drEmilia Stroe-Țena este o autoare despre care nu am auzit niciodată până acum. Asta însă nu m-a împiedicat să răsfoiesc paginile volumului de față (Destin românesc, apărut la Editura Armonii Culturale, din Adjud, în 2018, și reeditat un an mai târziu, la Editura eCreator, din Baia-Mare), amintindu-mi de îndemnul regretatei Maria Toma-Damșa (unul din primii mei mentori pe tărâmul literelor), membră a Uniunii Scriitorilor din România și a Asociației Scriitorilor Hunedoreni, plecată de curând dintre noi, care îmi spunea să scriu și despre poeții debutanți sau bătând la porțile recunoașterii literare, nu doar despre cei deja consacrați, fiindcă “despre aceștia din urmă scriu toți”!
Utilizând sursa aflată cel mai la îndemână, și anume cuvintele autoarei, premergătoare poeziilor, am descoperit că versurile cuprinse în carte au fost scrise în anul 1980, pe vremea regimului „de tristă amintire”, când aceasta era membră a Cenaclului literar „Zaharia Stancu” al Casei de Cultură Alexandria (Teleorman), condus de Teodora Stanciu. Astfel, am dedus că volumul asupra căruia ne-am aplecat este unul de debut în poezie, poeta cochetând inițial cu proza și eseul (având până acum cinci volume publicate din domeniile menționate), așa că vom încerca să fim îngăduitori cu noua „locatară” de pe meleagul metaforei, pentru a nu-i tăia aripile abia înmugurite, încercând, în același timp, a emite o opinie cât mai pertinentă, conform percepției personale.
De la autoare (mai) aflăm că unitaritatea tematică a cărții s-a născut „dintr-un autentic semn de prețuire și admirație pentru peisajul românesc, extrem de pitoresc și de echilibrat așezat, ca și pentru poporul ce-l locuiește”, sentimentul patriotic de apreciat/invidiat regăsindu-se (chiar) și în titlu.

Probabil nu întâmplător a fost ales, ca an al apariției iniţiale a volumului, cel al Centenarului Marii Uniri de la 1918, pentru a redeștepta simțămintele amorțite ale românilor dezamăgiți de turnura pe care a luat-o, de-a lungul anilor, democrația mult visată.
Poezia de debut, ce dă și titlul cărţii, demonstrează capacitatea de iubire necondiționată a autoarei pentru patria-mamă, sfidând timpul sau orientările politice ale momentului („Destin de poezie tu, ţară, îţi croieşti,/ Din cântec şi din vetre strămoşeşti”), ce o face să-şi îndrepte în permanenţă gândurile înspre locurile natale, acolo unde și-a petrecut o parte din odiseea limitată pe/de planeta „albastră”, unde suntem, cu toții, călători, sosiți ori plecați fără voie („Râul, câmpia, valea păstrează amintirea/ Discretei ondulări; nostalgic simţământ/ De tainică-mplinire vibrează-n infinirea/ Acestor mândri aştri cu frunte de pământ”), păşind în caruselul în care „sufletul, tot, urcă şi coboară/ Pe plaiurile line de poveşti,/ Ce încă lumi apuse înfioară” (Destin românesc).
Sunt de remarcat, de asemenea, sinceritatea și sensibilitatea poetei, cultivate pe ogorul sufletului, însușiri ce transpar și din următoarele versuri, subliniind mândria pentru originile sale/noastre îndepărtate în istorie: „Împădurite culmi brăzdând zenitul/ Din suflet treaz de dac şi de roman,/ Te cheamă într-un glas cu infinitul,/...// Tu, patrie-leagăn cu braţe de stea/…/ Te zugrăveşti etern pe ziua mea“ (Ţara din inimă, ţara de vis).
