JUDECATĂ SFÂNTĂ
Vine dinspre miazănoapte, şuierându-ţi în ureche,
îngerul şi sfânt, Ilie, fiu de preot (după Legea veche!)...
El, în carul tras de cai cu potcoave de argint,
stă şi îi blestemă pe diavoli că se ceartă sub granit
când o ceartă şi mai mare s-a iscat pe câmp aseară
între două flori surate ce sunt foc şi ce sunt pară,
amândouă se agită şi se trag de păr, păgâne…
Peste cer, peste pământ, vor a fi stăpâne!
Orice floare vrea să aibă steaua ei şi împărăţie,
drept aceea hotărâră judecată la Ilie,
acest înger poartă paloş cu două tăişuri,
taie dintr-o lovitură, nu se pierde prin hăţişuri,
şi-or afla pe pielea lor că dreptatea este mare
căci Ilie are paloş pentru fiecare!
Stând în jilţ făcut din aur, jilţ de rege, de împărat,
îngerul Ilie întreabă, se preface supărat:
- De ce fost-am, eu, chemat,
pentru ce atâta grabă,
cine, ce a blestemat
să se afle în treabă?
Parcă… e sfârşitul lumii!
Parcă… pare mult mai mult!
S-au înşelat şi prorocii
despre acest tumult?
Îngâmfată… fără margini, floarea de mac se înclină,
faţa-i roşie ca focul spune de-ar avea vreo vină?
Numai ochii de smarald,
aruncaţi ieri peste gard,
au găsit printre şopârle,
mici cuvinte, să-i azvârle:
- Eu, copilă prea fragilă,
floarea cea mai ruşinoasă,
am trăit cândva idilă
cu o fiinţă fioroasă,
mi-a promis atunci, în vară,
că îmi dă vraja ca povară,
de aceea, azi, te rog
să-l găseşti pe inorog
şi să îl rogi să aibă milă,
să mă ierte… de idilă!
Te mai rog să fiu stăpână
peste flori, peste poiene,
n-o să las nici o cadână
ca să îngheţe prin troiene!
Şi, doresc… încă, ceva!
Cerul, dă-l în grija mea!
Cu a sa pălărie în mână,
intră, proaspăt ras şi tuns,
trandafir de la fântână
ce, idile, a ascuns,
face doar o reverenţă
şi ia loc (cinstit!...) la masă
după ce, ca într-o cadenţă,
scapă în zare o grimasă,
zvârle ochii pe fereastră
dintr-un jilţ cu fir brodat:
- Să trăiţi Măria Voastră!
Fost-am, eu, chemat?
Precum prinţul din povestea cu Răpirea şi Seraiul,
se preface că nu ştie care-i treaba, care-i baiul...
La această gafă mare, din copite, încep să bată,
de la car cu şapte tunuri, caii... semn că-i judecată!
Îmbrăcat cu straie scoase azi din foc, ţesute în jar,
îngerul venit din ceruri intră în jocul lor şi zice că nici el n-are habar,
ci într-acest necunoscut, nu are decât onoarea
s-asculte povestea celui ce îşi pierde grabnic floarea.
Dragul nostru trandafir nu cere puţin!
Doar pământul, luna nouă şi cerul senin,
dar s-avem, vă rog, iertare! Mai vrea o moşie…
Câmpul plin cu macii roşii, aşa... ca să fie!
Judecata, sfântă este, şi dreptatea îi pe măsură!
Îngerul şi sfânt, Ilie, adevăr scoate din gură:
- Când am vestit pârjolire de la Dumnezeu,
regelui Ahab, stăpânul
peste întreg popor evreu,
n-am văzut vreunul
să mă apere, să spună
cum că eu, fără ranchiună,
adevăr ceresc, am zis!
Adevărul, am prezis!
Am fost surghiunit în lume
şi ascuns la un pârâu
care, Cherit, se numeşte
iar acum e mare râu!
M-a hrănit şi mi-a dat apă
doar un negru corb…
Cin’ mi-a pus atunci în gură
amar-dulce bob?
Vă mai aduceţi aminte,
pre când eu muream de sete,
voi vă răsfăţaţi în rouă
şi turnaţi apă în ghete,
dar acum s-a întors roata,
picur în al vostru trup,
dacă vreau,
şi cu găleata!
Căci, trei ani şi jumătate,
cerurile au stat închise!
N-aţi simţit, pentru o clipă,
că, în om… există vise?
De’a ştiut a suferi, de’a ştiut să vieţuiască,
fost-a răsplătit de Domnul cu o haină îngerească!
Încercaţi, vă rog, şi voi, să vedeţi cum e să mori
şi atunci, poate… atunci, va fi pace între flori!
Nu uitaţi că judecata neamului cel omenesc
se repetă, se repetă fiindcă e destin ceresc!
DRAGON DE ÎMPRUMUT
Eu sunt dragon de împrumut!...
Mă pui la sân să-ţi fie bine,
nu faci din mine doar un scut,
ci leagăn, cânt de aşternut...
Sunt doar al tău,
deşi
mă vrea oricine!
Eu sunt dragon de împrumut!...
Mă dau, pe-o vorbă, orişicui.
În bucăţele... mă diseci, de-ai vrut,
dar nu uita
că, dacă ai dat şi m-a durut,
în inimă
îţi bat un cui!
Eu sunt dragon de împrumut!...
