Ileana Mălăncioiu - ”Poezii”, Ed. Vitruviu, București, 1996

           Una dintre cele mai galonate poete din țara noastră este Ileana Mălăncioiu. Cu numele adunat pe aproape 20 de cărți până acum (dacă e să includem antologiile, reeditările și cărțile traduse), îmi vine cu greu să cred că această poetă ar mai avea nevoie de vreo prezentare. Și totuși, această poetă îndelung contestată – mai mult ca persoană fizică; dată fiindu-mi prezența în viața lui Eugen Jebeleanu – cu ajutorul lui Dumnezeu, poate și datorită faptului că a avut încredere în talentul cu care a fost înzestrată și investită, a reușit să depășească momentul și bârfele și să facă una dintre cele mai frumoase figuri în literatura română.

Cu atât mai mult cu cât, poate datorită motivelor mai sus menționate, s-a mai încercat și eclipsarea ei, pretextându-se contemporaneitate a ei cu Ana Blandiana, Gabriela Melinescu, Constanța Buzea sau Florența Albu.

          Volumul are două mari planuri: unul este cel al unei poezii cu un profund caracter biografic, carei permite poetei îndelungi priviri introspective, cel de-al doilea fiind, după cum îi și stă bine unui (în cazul de față unei) scriitor ajuns în pragul vârstei marilor înțelegeri, dedicat în întregime lui Dumnezeu și clădit ”printre picături” aș spune, după principiul vitraliului. Spun asta deoarece, dat fiind caracterul antologic al volumului, ceea ce înseamnă un soi de ”fascile” din toate celelalte, nu se poate vorbi de o unitate tematică. Totuși, din întreg amalgamul imagistic, din cele multe registre lirice de care poeta a uzitat, cele două teme mai sus menționate se disting clar. Pe lângă această ușoară de făcut constatare, îmbucurător pentru iubitorul de poezie, se distinge clar evoluția spirituală și artistică a acestei poete. Astfel, dacă în vremurile începutului (vol. Pasărea tăiată, 1967) poeta se arăta destul de ancorată la un univers rural, temă trădată de mai toți poeții nouă contemporani, cu ușoare apropouri – trimeteri la o poezie de cântare a veșnic generoasei naturi, începând cu volumul al doilea Către Ieronim, 1970 – din care și redă o parte consistentă, Ileana Mălăncioiu începe să fie preocupată de poezia cu subtile conotații religioase. De ce subtile? Sunt două variante, două posibile răspunsuri de dat aici: unu, fiind rănită de urâțenia și chiar de micimea semenilor, mai bine spus de cea a confraților, poeta a început să caute un binefăcător și călduros refugiu la sânul Divinității și, doi, dându-și din vreme seama că Poezia este o Misie cu care numai Dumnezeu ne-a îndrituit, poeta a purces, șoptit, ușor ezitant, cu sfială, să-I mulțumească Binefăcătorului ei.

          Dacă în poezia întâiului volum Ileana Mălăncioiu ar mai putea fi ”acuzată” de-o încercare de teatralizare a poeziei, chiar și cu prețul căderilor în descriptivism, chiar și cu cel al puerilității unor imagini, care trimit cu gândul la o posibilă sărăcie a limbajului, precum și la una imagistică ”Bătrânul trece cuiele prin foc,/ Le potrivește bine și le bate/ Și când se strâmbă și ajung în carne/ Le scoate înapoi însângerate” (Drum), sau: ”Urcă sturionii la izvoare.../ Ce limpede e apa care-i petrece,/ Și cum le cresc înotătoarele în ea/ Până se face râul vâlcea1” (Sturionii), ei bine, începând cu cel de-al doilea volum, la o distanță de trei ani publicate, vreme în care poeta și-a dat seama, lucru clar, de scăpările și neajunsurile primei cărți, ea nu mai poate fi acuzată de așa ceva.

          Acest al doilea volum, început în forță, cu poezii în care este îndelung cântată natura (Cântecul cucului, Nașterea cerbului, Ursul)de parcă poeta și-ar fi propus să realizeze o carte în care să fie personificată orice vietate a pădurii, sfârșește, tematic vorbind cu poeme închinate subtil lui Dumnezeu. De parcă poetei, aflată în plină maturitate, adică la o vârstă la care mai mult vocea trupului se simte în viața cuiva, i-ar fi fost teamă să arate că ea de cea a sufletului ascultă.