Mândria de a fi român este redată convingător (şi) într-una din cele mai reuşite poezii ale volumului şi mai apropiate de schema clasică a sonetului, ce merită citată în întregime: „Nici apuseni, dar nici soare-răsare;/ Pe un pământ al dreptei cumpeniri,/ Români a fost să fim, cu mândre firi,/ Trăind sub ceruri de transfigurare// Un orizont albastru de-mpliniri,/ De văi şi coame, blândă ondulare/ De-ncredere în noi şi-ngândurare;/ Floare de colţ pe plai de amintiri.// Pe suflet ni-i gravat adânc, cu sânge,/ Un chip de dac ce a murit râzând,/ Când hoardele duşmane-au vrut a-l frânge,// Iar numele în veci de veci a-i stinge;/ Veniţi, crescuţi din mituri, luptând şi apărând,/ Siguri ne scriem soarta, o frunză verde-n cânt!” (Existenţa noastră).
Zbuciumul neamului românesc şi echilibrul său precar pe frânghia destinului, de la începuturi şi până în prezent (chiar dacă acest „prezent” s-a petrecut cu aproape treizeci de ani în urmă), nu au fost omise de autoare: „Sub zodii când senine, când amare,/ Precum un vers cadenţele îşi poartă/ Pe-a timpului nemărginită roată,/ Cobori şi urci singurătăţi astrale” (Cântec vechi). Ea consideră că geneza poporului nostru a fost hotărâtă cu mult înainte, „Demult, când însuşi Timpul nu era pe lume/ Şi când Nimicul stăpânea poruncitor,/ Când Viaţa nu-ncepuse-a purta nume,/ Deşi mocnea în Ou, clocotitor/...// ...Atunci, când linii simple Istoria schiţau,/ Atunci, pământ şi apă, aer, foc,// Se rostuiră-n cald, senin noroc:/ Popor şi ţară, iată, se năşteau;/ Din umbre şi lumini destinul împleteau” (Arhetip).
Apar în prim-plan cele patru elemente primordiale (apa, aerul, pământul şi focul), unde apa este simbol al purificării, fiind totodată origine a vieţii şi mijloc de regenerare, aerul semnifică spiritualizarea, calea de comunicare dintre cer şi pământ, focul este cu dublu sens/rol (creativ şi distructiv), în funcţie de cum este folosit, pentru purificare/evoluţie sau pentru stagnarea/involuţia spirituală, iar pământul este mama tuturor, locul de unde vin şi unde se întorc toate fiinţele vii, simbolizând viaţa, (re)naşterea. Poeta vrea să ne transmită că poporul român are în fibra sa aceste însuşiri, de a-şi depăşi limitele şi de a păstra un contact continuu cu Creatorul, credinţa fiind cea care l-a susţinut în toate perioadele sale de restrişte.
Din unele poezii transpare admiraţia autoarei pentru puritatea vieţii de la sat, ce îşi păstra farmecul neîntinat în perioada în care au fost scrise poeziile, pentru natura mirifică, „nehăcuită” încă de lăcomia omului: „Din umbrare ninse cu argint de lună,/ Au pornit să zboare visele pe plai;/ Şi-n târziul nopţii, peste sat răsună/ Cântec de poveste şi de luna mai/...// Un inel de vrajă codru-ţi împleteşte” (Transfigurare); „Am fost în vraja de soare a lanului copt,/ În verdele-cărbune din bradul înalt,/ În plaja cea blondă-a nisipului cald.../...// Am fost aici, din vechime, fără vreun salt,/ Înscriindu-ne paşii pe file cu rod;/ În lupte de-am fost, bucurie, prohod,/ La graniţe mereu de veghe am stat.// Am fost deodată cu munţii şi cântul/ Martorii vii ai străvechii noastre istorii;/ Am fost freamătul, am fost gândul// De-a purta peste veacuri cuvântul/ Lăsat de părinţi spre înalt;/ Am fost cerc de lumină, ceas netulburat” (Am fost...); „Freamătul pădurii îl resimt mereu –/ Melodie pură cu scântei de foc,/ Picurând în suflet vrajă de demult,// Cu parfum de cetini presărând noroc,/ Cu crengi lungi, bătrâne, mirosind a lut,/ Somn purtând în ele, de răşină greu“ (Sonetul viselor de pădure) etc.
