1. Poet, critic literar, excelent organizator al unor întâlniri ale scriitorilor (îndeosebi ale poeților) noștri, Ioan Romeo Roșiianu desfășoară de aproape o jumătate de veac o bogată activitate de valorizare a creației literare, prin care, cu un remarcabil simț al valorii și cu o reală capacitate creativă se înscrie el însuși în domeniul literaturii române.
    În acest sens și sunt de remarcat contribuțiile sale: în poezie (Unghi al durerii, 1994; Nașterea insomniei, 1996; Poetul ucis de cuvinte, 1999; În căutarea Îngerului pierdut, 2004; Înnomenirea cuvintelor, 2005; Arhitectura poemului, 2015; Scrisori de dragoste pierdută, 2018); în publicistică (KAKE poveste ratată); în critica literară (Pictorii cuvintelor, 2015; Punte peste vremuri, 2017); în prefețe, postfețe sau referințe critice (la aproape 400 de cărți).
    Reiese astfel o prodigioasă activitate în poezie, proză, eseu și critică literară, multe dintre contribuțiile sale fiind publicate și în străinătate.
    Este de reținut specificul (de fapt, stilul) abordărilor autorului, atât în creația proprie, cât și în valorizarea contribuțiilor altor participanți (din diferite zone ale țării) la afirmarea literaturii noastre noi: raportarea cu discernământ și nuanță la creațiile poetice noi, fără să uite de unitatea cu tradiția valorică a literaturii noastre; spiritul obiectiv al precedării în critica literară, bazat, desigur, pe o pregătire estetică și axiologică temeinică; deschiderea la noutate și la analogii cu alte spații culturale, ceea ce îi și asigură aproape constant ancorarea în contemporaneitate; îmbinarea întregii munci de creație poetică cu preocupările de valorizare critică a ceea ce consideră cu adevărat poezie în noua creație literară.

    2. Îndrăznim să afirmăm că poetul și criticul literar Roșianu operează (metodologic/evaluativ) cu distincția dintre universul poeziei și tematica poeziei (oarecum, desigur, așa cum a învățat de la dascălii săi în Universitate), propusă de G. Călinescu ca principiu (în înțelegerea creației poetice și în valorizare) sub formulările următoare: „În universul poeziei lucrurile capătă semnificația cea mai autentică dacă se impregnează de ființa noastră... Lucrurile se polarizează în jurul nostru, se constituie în interior și devin atât de personale încât vorbesc despre noi și în absența noastră. Ele se fac coerente și nimic nu se poate deplasa fără a provoca goluri. Sfărâmarea unității produce consternare și durere” (G. Călinescu, Universul poeziei, Editura Minerva, 1973, p. 181).
    Și mai clară este explicația ce survine prin prezentarea unor „trucuri poetice”, de pildă: romantismul, ca stil „e trucul descoperirii aspectului mișcător al existenței. Este un truc clasic, totodată, anume acela de a remarca stereotipia vieții”, precum, de pildă, „cântarea anotimpurilor”, care „sunt reale ca și ideile platonice, poetice prin chiar convenționalitatea lor și tocmai în naiva sistematizare tetralogică a anului stă poezia” (Ibidem, p. 183).
    La întrebarea (pusă de un interlocutor): „Dar trucul micșorării în ce constă?”, Călinescu răspunde: „Mai ales în a te îndepărta de orizontul normal, privind lucrurile à vol d’oiseau, de pe vârfuri de munte. Petrarca a făcut aceasta și după el atâția poeți, printre care Eminescu și Macedonski” (Ibidem, p. 186).
    Și apoi întrebarea (finală, de concluzie): „Domnule profesor, sunt totuși nedumerit. Poetul cântă focul, apa, melcul, crinul, laptele, scaunul etc. Nu vi se pare prea mic inventarul poeziei? Dar jubilația, melancolia, nostalgia și celelalte multiple sentimente ale poeților, unde rămân? – Eu nu ți-am vorbit de tematica poeziei, ci de universul ei. Lucrurile în poezie putem să ne hazardăm a le cataloga. Ce e poezie însăși, e o problemă care depășește mijloacele noastre” (Ibidem, p. 186).

