hpEram plecați cu rucsacul în spate – noi, cei doi gemeni – de mai multe săptămâni și tocmai părăsisem Continentul American.
Dintre cele 137 de insule ale arhipelagului polinezian, între care 19 sunt mai importante, am aterizat pe insula Oahu, unde se află Honolulu, capitala acestui al 50-lea stat, non contiguu cu teritoriul Statelor Unite, situat la vreo 4000 km de coasta Californiei, în zona subtropicală, aproximativ la latitudinea Mexicului.
Din clădirea aeroportului am descins pe o vastă esplanadă, pavată cu dale de granit şi iluminată discret. Ne-am simţit împresuraţi de răcoarea agreabilă a nopţii (vreo 24 de grade) şi de atmosfera umedă şi îmbălsămată, caracteristică tropicelor. Eram „pieptănaţi”, parcă, de vânturile care suflau neîntrerupt, transmiţându-ne o permanentă stare de prospeţime. Unde era să mergem la ora aceea? Noaptea era încântătoare şi am profitat de posibilitatea de-a o petrece sub cerul liber. Am fost atraşi de şirul de bănci ce mărginea esplanada şi, la umbra a câte unui palmier pitic, care să ne apere de lumina directă a felinarului, ne-am întins, folosind rucsacii drept perne. Am adormit, nu înainte de a ne fi cufundat privirea în puzderia de stele care păreau că ne învăluiesc.

Vederea cerului înstelat mă determină să deschid aici o paranteză, ca să povestesc experienţa „tropicală” trăită cu altă ocazie, în insula Martinica, situată cam la aceeaşi latitudine dar, de data asta, în „partea cealaltă” a Americii, în Oceanul Atlantic.

S-a nimerit, în ziua aceea, să avem două evenimente remarcabile. Primul a fost că soarele trecea tocmai atunci „la zenit”. Altfel spus, Pământul, cu axa proprie de rotaţie înclinată, a ajuns la o asemenea poziţie pe orbita sa din jurul Soarelui, încât locul unde ne aflam se situa pe „ecuatorul meteorologic”. În acea zi, soarele traversa cerul exact pe diagonală, ajungând la amiază fix deasupra capului nostru, la zenit! Evenimentul a avut şi o altă consecinţă palpabilă: după acel ceas, treceam în emisfera meteorologică sudică. Învăţaserăm la şcoală despre vânturile alizee, care, în emisfera nordică suflă de la nord-est la sud-vest, şi e un adevăr că fără adierea lor constantă, atmosfera la tropice ar fi înăbuşitoare. Ei bine, în ziua în care soarele a fost la zenit, la 12 fix, vântul a contenit! Apoi s-a produs minunea: alizeele au început să sufle pe direcţia perpendiculară, de la sud-est spre nord-vest. În aceeași zi memorabilă, pe înserat, puţin mai sus de linia orizontului, ni s-a oferit o a doua minunăţie, de care ai parte doar când eşti în „cealaltă” emisferă: am zărit Crucea Sudului. Mie şi soţiei ni s-au umezit ochii de emoţie!