Poţi lua cămaşa de pe mine,
cu sufletu’mi plătesc (de nu am alt avut)
dar vreau să ştii că, azi şi mâine
şi în vremuri de demult,
nu uit şi nu te iert,
de îmi dai suspine!
Eu sunt dragon de împrumut!...
Mă întorc din lumea celor trişti
să te întreb de ce n-ai vrut.
Eu nu aştept răspuns
îndată
şi...
nu aştept nici un răspuns.
Am înţeles, iubită fată,
şi înţelesul
îmi e de-ajuns!
Eu sunt dragon de împrumut!...
Mă dau pe orişice, de vrei,
dar
nu îţi pot da ce n-ai avut,
când ne-am iubit
în flori de tei!
FIARA
În lupta dintre zi şi noapte...
Se naşte adevărul,
un călător străin,
un călător pribeag ce cată adăpost, de mii de ani, prin lume...
În viaţa pământeană...
E trăsnet, e furtună,
nu ştim de mai trăim
căci suntem surzi, cu toţii, pierduţi prin val cu spume.
Bate tăcut la porţi
dar porţile sunt reci,
rămân mereu închise
atâta timp cât omul e numai tiranie, blestem, păcat şi ură...
Se dă ofrandă lumii
şi încearcă să-i ofere
speranţe, lacrimi, vise
dar nu găseşte templul în care să îşi înfigă săgeata în făptură.
Căci...
Fost-au pângărite acele locuri sfinte,
de Dumnezeu lăsate,
prin faptă, gând, trufie,
prin crime şi desfrâu,
prin patimi şi minciună
de fiara proorocită ce, în cărţi, e scris că mâine, o să vină!
Poate ...
Nu credeţi că a sosit, deja, pe-acest pământ nebun, cu mii de ani în urmă?
Şi…
Dacă am dreptate,
vă rog să îmi daţi răspunsul!
Vă rog să nu fugiţi!
În care uşi tot bate străinul călător?
La care uşi găseşte doar lacăte de fier?
• La uşi din iad cu smoală!
La uşi din iad cu foc!
La noi, cei surghiuniţi
de proprii noştri demoni din sufletele goale care nu dau, dar… cer!
EXISTĂ ÎN LUME CROCODILI !
Există în lume crocodili!
De-aceia, care... ştiu să zboare
când îţi zâmbesc tăcuţi, umili
şi îşi pun în gând să te omoare...
Există în lume crocodili!
De-aceia, care ştiu să cânte
ascunşi tăcuţi printre fosili,
ei vor pumnalul să-ţi împlânte...
Tu crezi că doar să te înspăimânte!
Există în lume crocodili!
De-aceia, care ştiu prea bine
a se preface în flori, agili,
ştiind că nu te poţi abţine...
Există în lume crocodili!
De-aceia, care ştiu să zboare
din om în om, foarte abili,
de-aceia care în chip de floare
îţi dau nectar, ce provocare!
Ei ştiu că n-ai, precum albina,
veninul veşnic salvator,
otrava lor îţi va fi vina
de-a crede în flori şi în vrăjitor...
Căci, vinovat despre-a sa moarte,
nu poate fi decât cosaşul
care-a cules polenul ca să-l poarte
precum povara’i grea, ocnaşul,
şi, vinovat despre-a sa viaţă,
nu poate fi decât ostaşul
care-a crezut într-o paiaţă
ce-avea în zâmbet cuţitaşul...
La crimă, tu ai fost părtaşul!
Există în lume crocodili!
De-aceia, în chipuri de chitare,
ce îşi joacă rolul de vechili
când pun străini să te omoare...
Iar tu, dator, le ceri...iertare!
DOAMNE!... DE CE AI PUS VIZA?
Doamne!...
De ce ai pus viza?
La iubire, la speranţă...
Când Tu ştii că numai unul este marele Adevăr,
Adevăr plecat în lume prin călcare de povaţă
şi păcat ce intră în trup printr-un dulce miez de măr...?
Doamne!...
De ce ai pus viza?
La noroc, la fericire…
Să se piardă în lume?
Să nu ne găsească?
Tu le schimbi cărarea,
nu le dai sosire,
le îndrepţi busola spre bolta cerească!...
Doamne!...
De ce ai lăsat
pe pământ... stăpâni,
deopotrivă... robi
şi, în secret,
ne dai de ştire că iubirea-i prizonieră?
Ale sale două inimi,
Tu le faci doi jalnici bobi
ghemuiţi la rădăcina dorului cu frontieră!...
Doamne!...
Pune, Te rog, viză!
La dureri, la neputinţă....
Să se ducă în hăuri,
să se rătăcească dar...
Să nu pui viză
la sfânta credinţă,
la iubirea Ta
şi cea pământească!
Doamne!...
De ce ai pus viza?
La iubiri, la vise...
Lasă-ne iar liberi
şi vom sta cuminţi!
Lasă-ne, în suflet,
porţi de timp deschise
şi atunci vom fi ...
Jumătate oameni, jumătate sfinţi!
Doamne!...
De ce ai pus viza
când trăim veşnic cu criza
sentimentelor nespuse
şi-a iubirilor ascunse...?
Doamne!...
De ce ai pus viza
primăverilor de mai
când, în inimi, vor să intre călare pe şapte cai?
Doamne!...
Viză, Tu să dai
celor care nu Te vor!
Dă-le două, nu doar una!
Dă, şi viza mea… tot lor!