    3. Așadar, în „universul poeziei” se poate pune orice, dar nu oricum, ci prin faptul că aici „lucrurile capătă semnificația cea mai puternică dacă se impregnează de ființa noastră”. Tematica rezultă însă la nivelul mutării în sentimentele poetului, urmând să răspundem la întrebarea: „ce este poezie însăși?” în plan estetic și axiologic.
    Așa cum spunea Hegel, „însăși reprezentarea și intuiția interioară” formează „adevărata obiectivitate și exterioritate”; „materialul, oricât de divers este, nu devine poetic prin simplul fapt că este încorporat în general în reprezentare... reprezentarea nu este decât materialul și elementul care numai întrucât îmbracă o nouă formă prin mijlocirea artei devine o formă adecvată poeziei... nu reprezentarea ca atare, ci imaginația artistică este ceea ce face ca un conținut oarecare să fie poetic” (Prelegeri de estetică, II, București, 1966, p. 313).
    De fapt, «imaginația poetică» trebuie să țină în primul rând calea de mijloc între generalitatea abstractă a gândirii și corporalitatea sensibilă și concretă, iar în ceea ce privește conținutul său, acesta trebuie să fie scop pentru sine, și oricare ar fi acest conținut, să fie elaborat în interes pur teoretic, ca o lume în sine independentă și încheiată în sine... numai în acest caz, prin felul în care este înfățișat, conținutul este un întreg organic, așa cum cere arta” (Ibidem, p. 364).
    Și acum, continuă Hegel, vine partea cea mai importantă a discuției: întrucât poezia „trebuie să-și exprime plăsmuirile prin mijlocirea limbajului”, ea „trebuie să-și mai asume o dublă obligație”, anume: „să-și organizeze munca exterioară în așa fel încât aceasta să se poată supune complet comunicării prin limbaj” și „să nu lase acest element al limbii așa cum este întrebuințat în conștiința obișnuită”, ci „să-l trateze poetic” (Ibidem, p. 399).

    4. Așadar, prin mijlocirea limbajului tema aduce ideea poetică într-o exprimare (un discurs) în limba poetică „limba vie și colorată a poeților”, „o realitate în veșnică prefacere, nu una încremenită, dată odată pentru totdeauna” (T. Vianu, Limba poetică, în: Opere, 4, p. 37, 38).
    Este de deosebit însă, între „limba mereu vie a marilor poeți” și „noțiunea unei limbi poetice tradiționale, pe care o generație o primește de la o generație anterioară, dar știe totdeauna să o depășească o dată cu apariția fiecărui mare poet nou”; rămânând însă mereu importantă „limba unei mari creații poetice anterioare” (Ibidem, p. 39).
    Astfel că „o operă poetică este făcută din două straturi estetice: unul al poetului, și altul – limba pe care el o vorbește. Limba poetului și limba poporului, stilul individual al artistului și stilul colectiv al instrumentului lingvistic pe care artistul îl manipulează, inspirația personală și tradiția obștească se amestecă în doze variate pentru a determina caracterul precis al operei” (T. Vianu, Paradoxul poeziei, în: Opere, 4, p. 24).
    Și... un sfat bun, dar, poate, greu de urmat: „Cine dorește să analizeze până la ultimul text operaunui poet, trebuie să afirme, în limbajul pe care acesta îl vorbește, existența unui strat impersonal și colectiv care este materia lui. Estetica limbii... este de fapt, cercetarea virtualităților estetice ale materiei folosite în arta poetului... Așa fiind, am putut întrebuința termenul materie pentru a desemna și tema poetului ... și limba lui. Tematică și limbă fac parte deopotrivă din materia creației poetice, de vreme ce artistul le găsește constituite în momentul lucrării sale” (Ibidem, p. 26).
    Cum ajunge poetul în lucrarea sa să facă plastică limba pentru scopurile sale, aceasta „alcătuiește nu numai paradoxul, dar și izbânda miraculoasă a poeziei... S-ar putea spune că poetul merge în contra curentului limbii, că el urcă panta pe care limba o coboară și că se apropie de izvoarele de care limba se depărtează neîncetat. Astfel, în timp ce limba devine din ce în ce mai abstractă și mobilitatea ei topică se reduce necontenit, poetul știe să-i redea prospețimea sensibilă și s-o mențină fluentă și vie” (Ibidem, p. 28).
    Așadar, cum limbajul unui poet reușește să redea limbii prospețimea sensibilă, să o facă vie, aceasta e problema. Dar întrebuințarea pe care o dă poetul limbii (în care scrie) „provine în parte din pecetea stilistică individuală pe careo primește, în parte – din readucerea ei către o etapă anterioară a evoluției străbătute” (Ibidem, p. 29).

    5. Încercăm să desprindem câteva momente din realizarea poetică, urmând virtualitățile limbajului folosit în plasticizarea unei limbi poetice în volumul: Scrisoare de dragoste irosită (Baia Mare, colecția POESIS, 2019).
    Menționăm însă că această incursiune sub semnul poeticii și esteticii se reduce în acest context la o ilustrare a ceea ce am redat mai sus, teoretico-metodologic și nu își propune să corespundă exigențelor unei critici literare specializate.
    „Scrisoarea” survine, într-un limbaj poetic bine plasticizat (și cu simțul nuanței și al măsurii în înnoiri) într-o suită de scrisori, armonizate prin poziția poetuluji în universul iubirii și al tăcerii în însingurarea la care s-a supus de bună voie: „IUBITO, azi am mers iarăși pe jos cu capul plecat printre/oameni mai cenușii decât norii plin de ploaie rece/mi se făcea frig cu fiecare pas făcut de parcă după colț  mă aștepta rătăcirea/de parcă pe tine te căutam printre semeni orbecăind/pipăiam aerul cu nări însetate de tine/dâra parfumului tău cuibărit în suflet mă trăgea de mânecă/să te caut pe nicăieri și niciunde/apoi un vânt a venit și s-a strecurat sub hainele mele subțiri/iar ecoul șoaptelor tale îmi amintea că ai plecat deja de la/mine de mult” (p. 175).
    Frământare, freamătul căutărilor, oameni și lucruri „impregnate de ființa sa” (a autorului) cuprinse în acest univers poetic devin teme tocmai prin această „interpretare” și anunță ideea de „singurătate în mijlocul lumii”; dar versurile: „mi-am propus să plâng și să-mi șterg lacrimile c-o năframă/de zâmbet și nor/mi-am propus mai apoi să mă uit spre cerul înalt și adânc/înnourat ca să văd unde s-a ascuns soarele”, dar, prin acest noian metaforic susținut prin simțire și imaginație, răzbate un echilibru (de fapt, de împăcare) al năzuințelor: „să văd lumina de ce ajunge mai greu în inima mea de ce mă/doare despărțirea de tine” (p. 175), „și cum tristețea mea a început mai întâi c-o lacrimă și cum/după lacirmă o durere grea a venit de la tine la mine” (p. 176).