În anul 1866, Mark Twain scria despre insulele Hawaii: „E cea mai frumoasă flotă de insule ce a fost vreodată ancorată la suprafaţa Oceanului!” Într-adevăr, dincolo de zgârie-norii oraşului Honolulu, se întrezăreşte, deja, la orizont, adevărata natură a arhipelagului. Insulele sunt de origine vulcanică. Unii vulcani erup şi acum, făcând să se scurgă râuri de lavă incandescentă în marea ce clocoteşte, în timp ce insule noi sunt pe cale să iasă la suprafaţă, alimentate de magma ce urcă din străfunduri.
Populaţia insulei este amestecată. Întâlnești americani, japonezi, polinezieni. Industria de bază e legată de ananas, de papaya şi de guava, din care se fabrică compot sau sucuri. Ananasul se plantează succesiv, în orice lună a anului, şi îi trebuie un an şi jumătate până ce fructul e copt, în mijlocul unui smoc de frunze alungite.
Insulele „mai vechi” sunt înecate în verdeaţa luxuriantă întreţinută de ploile scurte dar frecvente, ce alimentează apoi torente de nebiruit, care dăltuiesc văi profunde sau se revarsă în cascade spumoase. În preajma vulcanilor, plajele sunt negre. La Honolulu, în schimb, plajele, spălate de valuri imense, ce constituie fericirea amatorilor de surf, sunt de un alb strălucitor.
E cazul faimoasei Waikiki Beach, către care ne-am îndreptat, la recomandarea patronului - jumătate japonez, jumătate polinezian - al youth hotstel-ului unde am tras deîndată ce se ce luminase de ziuă, ca să ne asigurăm cazarea pentru noaptea următoare, să ne lăsăm bagajele, să ne spălăm şi să ne preparăm un mic-dejun. (În anii din urmă, oraşul a crescut, iar plaja Waikiki a devenit „intravilană”, dar este tot atât de cuceritoare).
Plaja, ce părea presărată cu o pulbere aurie, era mărginită de câteva şiruri de palmieri răzleţi, dintre care unii erau înclinaţi, parcă vrând să se adape în mare. Nu trebuie să te culci sub palmier sau, dacă o faci, nu ai voie să adormi. Trebuie să fii vigilent la sunetul ce-l produce nuca de cocos ce se desprinde din vârf, ca s-o iei razna înainte de-a cădea pe tine!
Sfătuiţi de semi-japonezul de la youth hostel, am căutat standul în aer liber unde urma să se desfăşoare spectacolul folcloric tradiţional de „Aloha Dance”. Am ajuns tocmai la timp. Polinezienii au o consistenţă a corpului aparte, molatică, şi o armonie în mişcări, în consonanţă cu muzica lor, care e dumnezeiască. (Există instrumentul acela de corzi, ce se tânguie, parcă, vibrând, numit „havaiană”, dar ei scot sunete frumoase inclusiv suflând în ghioc!).

Femeile, cu torsul gol, aveau sânii acoperiţi cu ghirlande de flori de portocal. Purtau coroniţe de flori multicolore pe creştet, între care uriaşe orhidee roşii. Erau încinse cu fuste din smocuri de ierburi de mare, ce foşneau, lăsând să le apară, în răstimpuri, genunchii, iar în mâini purtau alte buchete de flori. Bărbaţii, nişte „solizi”, aveau şi ei „fuste” şi jambiere din mănunchiuri de alge verzi. După o serie de numere muzicale şi coregrafice, am fost poftiţi pe scenă să învățăm şi noi dansul hula, „să dăm din fund” în ritmul cântecului polinezian. După ce ne-am tamponat fesele în dreapta şi-n stânga cu fetele, căci aşa era mișcarea, am intrat în vorbă cu ele. Ne-au spus că au job-uri „civile” în oraş, dar că, la ora „h”, li se îngăduieşte să lipsească de la lucru şi să ia parte la spectacolul pe care firma Kodak îl prezenta (cu aceeaşi actori?) de treizeci de ani. Am aflat de la ele că era de datoria fiecăreia să-şi „fabrice” costumul; că, până nu demult, trebuiau să-şi culeagă florile şi ierburile de mare în fiecare zi; că acum viaţa li s-a simplificat, de când cu frigiderul, căci, ajunse acasă, îşi pun „ţinuta” la rece, şi ea se păstrează, astfel, o săptămână întreagă.

