În mod evident, dacă din punct de vedere logico-semantic, dar şi ca aspect lexical, orice explicaţie etimologică a unui cuvânt – întrucât urmăreşte să dezvăluie sensurile sale genuine, sensuri peste care s-au depus, de-a lungul secolelor, noi şi noi semnificaţii – reprezintă până la urmă un tip special de definiţie, tip ce e încadrabil în categoria definiţiilor nominal-lexicale, atunci şi exemplele recente pot fi considerate, la limită, tentative de definire a conceptului de autoritate.

            Însă, conform demersului nostru, depăşind explicaţiile etimologice şi orientându-se înspre examinarea definiţiilor date autorităţii, dacă vom consulta o seamă de lucrări de referinţă pe această temă ori dicţionarele de specialitate din ştiinţele juridice, sociologie,

politologie, psihologie etc., atunci tot ceea ce am afirmat în legătură cu ambiguitatea s-ar putea să-şi găsească noi confirmări.

            De aceea, conştienţi de riscul de a expune în continuare unele informaţii aride şi „nedigerabile”, dar totuşi necesare şi relevante scopului nostru, vom prezenta succint o seamă de explicaţii şi definiţii ce au fost date conceptului de autoritate, definiţii ce aparţin unor specialişti de marcă în ştiinţele socio-umane.

            Astfel, de pildă, A. Giddens, pornind de la distincţia dintre autoritate şi putere, pe linia inaugurată de M. Weber, defineşte autoritatea ca reprezentând „folosirea legitimă a puterii de către guvern”, în timp ce puterea exprimă „capacitatea indivizilor sau a grupurilor de a-şi impune propriile interese, chiar şi atunci când ceilalţi se opun”[1].

            Apoi, în Traditionand Authority, C.J. Friederich identifică autoritatea mai cu seamă în sfera politicului, reprezentând atributul proiectării raţionale a valorilor şi normelor sociale, un atribut definitoriu al puterii politice. „Unei înţelegeri a autorităţii politice drept capacitatea elaborării raţionale a valorilor valabile, folosite în comun, îi corespunde un accent pus pe valorile esenţiale, în contrast cu o înţelegere bazată pe etica formalistă a comenzii”[2].

            Pe de altă parte, psihologul C. Levy Leboyer opinează că „autoritatea reprezintă influenţa potenţială a unui individ asupra altuia. Ea se exercită asupra cogniţiei, atitudinilor şi a comportamentului”[3].

            Pentru Laswell şi Kaplan, aşa cum afirmă Sartori, autoritatea e definită ca putere formală, în timp ce K. Dowding, inversând relaţia dintre autoritate şi putere, conchide că autoritatea „este în mod evident o sursă de putere, dar vine şi din cunoaştere”[4].

            Apoi, aşa cum susţin R. Dahl, R.P. Wolff, în Defense of Anarchism, autoritatea este identificată cu „dreptul de a comanda şi de a fi ascultat”[5], iar autorul Poliarhiilor echivalează autoritatea cu „dreptul de a conduce”.

            În Sociological Tradition, R.A. Nissbet apreciază că „autoritatea se referă la ordinea internă a unei asociaţii ce-şi primeşte legitimitatea datorită rădăcinilor sale într-o funcţie socială, o tradiţie ori o loialitate”[6].

            Politologul R.B. Friedman consideră că în domeniul politic şi al filosofiei juridice „prin conceptul de autoritate se înţelege în mod curent dreptul de a efectua o acţiune sau alta, inclusiv dreptul de a emite legi, precum şi drepturile mai puţin importante decât acesta pe care le presupune guvernarea”[7].

