Mare fenomen televiziunea! Ea ne ajutǎ sǎ ne informǎm. Adicǎ sǎ aflǎm tot ce se întâmplǎ  în lumea asta mare, sǎ nu trǎim cumva, aşa, în necunoştinţǎ de cauzǎ.
Aţi vǎzut ştirile de la ora cinci? Mie îmi plac ştirile de la ora cinci. Îmi plac reporterii, cǎ sunt tâmpiţi, sadici şi siniştri. Am vǎzut odatǎ cum l-au încolţit pe un… sǎ zicem om de afaceri… deşi el era mafiot get beget. Sǎracul îşi pierduse fiul. Şi ǎia grǎmadǎ pe el, nu tu respect, nu tu compasiune. Omul nu ştia pe ce lume e. Şi între deştepţi, cea mai înfiptǎ o fǎtucǎ, îl interpeleazǎ cu tupeu şi auzi ce îl întreabǎ, inteligenta:
„Cum vǎ simţiţi, acum, cǎ v-a murit copilul???”
Eu, na, înţeleg cǎ atunci când eşti mafiot e scris  în fişa postului cǎ, dacǎ are careva boalǎ pe tine, are boalǎ pe toatǎ familia ta şi ai tǎi sunt trecuţi la pierderi colaterale…da’ …pe bune??? Cum vǎ simţiţi? Şi omul ce era sǎ rǎspundǎ?
“E o gurǎ  în minus…dar îmi pare rǎu, totusi, cǎ la banii mei oricum nu se simţea…” sau
“Ce sǎ faci? Domnul a dat, Domnul a luat…”
Ce sǎ rǎspundǎ????

Altul relata de la sinucigaş din casǎ:
“Singur, în linistea nopţii, copleşit de tristeţe, rǎvǎşit de suferinţǎ, acest om a ales sǎ îşi punǎ capǎt zilelor, luându-şi zborul de la fereastrǎ.”
Mda. Care va sǎ zicǎ omul era singur  în liniştea nopţii. Atunci de unde mama dracu’ ştie geniul ǎla cu microfon cǎ zburǎtorul era copleşit de tristeţe?? Poate era  în culmea fericirii şi a zis:
“Gata frate, asta a fost maxim, eu aici vreau sǎ ma opresc, cǎ oricum mai bine nu se va putea!!”
De unde ştie tâmpitul ǎla cǎ sinucigaşul era trist??? Dupǎ expresia întipǎritǎ pe faţǎ la aterizare? Şi dacǎ expresia s-a deteriorat de la impact? Sau dupǎ poziţia degetelor de la mâini? Ţinea mortul degetul mare în jos??? Poate îl avea iniţial  în sus, ca la like, dar la impact s-a rǎsucit şi ǎla???
Atenţie, oameni buni, când vǎ aruncaţi pe geam, cǎutaţi sǎ aveţi degetele într-o poziţie corectǎ şi fermǎ, ca sǎ transmitǎ clar mesajul. Faceţi semnul OK, dacǎ sunteţi împǎcaţi cu decizia voastrǎ. Ţineţi degetele încrucişate dacǎ nu doriţi sǎ muriţi, ci doar sǎ atrageţi atenţia…Bine, în cazul ǎsta ar trebui sǎ încercaţi o metodǎ mai puţin invazivǎ. Gen pastile cu alcool. Şi luaţi paracetamol. Sau glonte pe lângǎ cap,  în gat, ca domnul ǎla cu eşarfǎ…dintr-astea soft. Adicǎ nu metrou, nu etaj. Şi nu vǎ tǎiaţi venele dacǎ vǎ place curǎţenia. Sângele se spalǎ greu. Nu se face apǎ, zice şi proverbul.