    6. Cu același dar al transformării lucrurilor în metafore, prin care acestea „se impregnează” de ființa sa, poetul dezvăluie, în imagini bine alese într-un colorit semnificativ, și tematicile altor „Scrisori”, dintre care amintim: Scrisoare despre atunci când mi-e dor de tine (p. 7 – „Așa a fost, Iubito-n vântul rece ca un blestem”, când „eu mă uitam în sus să văd balconul și ploaia se/prelingea de pe barbă în suflet”...); Scrisoare despre cuvânt și trădarea poeziei (p. 27 – „IUBITO, când trecem pe stradă căutăm poezie din/priviri și nimeni nu știe asta”... „Singur treceam de unul singur trăiam/prietenii plecaseră de mult poeții aveau treabă-ntre rime”); Scrisoare despre cuvinte și tăcerea din ele (p. 31 – „așa a fost și m-am simțit inutil și mic într-o lume cu/reguli la rând prea multe reguli pentru o singură viață/zic/așa a fost și atunci când am stins priviri în marginea zării și/așteptării în tăcerile mele”); Scrisoare despre floarea de tei și ochii tăi (p. 55 – „pe terasa de la marginea lumii s-a dat stingerea și nimeni nu știa asta”... „Așa a fost, Iubito și numai floarea de tei își ascundea în/liniștea nopții mirosul/pe terasa pustie atunci când am renunțat la infinit când am/inventariat visele mele”); Scrisoare despre însinguirat și însingurare (68 - ...”m-am însingurat în singurătatea mea din mijlocul/acestei lumi/ca să nu văd cum umbra mă părăsește”...); Scrisoare despre lumina din interior și tăcerile lumii (p. 82 – „am devenit mai bun decât sunt abia atunci/când m-am întrebat dacă pot iubi pe cineva ca mine...) și citările ar putea continua.

    7. Într-o reținere tematică, putem grupa mai departe Scrisorile astfel: despre lumină, despre absență, despre „mama mea frumoasă”, despre mers, minciuni, morți și vii, neliniști, noapte, plecare, tristețe, oameni și fluturi, poeți, poezii, tristețe, taină, suflete, tăcere, toamnă, „vederea de departe”, „zăpezi și lacrimă albă” ș.a., - totul anunțând și înfiripând poetic, nu descriind fenomenele și situațiile, într-un „despre” care vorbește, ci înșiruindu-le ca într-un mit, care ne povesște cum ia (sau a luat) naștere ceva ce a cutremurat simțirea și imaginația poetului, cum este, de pildă starea în Scrisoare despre zăpezi și lacrimă albă (p. 213-214): „Așa a fost, Iubito, când adunam ghindă cu jind de durere/trecută în parcul pustiu de la marginea orașului/așa a fost înainte să ningă-n pustiul inimii mele înainte ca/fulgi albi să-mi șteargă lacrima albă albită de dor” (p. 213).
    Și... un univers semnificativ, potențat în metafora albului, încheie (parcă nostalgic!) povestirile „despre”:.. „pescăruși albi ca zăpada pe care mai calc în trecerea mea/spre niciunde nicicând după tine/povestesc într-o limbă uitată de visul de-a fi de dorirea de/tot de uitare și gol” (p. 214).
    Fără a ne face iluzia că am spus tot ce trebuie spus: despre poet, despre poezie (în „Scrisoare” și în celelalte „Scrisori”), chiar despre condițiile de posibilitate ale „descoperirii” și prețuirii unei ctitoriri poetice (condiții ce țin de estetică, teoria operei, analiza limbajului și a textului poetic), renunțăm la continuarea povestirii noastre despre povestea poetului „Scrisorilor”, fiind convinși de valoarea cunoscutului aforism: «Renunțarea nu ia, renunțarea dă»; și astfel demersul nostru de mai sus nu este decât expresia bucuriei ce însoțește, prin forța lucrurilor, întâlnirea cu un remarcabil talent în mânuirea cu iscusință a limbii române în „limba vie și colorată a poeților”.