            Logicianul finlandez G.H. Von Wright, unul dintre „părinţii” deontologiei contemporane, analizând prescripţiile, în calitatea lor de condiţie sine qua non ale instaurării şi menţinerii ordinii sociale, defineşte „autoritatea unei prescripţii” ca fiind „agentul care dă sau emite o prescripţie. Autoritatea ordonă, permite sau interzice unor subiecţi să înfăptuiască unele lucruri în unele ocazii”[8]. Apoi, unul dintre cei mai de seamă exponenți și teoreticieni ai anarhismului, M.Bakunin, în lucrarea Dumnezeu și statul identifică autoritatea cu ”puterea inevitabilă a legilor naturale care se manifestă în înlănțuirea și în succesiunea fatală a fenomenelor din lumea socială dar și din lumea fizică”. ( op.cit. p.29 )

            După modelul de înţelegere maxweberiană, F. Bourricaud defineşte autoritatea ca fiind „puterea legitimă sau comandamentul perceput nu ca o forţă brută, ci ca o forţă în care putem avea încredere pentru că e întemeiată (e legitimă) sau ar putea fi legitimă”[9]. Iar G.Mendel definește autoritatea ca fiind ”adeziunea voluntară, fără constrângere fizică și fără explicații care să dea naștere unei discuții, a unei persoane la ideile altora.”

            În fine, pentru a nu obosi cititorul, încheiem lista desigur incompletă a definiţiilor, nu înainte de a prezenta opinia sociologului P. Andrei - care confunda autoritatea cu „ordinea constrângătoare a unei organizaţii.. ce apare întotdeauna ca o putere obiectivă, chiar suprapersonală, fiind produsul unor judecăţi de valoare”[10] – pe cea susţinută de către I. Mihăilescu, care apreciază că „autoritatea este capacitatea de a afecta acţiunea altora şi se bazează pe status”[11], ori pe cea exprimată de V. Ciomoș care într-un studiu intitulat Putere și autoritate, publicată în volumul colectiv Intelectualii și Puterea, pornind de la vechea distincție romană dintre auctoritas și potestas, identifică autoritatea cu ”puterea transubiectiva, impersonală, anonimă ce se exercită în numele legii”. (op.cit.p.38)

            Aşadar, considerând că exemplele de mai sus sunt suficiente și relevante pentru a confirma constatarea legată de confuzia ce domneşte în înţelegerea şi definirea noţiunii de autoritate, confuzie generată și exprimată de autorități consacrate în opere la fel de consacrate înainte de a prezenta propriile delimitări conceptuale, semnalăm doar că în următorul capitol vom prezenta principalele paradigme şi explicaţii „clasice” (religioase, profană, creştină, maxweberiană, arendtiană, bochenskiană etc.) ale fenomenului autorităţii.

[1]A. Giddens, Sociologie. Traducere de Radu şi Vivia Săndulescu, Editura Bic All, Bucureşti, 2007, p. 369.

[2]C.J. Friederich, Op. cit. p. 62, apud V. Măgureanu, Studii de sociologie politică, Editura Albatros, 1997, p. 83.

[3]Vezi Dicţionar de psihologie. Traducere de N. Cernăuţeanu..., coord. R. Doron şi F. Parot, Editura Humanitas, 2006.

[4]K. Dowding, Puterea. Traducere de Cristina Văileanu, Editura Du Style, Bucureşti, 1998, p. 96.

[5]Apud. R. Dahl, Democraţia şi criticii ei. Traducere de Petru Iamandi, Editura Institutul European, Iaşi, 2002, p. 60.

[6]R.A. Nisbet, Op. cit., p. 6, apud. I. Bădescu, Istoria sociologiei, Editura Porto Franco, Galaţi, 1994, p. 27.

[7]R.B. Friedman în Enciclopedia Blackwell a gândirii politice. Traducere de Drăgan Stoianovici, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000, p. 50.

[8]G.H. Von Wright, Normă şi acţiune. Traducere de Drăgan Stoianovici şi Sorin Vieru, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1992, p. 93.

[9]F. Bourricaud, Esquissed’unetheorie de l’autorité, Editura Plon, 1969, p. 9.

[10]P. Andrei, Opere sociologice, vol. III, Editura Academiei R.S.R., 1978, p. 340.

[11]I. Mihăilescu, Sociologie generală, Editura Polirom, Iaşi, 2003, p. 188.