Reporterilor le plac mizeria şi condiţiile extreme. Aţi remarcat? Când se duc ei în teren, cum se bagǎ  în noroi,  în viiturǎ,  în nǎmete? Chiar dacǎ alǎturi e asfalt? Hei, baiete! Vezi cǎ e asfalat alǎturi? De ce te murdǎreşti aiurea?? Cǎ tot banii ǎia ţi-i iei. Mǎcar zi-i ǎluia cu camera sǎ mai zoomeze un pic. Sǎ scoatǎ asfaltul din cadru, cǎ esti penibil. Ştii?, ǎia care se uitǎ la televizor nu sunt toţi orbi, unii dintre ei mai şi vǎd…
Ce-i drept, e greu sǎ ii spui unui operator de teren ce sǎ facǎ, sunt greu de controlat. Aţi vǎzut filmǎrile de pe munţi? Când ne explicǎ alpinistul cât de greu e traseul, dar cameramanul îl filmeazǎ de sus? Adicǎ ǎla, cǎrând şi camera într-o mânǎ, s-a cǎţǎrat  în vârf înaintea expertului. Şi probabil îl sfideazǎ pe alpinist:
“Prietene, am ajuns înaintea ta, aşa cǎ mai lasǎ-ne cu traseul tǎu dificil! Mai taie din ele!”
Sau la Survivor,  în pǎdure, vedeta explicǎ cât de frig e şi cum se apropie de hipotermie şi tremurǎ artistic din toate mǎdularele şi lu’ ǎla de filmeazǎ nu ii tremurǎ mâna cu camera?? Are termostatul reglat diferit, e imun la îngheţ, sau cum?

Sǎptǎmâna trecutǎ, mǎ sunǎ un prieten, cicǎ:
„Frate nu o lua pe autostradǎ cǎ e iureş la Cernavodǎ!!”
Zic: „Şi ce? Se înghesuie lumea la autografe?”
El: „Nu actorul, nu fi prost! E nebunie la punctul de taxare!”
Eram la o azvârliturǎ de bǎţ de bariere. Mǎ uit…liber! Patru maşini cu tot cu carul de la o televiziune, nu îi dau numele, una din alea care sunt trei în trust şi au antene. Şi crizatul cu microfon transmitea în direct, cu spume la gura, de ziceai cǎ e sfarsitul pǎmântului! Cǎ lumea vine spre mare, cǎ autostrada e plina şi cǎ e coada de 2 km la taxare, etc. Am redus viteza corespunzǎtor, am trecut lin prin spatele lui, am zâmbit frumos la camera şi am zis cu toata gura:
„Sugi, vere, cǎ e liber!  Şi am iesit  în tromba!”

Am lucrat şi eu mulţi ani  în televiziune. Şi mi-a cauzat.  În primul rând mi-am stricat silueta. Pentru cǎ am mâncat mult dulce cǎ sǎ îmi dreg gustul. Când ai  în fişa postului obligaţia sǎ îti pupi  în fund zilnic şeful incompetent, rǎmâi cu un gust amar. Dar cel mai grav mi-a fost afectatǎ memoria. Am vǎzut mii de oameni şi nu pot sǎ mi-i amintesc. Nu au loc pe hard. Ştiţi momentul când te întâlneşti cu careva şi habar n-ai cine e? Mie mi se întâmplǎ frecvent.
Deunǎzi mǎ opreşte pe strada unu’ şi mǎ tutuieşte. Asta înseamnǎ cǎ ne cunoaştem. Are un ton familiar, deci suntem apropiaţi. Şi eu n-am nici cea mai vagǎ idee cine dracu’ e. Jenant? Puţin spus. Şi încep sǎ pun întrebǎri ajutǎtoare:
“Şi, cum mai eşti?”
El: “E...la fel, cum mǎ ştii…”
Pǎi nu te ştiu eu? Încerc alta:
“Şi unde mai lucrezi?”
El: “Eee…tot acolo…şi e exact cum îţi aminteşti!”
Pǎi nu-mi amintesc eu??? Acu’ sǎ îl întreb de familie. Da’ nu ştiu, o fi însurat / divorţat, o avea copii, n-o avea?? Şi zic:
“Şi, ai tǎi?”
El: “Bǎi, neschimbaţi! Acum dacǎ îi vezi sunt fix aşa cum erau atunci, îi recunoşti fǎrǎ probleme!!!”
Pǎi mie îmi zici? Îi recunosc, cum sǎ nu îi recunosc??! Doar pe tine nu te recunosc! Cine eşti, omule???
Şi atunci începe el tirul:
“Auzi, cǎ voiam sǎ te intreb, cǎ tu ai memorie buna. Cum o chema, mǎ, pe gagica aia de ne plǎcea nouǎ, aia de ne uitam toţi dupǎ ea?”
Sǎ-mi trag una daca ştiu care dracu’ gagicǎ, fac eschivǎ…
„Aaa…nu mai ştiu…”
El: “Cum naiba sǎ nu ştii? Nu am fost toţi la ea şi s-a lǎsat greu…nu ţii minte?”
În gândul meu - aşa greu sigur nu s-a lǎsat, cǎ, dacǎ se lǎsa suficient de greu, îmi aminteam şi eu,  în pana mea! La exterior mormǎi ceva amestecat cu un zâmbet: “Ehhmmmbbbvvvv…phm…a fost demult…”
El: “Cum demult, fraţioru’? Ce-ai? Te-ai sclerozat?? Nu mai ştii cǎ te-a ajutat frati-miu sǎ scapi? Cum îi ziceai lu’ frati-miu? Îi ziceai tu într-un fel, nu pe nume…”
End of story. Acolo s-a terminat. Am mimat cǎ fac pe mine şi trebuie sǎ prind autobuzul…

