de aceea simt nevoia să împărtăşesc, la rândul meu, aceste reflecţii:
 „(...) Orizontul mi s-a deschis spre o categorie nouă de întrebări pe care, chiar dacă le conţineam, nu mi le enunţasem cu subiect şi predicat.
    Trăiam cu falsa impresie că noi ne alegem studenţii. Nu am să afirm, aşa cum probabil vă aşteptaţi, că studenţii ne aleg pe noi. Cred, mai degrabă, că studenţi şi profesori deopotrivă ne suntem daţi unii altora şi că ambele părţi ne merităm reciproc.(...) Calităţile de suflet şi virtuţile aferente lor trebuie să existe bilateral, datoria fundamentală fiind aceea de a le întreţine prin activitatea concretă a fiecărei zile. Lesne de înţeles şi foarte uşor de asumat...în declaraţie.
    Fiecărui capitol predat din „munca actorului cu sine însuşi” trebuie să-i adăugăm şi unul de „munca pedagogului cu sine însuşi”. Numai aşa putem spera că tinerii noştri parteneri vor declanşa „munca studentului cu sine însuşi”. Descumpănirii profesorului în faţa studenţilor ce trec prin şcoală fluierând îi corespunde cu simultaneitate cuantică descumpănirea studenţilor faţă de îndrumătorii ce stau în şcoală fluierând degeaba. În faţa clasei nu poţi minţi. Nu poţi mima competenţa. Nu poţi impune principii pe care tu însuţi nu le-ai însuşit. Nu poţi pune nereuşitele tale pe seama studenţilor. Singurul vinovat de eşec eşti tu –profesorul. Succesul este darul de sus pentru munca împreună.
    Pedagogia de teatru exercitată ca muncă împreună.(...) Dar ce înseamnă „muncă”? Ce înseamnă „împreună”?
    Munca pentru noi (el şi studenţii săi-n.a.) este încercarea continuă ca, prin lupta cu sinele diurn, să tindem spre omul performant. Am fost conştienţi (...) că actoria nu este un scop în sine, ci doar una din căile posibile pentru atingerea acestui măreţ ideal. Aceasta a fost starea pe care am ales-o noi.
    Încercând să desluşim mecanismele profesiei noastre, am deschis perspective asupra dilemelor legate de natura omului şi natura lui Dumnezeu, a bărbăţiei şi feminităţii (...) şi, cel mai important, am dobândit certe abilităţi în deosebirea imposturii de adevărata creaţie, a valorii de non-valoare, a adevărului de falsitate. În lumea în care trăim, acesta nu e puţin lucru. Cu alte cuvinte, nu am acceptat suficienţa indiferentă a ignoranţei reci, ci am ales conştiinţa şi conştienţa de sine. Înţeles astfel, lucrul profesorului cu studentul este, în aceeaşi măsură, şi lucrul studentului cu profesorul.
    Componenta esenţială este legătura sufletească. Impersonală, intuitivă şi puternică, descarcă mari cantităţi de energie construind punţile de forţă ale celuilalt termen –„împreună”.
    „Împreună” este relaţia tăcută a celor care, prin spirit, caută Lumina conştienţei de sine ca, mai apoi, să o exprime în act scenic. Performând într-un grup întemeiat pe astfel de decizii, şansa devenirii personale este net îmbunătăţită.
    Privind de-aici, am convingerea că, fără aceste principii şi obiective, teatrul de mare performanţă nu este cu putinţă. Şi avem exemplele marilor trupe şi ale regizorilor lor. Nu a existat nici un mare regizor fără o trupă de mari actori. Reciproca este valabilă şi în ceea ce-i priveşte pe actori. Nu poate exista un singur actor mare. Există trupe mari şi mai mulţi actori mari ai aceleeaşi generaţii. Cercetaţi şi-mi veţi da dreptate.
    Într-o lume nebună, în care regizorii întâlnesc actorii sub semnul grabei, gândind la următorul proiect sau chiar la proiectul paralel şi în care miza profesională cea mai înaltă este cum să facem „altfel şi pe dos”, iar scopul ultim este premiul UNITER, şcoala reprezintă prima şi ultima şansă de a constitui o echipă care să lucreze numai întru valoare având ca temei liantul ferm al dragostei şi credinţei reciproce, necondiţionate şi dezinteresate.”1
    Este foarte rodnic să împărtăşim între noi –pedagogii- idei, experienţe, metode, viziuni. Acest exerciţiu ne ajută să vedem mai clar ansamblul, să detectăm detaliile acestuia mai individualizat, să ne refacem reperele, să reevaluăm poziţionarea noastră (artistică, formativă) în structura de bază a proceselor creative, într-un cuvânt, să avem şansa de a descoperi poate lucruri noi, de a corecta eventualele minusuri, traiectorii deviate, de a învăţa încă ceva.
     Desigur că lipsesc foarte multe alte ramificaţii (frământări, întrebări, rezolvări, abordări etc.) din această panoramă subiectivă, pe care le întâlnim şi cu care operăm în interiorul unui produs artistic, dar mi-e cu neputinţă să epuizez acestea toate într-o singură lucrare; scopul prim a fost acela de a iniţia un dialog cu cei interesaţi, de a-i stimula în „cercetarea” lor teatrală, de a le propune un mod de a privi relaţia regizorului cu textul, cu actorul, cu publicul, cu sine.