Legătura poetei cu locurile de baştină este, după cum se poate constata, indestructibilă, sfidând vârsta, timpul sau distanţa: „Te gândesc, patrie, ţinut fermecat,/ În şesuri de vară, când ninge cu rouă,/ În seninul înalt din visul curat,/ În macii de foc sau când plouă./ Te gândesc, patrie, gură de rai,/ În horele cu spice şi stele,/ În argintul nopţii picurat peste plai,/ În legendele cu zmei şi Ilene,// În sclipiri tricolore – ideal împlinit,/.../ ...în a Daciei vatră,/ Columnă de istorie sacră, cântec undit…” (Te gândesc, patrie…).
Este de admirat fervoarea autoarei pentru pământul moştenit de la străbuni, entuziasm pe care, în urmă cu aproape treizeci de ani, a simțit nevoia să îl transpună în versuri, ce văd lumina tiparului (abia) acum, când patriotismul este considerat o „mască a fostului regim comunist”, ieşit „din modă” şi lăsând locul desrădăcinării/desțărării. Ce este, în plus, de apreciat la Emilia Stroe-Ţena, este faptul că „În poeziile sale nu flutură “stindardul partidului”, nu apare “chipul luminos al conducătorului iubit”, nimic din cuvintele asurzitoare. Autoarea și-a păstrat verticalitatea și a preferat să nu le publice în acele vremuri”, după cum afirmă Elena Buică, o scriitoare româncă octogenară, stabilită de mulţi ani în Canada.
Nu în ultimul rând, salutăm curajul de a aduce în atenția cititorului sonetul, acest gen de poezie cu rădăcini vechi şi adânci, considerat de unii desuet, însă care și-a păstrat, din punctul meu de vedere, farmecul și prospețimea, în ciuda trecerii anilor și a schimbării „trendului”. Sonetul de tip italian, cel preferat de autoare, ale cărui reguli au fost stabilite de Guittone d´Arezzo (1235-1294), deși cel mai cunoscut sonetist a fost Francesco Petrarca (1304-1374), pe lângă cele două catrene și două terține imperios necesare, cu vers de obicei endecasilabic, mai abordează un anumit tip de rimă – îmbrățișată în catrene (a-b-b-a// b-a-a-b) și încrucișată în terține (c-d-c// d-c-d) – cu o „ruptură” clară între catrene și terține, ultimul vers determinând o schimbare bruscă de subiect sau ton. „Regula sonetului mai cere ca în text să nu se repete vreun cuvânt (exceptând, desigur, auxiliarele, prepozițiile, conjuncțiile) și ultimul vers să se constituie într-o „memorabilă maximă... În literatura română există și sonete care se abat de la schema clasică, „inovațiile“ constând, fie într-o altă dispunere strofică, fie într-o altă schemă a rimelor, fie în altă măsură (decasilab, dodecasilab/alexandrin) etc.“ (Ion Pachia-Tatomirescu, Dicționar estetico-literar, lingvistic, religios, de teoria comunicației...., Editura Aethicus, Timișoara, 2003).
Probabil că astfel se explică de ce sonetele din carte nu respectă cunoscuta „schemă clasică” şi mare parte a regulilor (inclusiv măsura fiind adesea variabilă pe parcursul aceluiaşi sonet etc.), autoarea preferând să experimenteze, la fel ca unii din marii noştri poeţi, diverse „variaţii”. Dacă este bine sau nu, nu ştiu şi nici nu doresc să mă pronunţ, neaflându-mă în postura de critic literar, ci de simplă cititoare care, întâmplător, este şi poetă. Ca lector, pot spune doar că poeziile din volum se remarcă prin emoţie şi sinceritate, dezvăluind un eu liric „pasionat” de România, ce a reuşit să-mi (re)trezească mândria de fiică a unei ţări hărăzite de Dumnezeu cu tot ce este necesar pentru a fi împlinită, respectată şi iubită de cetăţenii săi. Depinde doar de aceia care „poposesc” „Pe plaiul cel de doină legănat” (Dor de ţară), dacă această comoară de spiritualitate şi frumuseţe autentică va ajunge pe culmile succesului sau îşi va pierde, în cele din urmă, identitatea.
Eu nu pot decât să îi doresc autoarei să rămână la fel de „îndrăgostită” de „straiele” de româncă şi să nu-şi piardă niciodată înflăcărarea pentru tricolorul românesc!