În cadrul spectacolului, am privit cum se caţără un localnic în cocotier, ținându-l strâns cu braţele şi, în acelaşi timp, împingându-se din picioare, de parcă ar umbla în lungul trunchiului. A doborât câteva nuci, pe care ni le-a „deschis”, retezându-le la un capăt cu un fel de iatagan, atâta cât să putem introduce un pai, ca să-i bem sucul, fad, iar pe urmă le-a sfărmat, ca să putem ajunge la miez, care are gustul nucilor de la noi. Ce relative sunt lucrurile! Am încercat să-l imit pe băştinaş, cocoţându-mă pe unul din palmierii înclinaţi de pe plajă. După cumplite eforturi de voinţă, m-am oprit, de teama înălţimii, ca să descopăr că nu eram nici măcar la un metru şi jumătate de la pământ!
Gastronomia polineziană, când nu e „americană”, abundă în ananas, budincă de cocos sau peşte marinat; însă cel mai spectaculos fel de mâncare e porcul fript pe „imu” - eu cred că imu e numele procedeului, şi că înseamnă „cuptor de pietre”.

Iată cum se procedează: se aprinde un foc din lemn, peste care se întinde un „pat” de roci vulcanice. Când acestea sunt încinse la roşu şi tot lemnul s-a consumat, se aşterne un strat de foi de bananier, peste care se aşează porcul, despicat în lung, cu burta în sus. Totul se acoperă cu bolovani încinşi, apoi cu alte frunze de bananier şi se lasă să se coacă timp de mai multe ore. La capătul aşteptării, ai parte de un porc „aplatizat”, unde pielea porcului, devenită rumenă şi crocantă, ţine, ca într-o tavă, sucul propriu şi carnea, ce se desprinde singură de pe os!

Două amintiri ulterioare îmi revin acum, când povestesc despre porcul din Hawaii. Una e legată de o experienţă pe care am avut-o în deşertul iordanian, când am asistat la prepararea tradiţionalului „berbec înăbuşit”.

S-a săpat o groapă în nisip, adâncă de vreun metru şi tot atât de largă. S-a făcut apoi un foc straşnic. Când lemnele au ajuns la stadiul de tăciuni argintii, s-a adus o oală imensă, în care, peste un strat de cartofi, erau aşezate bucăţi de carne de berbec. Capacul oalei a fost acoperit cu... un covor persan, după care totul a fost astupat cu nisip şi lăsat să „lucreze” înăbuşit timp de patru ore. Nu-mi prea place carnea de oaie, dar aceea a fost de vis!

O altă amintire este cea legată de cobaiul peruvian, care constituie mâncarea de sărbătoare a poporului quechua, de pe înălţimile Anzilor.

Atenţie, inca înseamnă „rege” dar poporul originar din Peru se numeşte quechua! Pe cobai, oamenii aceia săraci îl cresc timp de un an de zile. Copiii n-au voie să-i dea un nume când se joacă cu el, ca să nu se ataşeze emoţional şi să sufere atunci când e sacrificat. Nu am asistat la gătirea cobaiului, dar, luând în consideraţie aspectul său „aplatizat”, deduc că şi el o fi fost fript pe pat de piatră încinsă, în stilul imu. Atâta doar că, în „tava” de crustă, abia dacă găseai câteva grame de cărniţă plăpândă! Dar să revenim la Hawaii, la peisajul înverzit şi scăldat de Ocean al Insulei Oahu.

Imobilele înalte ale oraşului Honolulu se înşiruiau în lungul țărmului. Plaja nisipoasă, ca la Mamaia, era însoţită de ample spaţii verzi, cu gazon ca-n palmă şi palmieri ce fremătau în bătaia vântului. De o parte şi alta a golfului ce îmbrăţişează Plaja Waikiki se profilau creste stâncoase acoperite în parte de verdeaţă – reminiscenţe ale foştilor vulcani. „După colţ” am fi dat de Pearl Harbor, locul unde la 7 decembrie 1941 s-a petrecut evenimentul hotărâtor pentru intrarea Statelor Unite în Război.
După-masa ne-am scăldat. A doua zi urma să continuăm traversarea Pacificului.
Alt Boeing-747. Din Hawaii şi până în Japonia ne rămânea de străbătut mai mult de jumătate din Oceanul Pacific, ceea ce reprezenta opt ore de zbor. După ce parcursesem aproximativ o treime din drum, toţi japonezii s-au ridicat din fotolii ca să privească pe geam. Se vedeau insulele Midway, locul primei mari înfrângeri navale a Japoniei din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Bătălia se desfăşurase între 4-6 iunie 1942. În realitate, e vorba de un atol, care, văzut de sus, apărea precum două boabe de fasole dispuse faţă-n faţă, de un albastru ireal.