În ceea ce mă priveşte, din practica mea pedagogică, de până acum, aş putea, cu umilinţă, să trag câteva concluzii:
    • am învăţat de-a lungul timpului că actorul, în teatru, nu este niciodată singur, chiar atunci când îl vedem singur în scenă, că ceea ce face el este în legătură cu întreg spaţiul viu de joc, cu ansamblul scenă-sală, cu scriitura dramatică, cu inventivitatea regizorală etc.;
    • că trebuie să cunoşti direcţiile esenţiale ale artei care te preocupă, vizând extragerea a ceea ce te interesează, ţi se potriveşte, te ajută în dezvoltarea ta şi personalizarea acestor ,,extrase” în conformitate cu structura ta;
    • nimic nu e mai dăunător decât o ştiinţă dobândită teoretic, care nu-şi găseşte locul cel mai potrivit în practica individuală;
    • arta teatrală nu trăieşte şi nu poate progresa fără experimente şi chiar fără o doză de imprudenţă;
    • trebuie să existe- şi există!- o deschidere către căutări dramatice şi spectaculare, către lansarea unor nume noi, a încurajării diversităţii de stiluri, a înnoirii permanente a mijloacelor de expresie;
    • trebuie să ţii întotdeauna cont de trecut (în sensul universalităţii artei) dar mereu să priveşti către viitor;
    • actorul trebuie să se cunoască foarte bine întâi pe sine, pentru a-şi putea îndrepta atenţia spre ceilalţi.
 
Nu ştiu cu exactitate cum trebuie abordat un personaj: din interior spre exterior, invers…cu distanţare, cu sau fără reguli stricte de ghidare în procesul de creaţie…urmărind o tehnică sau alta…ştiu doar că, la urma urmei, pe spectatorul din sală, îl interesează doar ceea ce vede, doar ceea ce simte, doar emoţia care există sau nu, doar actorul care nu se economiseşte şi ,,arde” pe scenă; nu-l va interesa cum actorul a reuşit performanţa scenică, prin ce mijloace, va participa doar, sedus fiind, odată cu actorul, la miracolul care se întâmplă în faţa sa.
    Sigur că putem vorbi despre actori cerebrali, actori intuitivi, actori mimetici etc. E important drumul: să-ţi cunoşti resursele, capacitatea de anduranţă, rezistenţa în faţa orgoliilor de tot felul, ,,să-ţi păstrezi credinţa”, să readuci copilul din tine la fiecare nou personaj, pentru a-l transforma în adult, să nu uiţi niciodată că ai un partener cu care relaţionezi, că teatrul întotdeauna înseamnă noi, nu eu sau tu.
    Concluzia?!
Noi trebuie să fim primii care să încercăm să salvăm ce putem, indiferent cu ce preţ, pentru a nu ajunge să ne salvăm individual doar, solitar...răsfirându-ne din ce în ce mai tare...ne-am asumat responsabilitatea de a forma şi modela conştiinţe, caractere, destine, iar asta ne obligă la o rigoare umană autentică, la o prestanţă la care nu trebuie sub nici un chip, să renunţăm. Suntem datori, fiind o generaţie cu repere bine ancorate, totuşi, în pământul bogat din care ne-am tras seva, să plantăm mai departe vlăstare care să prindă rădăcini puternice şi să crească într-atât, încât să ne adăpostim noi în umbra lor.
În loc de încheiere:
„Actorul care a uitat să se joace se va afla în mare dificultate în momentul în care va fi pus în situaţia de a juca (...)
Prefer.
    • Actorul care se străduieşte întâi să înţeleagă şi apoi să facă înainte de a înţelege: cel care te solicită să-i spui CE, faţă de unii obsedaţi de CUM.
    • Actorul care nu-şi cunoaşte, nu-şi iubeşte şi nu-şi repetă mijloacele de expresie, celui care şi le cunoaşte într-atât şi e atât de încântat de el, încât încearcă să facă uz de ele, cu tot dinadinsul, chiar acolo unde nu e cazul.
    • Actorul care iubeşte teatrul mai mult decât propria-i persoană, celui care se iubeşte pe sine până la adoraţie încât priveşte teatrul doar ca pe o instituţie creată anume pentru a-l sluji pe el.
    • Actorul a cărui personalitate se manifestă în scenă şi nu în afara ei.
    • Actorul care nu vede în autor un duşman, în regizor-un tiran, ci cel ce ştie să simtă libertatea creaţiei sale şi să o folosească într-un sistem determinat.
    • Actorul care se chinuie să ajungă la un personaj, celui care chinuie un personaj pentru a-l determina să intre într-o haină, ori prea strâmtă, ori prea largă.
    • Actorul cu simţ al umorului, chiar atunci când joacă dramă, şi cu intuiţie a dramaticului, chiar atunci când joacă o comedie.
    • Actorul nu într-atât de lucid încât să devină insensibil şi nu atât de sensibil încât să-şi piardă luciditatea.
    • Actorul care te înţelege uneori dintr-un gest, celui care, pentru a-l convinge să facă un gest te obligă să-i ţii o conferinţă.
    • Actorul care îşi respectă arta şi pe sine însuşi, celui care se pretează la orice pentru a câştiga un fals prestigiu sau chiar o reală popularitate.
Mă opresc aici, de teama de anu ajunge la o imagine a actorului ideal, care, din păcate- sau din fericire- nu există.”2

„Banalităţi, da, banalităţi, adevăruri. Adevăruri pe care fiecare, fiecare generaţie le descoperă, progresiv, cu aceeaşi uimire, cu aceeaşi disperare, aceeaşi jale, de secole, de secole, de secole. Şi, de asemenea, această descoperire e o banalitate. Adevăr, uimitoare banalitate, neaşteptat adevăr. Păcăliţi ce sîntem.”
                                E.Ionesco