Am  în cap oamenii aşezaţi dupǎ locaţii. De exemplu, pe ǎla de la tarabǎ, de la care iau mere, dacǎ îl vǎd  în piaţǎ, la locul lui, îl recunosc fǎrǎ probleme. Da’ odatǎ m-am întâlnit cu el la Dedeman. Şi uite cum vine, numai zâmbete şi zice cu gura pânǎ la urechi:
“Am ceva, proaspǎt, calitate extra! Vǎ opresc?”
Şi eu eram – Cine naiba eşti, dar mai ales ce poa’ sǎ fie proaspǎt la Dedeman??  Or fi scos acum vreo drujbǎ din cuptor, e caldǎ?
El: “Dacǎ e sǎ vǎ opresc sǎ îmi ziceti câte kile!”
Deci nu e drujbǎ! Or fi cuie???? Da’ kile? Ce sǎ fac cu un kil de cuie???
El: “Am şi roşii şi galbene”
Deci nu-s nici cuie!
“De care vreţi?”
“Nu ştiu!”
“Pǎi cum nu ştiţi? Cǎ întotdeauna ştiţi ce vreţi?”
“Acum nu ştiu! Habar n-am!”
“Bine…dacǎ e sǎ vǎ hotǎrâţi, ştiţi unde mǎ gǎsiţi!”
“Nu ştiu! Nici unde te gǎsesc nici ce vreau nici dacǎ roşii nici dacǎ galbene şi nici cine eeeeşti!”
El îmi bate obrazul: "Pǎi se poate? De zece ani vǎ vând mere şi nu ştiţi cine sunt…"
„Pǎi ce dracu’ cauţi la Dedeman? Ţi-ai mai luat un serviciu ca sǎ mǎ încurci pe mine? Vrei sǎ mǎ bagi  în pǎmânt?? De ce nu eşti la tine la tarabǎ, cu merele? Dacǎ vǎ fâţâiţi dintr-un sector în altul eu cum sǎ vǎ ţin minte???”

De aia, în ultima vreme, prefer sǎ evit oamenii necunoscuţi. Pur şi simplu nu îi bag  în seamǎ. Pot sǎ mǎ întrebe orice, nu rǎspund la provocǎri. Una singurǎ e mai insistentǎ, locuim  în aceeaşi casǎ, eu  în dormitor la parter, ea la etaj. Cred cǎ e nebunǎ. Susţine cǎ avem doi copii, eu nu i-am vǎzut  în viaţa mea, ea zice cǎ au crescut şi s-au mutat la casele lor...Nu pot nici sǎ o dau afarǎ, cǎ are buletinul la adresǎ...O sǎ vorbesc cu proprietarul, sǎ fie mai atent cand îşi alege chiriaşii, nu e normal sǎ primeascǎ toţi dezaxţii...doar cǎ nu ştiu cum sǎ dau de el...cǎ am un mic lapsus, nu-mi amintesc cum il cheamǎ...