          Volumul al treilea (Inima Reginei, 1971) se încadrează întru totul în continuarea tematicii cu care anteriorul se încheiase. Dovadă poemele cu titlurile: ”Doarme Ieronim” și ”Către Ieronim” din anteriorul volum și ”Fiul lui Ieronim” sau ”Eden” din cel la care ne referim acum. Altfel spus, o ”sudare” tematică a cărților, ceva ce numai poetului ieșean Cassian Maria Spiridon, în vremuri mai recente, i-a mai reușit. Ar mai fi și cazul lui Gheorghe Izbășescu, dar, la acesta. Este vorba de o continuare a unei singure mari teme.

          De la al patrulea volum, ”Crini pentru domnișoara mireasă”, 1973, începe să-și facă simțită prezența o altă mare temă a acestei poete: biografismul. Pentru întâia oară Ileana Mălăncioiu începe să reușească a vorbi despre sine fără a mai fi nevoită să se ”așeze” într-un anume context, de regulă natural. Pentru prima dată exersează privirile introspective și reflexivitatea: ”Bate inima de piatră și de gresie și de lut,/ Bat mai departe bucățile același ritm sfânt,/ De parcă părțile și întregul una sunt” (Răpirea), sau: ”Simt arcul ultimului nerv bine întins/ Și aștept să văd ce se întâmplă;/ Ca într-o vânătoare lăuntrică,/ Inima trage către tâmplă.” (Cu arcul întins).

          Ce este trist în poezia acestei poete care a reușit să-și creeze o anume strategie lirică, dacă vreți, semnând poezii ce par o subtilă îmbinare de poezie în dulcele stil clasic și una modernă, este tocmai alunecarea-nspre-un lirism de-a dreptul infantil, de nebănuit din substratul marii majorități a poeziilor ei: ”Din două părți pare să fie trupul său,/ Bine lipite, cât să poată fi date de-a dura,/ M-am aplecat asupra ei cu frică/ Și mă uit cum îi este lipită gura” (Din două părți), sau: ”Cum aș vedea tot ce ochii ei au văzut,/ Până când s-au schimbat la chip/ Și s-au mutat în frunte și s-au făcut unul/ Și s-au făcut un bob de nisip” (Albastru e boul de nisip), sau: ”Încet și lin și egal cu sine,/ Fără răutate și fără durere,/ Ca o închipuire de pasăre/ Peste tăcere” (O, dacă aș mai putea).

          Cel mai omogen grupaj al acestei antologii îmi pare a fi grupajul desprins din cel de-al cincilea volum al Ilenei Mălăncioiu, ”Ardere de tot”, apărut în 1976. Personal consider acest volum ca fiind și cel mai bun din creația acestei poete. În el i-au reușit cel mai bine acele intersectări ale registrelor lirice, toate incursiunile în propria lume interioară. Rezultând, astfel, poeme cu o metaforă plină de înțelesuri și subînțelesuri, poeme în care poeta uzitează, cu multă ușurință, de bisturiul unor cuvinte cu multiple conotații religioase, ”operând” pe imagini de-a dreptul memorabile: ”Arată-mi-te acum, căci într-o zi mă vei căuta și nu voi mai fi,/ Sufletul meu lepădat de trup ca pruncul înainte de vreme/ Va umbla gol pe drumul sufletelor și nu va ști/ Nici numele cu care să te cheme” (Arată-mi-te acum), sau: ”E desprins de trup și este mai frumos ca niciodată,/ L-aș desface din adâncuri să-l alin și să-l păzesc,/ Dar cum pot păzi eu, Doamne, răsuflarea ta cea sfântă/ Care însuți ai desprins-o de pe osul său domnesc” (Iar mă-ndepărtez de tine).