Arhipelagul Midway s-a născut dintr-un vulcan, ce crease o insulă, care s-a scufundat ulterior sub propria-i greutate, lăsând la suprafaţă doar reciful de corali ce o înconjura, delimitând atolul actual, cu diametrul de vreo zece kilometri. Exceptând câteva petece de pământ cenuşiu, restul e sub apă. Astăzi, acea bucată de lume, locuită de vreo patruzeci de persoane, e declarată sanctuar marin şi face parte din Patrimoniul umanităţii.

Continuându-ne zborul, am participat la un alt eveniment trăit în colectiv. Treceam limita schimbării datei. Avansam calendarul cu o zi, aşadar eram deja în 31 august! Aceste două motive de agitaţie au încălzit atmosfera şi dezgheţat limbile.
Am intrat în vorbă cu vecinul nostru, un japonez de vârstă mijlocie, cu burta revărsată ca la toţi japonezii ce se respectă – după modelul lui Buddha râzând –, elegant îmbrăcat, şi care vorbea o engleză curgătoare. Ne-a chestionat asupra excursiei şi a intenţiilor noastre în Japonia. A dat gânditor din cap şi ne-a cerut să-l ascultăm, căci trebuia să ne instruiască. Ne-a explicat tradiţiile culinare, obiceiul schimbării papucilor şi al băii familiale, pe care le voi pomeni mai încolo, şi, mai ales, ne-a avertizat despre cei pe care-i vom întâlni în stradă că nu vorbesc engleza şi că sunt timizi față de străini.
- Singurii japonezi care vorbesc limbi străine sunt cei pe care îi întâlniţi la voi, ca turişti, ne-a spus vecinul de zbor din avionul în care traversam Pacificul, zburând spre Imperiul Soarelui-Răsare.
Câtă dreptate avea!...
Colegul de avion ne-a recomandat să tragem la hostel-ul instalat în fostul Sat Olimpic (Jocurile Olimpice de la Tokyo au avut loc în anul 1964; altele vor avea loc în 2020) şi, ca să ştim ajunge acolo, ne-a scris pe o bucată de carton o explicaţie în japoneză, destinată trecătorilor pe care îi vom solicita, şi apoi taximetristului - pe care ne-a tradus-o şi nouă.
Primul contact cu tradiţiile locale a fost baia, o adevărată experienţă culturală. În principiu, te speli stând pe un taburet, şi apoi, curat, intri în piscina comună, ca să demonstrezi că te-ai integrat comunităţii. Spaţii pentru baia comună există inclusiv pe vapoarele de pasageri japoneze. Acasă, obiceiul constă în aceea că membrii familiei, precum şi musafirii, trec pe rând să se scalde în aceeaşi apă şi să mediteze în cada de lemn.
Baia din youth hostel nu era funcţională, aşa că am fost îndrumați către cea din clădirea vecină. Vă povestesc cum s-au petrecut lucrurile. Ridic timid draperia albastră ce marchează intrarea în zona pentru bărbaţi. Pentru femei, perdeaua e roşie. Remarcați că şi la bebeluşii noştri folosim aceeaşi convenţie de culori.
Trec, aşadar, în zona destinată bărbaţilor. Atenţie! Pentru a întări sentimentul comunitar, e foarte posibil ca a doua zi poziţia perdelelor să fie inversată! Procedez cum am fost instruit de vecinul din avion. Beau apă. Merg la WC. Intru în sala următoare, în vestiar. Până la un loc, e ciment. Mai încolo e tatami - rogojină din pai de orez. Semn că trebuie să-mi abandonez încălţămintea. Pe tatami se umblă doar desculţ. Lipite de perete se află trei rânduri de poliţe de lemn, pe care se înşiruiesc coşuri pătrate, de nuiele, căptuşite cu pânză. Erau mici, coşurile, miniaturale. În Statele Unite, totul era supra dimensionat. În Japonia, totul e comprimat. În fiecare coş, câte un şervet minuscul. Mă dezbrac de haine şi le pun împăturite în coş. Îmi ţin şerveţelul dinainte - se numeşte „prosop de modestie”, nicidecum de „ruşine”.
Intru în sala băii, pardosită cu dale de gresie. E despărţită în două zone: una e pentru spălare, cealaltă e piscina propriu-zisă pentru scaldă/comuniune/meditație. Dincolo de ea, o fereastră panoramică. În partea de spălare, înşiruite pe lângă pereţi, nişte scăunele de lemn, fiecare în dreptul unei oglinzi şi, la cele de pe unul din pereţi, duşuri de mână, montate aproape de nivelul solului. Pentru cei tradiţionalişti, lângă taburetele de pe peretele opus erau prevăzute nişte găletuşe, cu care îţi luai apa direct din piscină. Am identificat un loc liber. Te uzi, te săpuneşti şi te limpezeşti stând chircit pe scăunel, având grijă să nu-l stropeşti pe vecin. La urmă, pui robinetul în poziţia de temperatură medie, ca să nu-l opăreşti pe cel ce urmează după tine, cureţi locul şi scăunelul, pe care îl pui în poziţia în care l-ai găsit atunci când ai intrat.