          Începând cu vol. ”Peste zona interzisă”, 1979, Ileana Mălăncioiu începe să-și definitiveze clar demersul artistic. Cele două mari teme ale poeticii sale sunt puternic reliefate de tușele groase ale imaginilor la care poeta s-a oprit. Astfel, poeme cu un pronunțat caracter biografic – da, autoarea speculează biografismul! - iau locul celor de cântare și descântare a universului rural, la fel cum cele de închinare lui Dumnezeu- pe cel al celor ”dedicate” viețuitoarelor (tematică la care, cred, Ileana Mălăncioiu a renunțat datorită succeselor din acest ”domeniu” îndeosebi ale Anei Blandiana). Din aceste motive, și nu numai din pricina lor, consider vol. ”Peste zona interzisă” ca fiind cartea reprezentativă a Ilenei Mălăncioiu.

          În volumul următor, ”Sora mea de dincolo”, 1980, poeta lasă impresia bilanțului. Altfel spus, începând cu o fugară trecere în revistă a tuturor temelor cu care-și durase până atunci opera, trecând, subtil, cu eleganța unei balerine, printre mai toate, și prin mai toate, registrele lirice. În același timp, poemul cu puternice semnificații și conotații biografice începe să domine celelalte preocupări poetice ale acestei autoare. Dar, ceea ce apare nou în acest volum este poemul ironic, modalitate prin care, odată instituită detașarea ca mod de rezolvare a multora din frământările interioare, poeta își pune la îndemână posibilitatea vorbirii, la obiect, despre tot ceea ce i se întâmplă în jur, dar și despre ceea ce i se întâmplă eu înșiși. C-o abilitate de om care nu vrea să deranjeze pe nimeni. Așa s-ar explica și înclinația poetei (chiar și) despre autopersiflare. La un nivel la care, mai recent, a reușit să ajungă și poeta Nora Iuga, îndeosebi în partea de început a volumului ”Dactilografa de noapte”. Chiar și un iz de malițiozitate poate fi detectat printre versurile acestui volum: ”Într-un mod îngrozitor de firesc/ Și toată lumea se cumtremură de veselia/ Din acel salon strâmt și întunecos/ De la Spitalul Filantropia” (Ce vesele cântece), sau: ”M-așteptasem să fi numai tu,/ Erau câte trei morți într-o firidă,/ Prin umezeala rece moartea se târa/ Ca o strășucire omidă” (M-așteptasem să fi numai tu).

          Dar, un lucru care nu trenuie trecut cu vederea, iarăși își fac simțită prezența acele ruperi de ritm, dacă vreți să le numesc așa, acele inegalități valorice dintre unele poeme și altele. Poeme ca: ”vis și realitate”, ”Sora mea, împărăteasa”, ”Nu te-ai dus de tot” sau ”M-ai privit îndelung”, ca să nu mă opresc decât la câteva exemple, sunt de-a dreptul simple versificări, îm vare multe gânduri sunt redate de-a dreptul pueril. Din nefericire, pentru această poetă, bineînțeles, această stare de fapt capătă nuanțele și simbolul unei pietre de moară dusă pe umeri, cu greu, piatră pe care singură și-a aruncat-o pe umeri, precum și simbolul unei ancore aruncate nu pe fundul unei mări cu limpede undă, ci pe fundul unei mlaștini din care cu greu se va mai putea desprinde. Este, sunt sigur de acest lucru, motivul care a generat ”tăierea aripilor” acestei poete de către mulți critici. Altfel spus, după ce-ți reușesc, după ce Dumnezeu te binecuvântează nu numai cu posibilitatea scrierii Poeziei, ci și cu cea a scrierii unei Poezii în adevăratul sens al cuvântului, este normal să nu te ”ierte” nimeni când dai dovadă de atâta incoștiență în construirea unui volum. Că ce altfel, că, știu eu ?!, cum altfel ar putea fi numită atitudinea Ilenei Mălăncoâioiu atunci când își îngăduie să pună, unele lângă altele, poeme de-a dreptul memorabile cu poeme despre care-ți vine să conchizi c-au fost scrise când îi era Muza plecată în concediu. Altfel spus, din acest motiv, dacă sunt pagini în care chipul lui Dumnezeu ți se relevă, ei bine, sunt și pagini în care, dacă te oprești la ele, ți se zbârlește părul. Cuvântul ”blasfemie” se rostește singur, și-ți vine să iei cartea și să faci din ea hrană pentru nesățioase flăcări.

          Un volum mai ”echilibrat” îmi pare a fi următorul, ”Linia vieții” apărut în 1982. Este locul în care poeta pare să spună că a înțeles câte ceva din păruiala pe care singură și-a tras-o, este locul în care, cu tușe groase, subliniază cele două mari teme care-i traversează opera: poemul în care speculează biografismul și poemul cânt, de închinare lui Dumnezeu (Părul lui Samson, Turnul Babel...).

          Volumul ”Urcarea muntelui”, apărut în 1985 și reeditat, cu adăugiri, în 1992, spune totul încă din titlu. Aici, ”grosul” este format din poemele care poartă pecetea celei de-a doua teme remarcate. E pentru prima dată, în creația acestei poete, când apare așa-zisul dezbrăcat în public: poeta nu mimează nimic, spune lucrurilor pe nume, închinarea în fața lui Dumnezeu, precum și recunoașterea Acestuia ca ”tutore” nu mai sunt ”măsluite”: ”O, Doamne, nu orbi tot neamul meu deodată,/ Ia-ne din doi în doi și mai amână/ Sfârșitul tragediei, lasă-i la fiecare/ Pe cineva să-l ducă-ncet de mână” (Rugă). Dar lucru mai rar întâlnit în acea vreme (era, totuși, anul 1985), descoperim în poezia Ilenei Mălăncioiu strigăte abia reținute, de revoltă, de nesupunere. Este calea prin care se nesupune unui regim care a determinat, ”de bună voie și nesilite de nimeni” multe Suflete de poeți să se...”convertească”. Ei bine, în acest context, lucru cu atât mai frumos cu cât poeta n-a revendicat și n-a susținut nimic ”după”, ea a găsit forța și nebunia să zică: ”Ne-fricoșa grozav fantasticul delir/ Dar stam și ne uitam uimiți, ca la paradă,/ Căci fiecare-aveam pe cineva pe stradă/ Și n-am fi vrut să fie închis în cimitir” (Coșmar), sau: ”Îngropați în picioare/ Ca să ocupăm cât mai puțin loc” (Îngropați în picioare), sau: ”O crimă desăvârșită pe strada principală,/ În amiaza mare, o crimă oribilă/ Și nimeni nu plânge și nimeni nu stigă/ Și nimeni nu pune mâna pe criminal” (O crimă desăvârșită pe strada principală).

          Doame, exemplele ar putea continua! Este pentru prima dată, în poezie, după vol. ”Saturnalii” al lui Corneliu Vadim Tudor, publicat în 1983 la Ed. Albatros, și interzis la doar două săptămâni de la apariția lui, când mai găsesc ”nebunia” spunerii lucrurilor pe nume. Cred că așa se și explică faptul că poeta n-a mai fost publicată până prin 1992, adică până...după.

          Grupajul redat din vol. ”Ardere de tot”, apărut (tot) în 1992, în seria Poeți români contemporani, poartă însemnele unui autor împăcat cu sine însuși, oarecum mulțumit de ceea ce a realizat. Revin, în forță, temele de ”bază”. Lor li se adaugă poeme în care poeta caută să-și explice frământări interioare, stări revelatorii. Riscând (chiar și) versuri reflexive.

          Ultima parte a cărții, cuprinzând poeme inedite, se încadrează cam pe aceeași lungime de undă ca și ”predecesorul” său. Poate doar accentul (în plus) pus pe reflexivitate – poeta încercând meditația versificată – ar mai trebui remarcată.

          Totuși, încercând o concluzie, indiscutabil, cărțile poetei Ileana Mălăncioiu sunt pledoarii, mărturii în baza cărora ea poate fi ușor ”condamnată” la nemurire. Încă din timpul vieții. Dar, dacă poeta ar fi manifestat, măcar în acest ”ceas din urmă”, o mai mare detașare de niscaiva poeme ei dragi, acest volum antologic ar fi avut, în mod sigur, mai multă greutate. Spiritualicește vorbind. Și, cum ar fi fost și normal, el – volumul – fizic vorbind, ar fi avut mai puține pagini. Dar, cum marea majoritate a poeților cad pradă ”kilogramelor” din operă – de parcă mult râvnita glorie ar fi fiind direct proporțională cu numărul și grosimea cărților publicate – e de înțeles ”tentația” căreia poeta i-a căzut pradă.