Momentul îmi aminteşte faza de înmuiere din hamam-urile turceşti, cele veritabile. Am avut norocul să fim îndrumaţi către hamam-ul tradiţional, folosit doar de localnici, la Izmir. Şi acolo, mai întâi stai în câte o firidă a sălii comune şi torni pe tine apă călduţă, luând-o dintr-o amforă, cu un linguroi. După vreo jumătate de oră, te ia în primire băieşul pe masa de marmură din centru, în văzul tuturor, unde te acoperă cu spumă. Nu-i chestie de ruşine nici acolo. Obiceiurile neamurilor îndepărtate se aseamănă…

„Obsesia” orientalilor pare a fi longevitatea. Bătrânii sunt respectaţi. Chestiunea e mult mai profundă. Studii făcute în Statele Unite pe câteva sute de indivizi (jumătate proveniţi din elita de la Harvard, cealaltă, din periferiile sărace ale oraşului Chicago), urmăriţi timp de şapte decenii, arată că pentru omul în vârstă nu contează nici dacă a reuşit să fie bogat, nici dacă a fost faimos, ci el se simte împlinit doar dacă s-a bucurat pe parcursul vieţii de compania unor oameni de nădejde. De altfel, studiul mai spune: „fericit la 50 de ani, sănătos la 80”!
Când am intrat în piscină, mi-am pus şervetul pe cap, aşa cum am văzut că fac şi ceilalţi bărbaţi. Îi salut printr-un surâs, la care mi se răspunde prieteneşte. În piscină se stă. Unii ieşeau şi se aşezau câteva clipe pe margine, cu picioarele în apă, după care reluau „meditaţia”. În fine, ies cu grijă şi mă şterg, atâta cât pot, cu pătrăţica de prosop, pentru că nu se cuvine să intru în vestiar cu apa şiroind. Mă îmbrac şi mă simt alt om - înţeleg că am fost „acceptat”.
Pasionant, nu-i aşa? Eu zic că da.
De la Tokyo am intrat în inima Japoniei, apoi am trecut în Thailanda, China, India și așa mai departe…