MB Cop 1(Mircea Brăiliţa – „Vals în întuneric”, Ed. Semne, 2019)

            Trăirea se face de regulă prin arderea în etape a viului, dar pot exista situaţii explozive când viul este sacrificat, ars şi calcinat spontan. Combustia internă a fost intens studiată în plan fizic, mai puţin metafizic. Există însă şi arderi ale neviului de-a dreptul colosale, cu nimic mai prejos în integritatea lor. Cu deosebirea că acestea nu sunt circumstanţiale ci programatice, pre(auto)definite. Ca şi în antiteza materie-antimaterie care presupune valorificarea conceptuală şi practică a întregului, viul şi neviul formează un cuplu de forţe complexe în care prin balans se pot descătuşa lumi diverse, toate operante la nivel cerebral.
             Relaţia lui Mircea Brăiliţa cu mediul general total neprielnic stă la baza construcţiei unui, ar fi fost de crezut aproape impoosibil, „Vals în întuneric”. De unde echilibru, de unde repere? La asta foloseşte o memorie presupusă nativă, nevenită odată cu obiectualizarea şi neavând drept catalizator repetabilitatea. După cum bine remarcă Octavian Mihalcea în postfaţa cărţii, „Comentăm un volum profund autoscopic, cu nelipsitele tușe ale detașării autoflagelante de lume: "mie acum/ de nimic nu-mi pasă/ decât arhitect/ în mari și triste orașe/ mai bine așa: nisipar (Cântec de nisipar).

Iubirea, Umilința și Eternitatea formează triunghiul fundamentelor lui Mircea Brăilița. Temporalitatea este subminată cu metodă, fără a fi uitate, însă, flagrantele momente ale rupturii. Rănile vor persista. Au fost mari idealuri. Acum, condiția deznădăjduitului: "nu mi-a fost scris / să pictez un cotor de papirus/ din cele foarte sfinte// învârtesc chei ruginite/ ruginește și ceasul/din propria-mi minte" (Mecanică fină).”
              Mircea Brăiliţa este un convins consecvent     în mânuirea dezamăgirilor şi deznădejdilor în scopul falimentării realului afişat în folosul celui intuitiv, a temporarului contrapus infinitului, într-o bătălie neapărat de câştigat chiar cu preţul desfiinţării temporalului. Cât gol poate fi adunat în acest poem de prea târziu, poem de prea-dincolo...: „Singur trăiesc. singur vorbesc./ de pe buzele-mi moarte/ se scutură polen strălucitor// împărați ai clipei prințese/ nemântuite de spaima primăverii/ și sigur ție amabile popor/ vi se va umple casa de miri de mirese//departe/ în noroiul luminii/ cui să-i mai pese?” (Departe). Asumarea acestei condiţii se face într-un mod perfect conştient, aproape idolatru, din moment ce lumea e gata destămată şi ce a mai rămas de băgat în seamă e ori derizoriu ori iluzoriu. Nunţile într-o apă murdară de timp, privit aici ca lumină-conductor, sunt simbolul insignifiantului în fază de eventual, care din tămăduitor devine simplă amăgire, înspre inutil.
             Pare-se că poetul cât a fost viu, dacă a mai fost şi el odată viu, s-a aflat întotdeauna pe partea greşită a drumului, predispus la teribile accidente. Sau a greşit cu totul drumul, sau oricum drumul acesta nu era pentru el. Nu este renunţare precum nici spaimă, ci judecată lucidă. Elemente de sunet observ că nu există, se joacă tragic şi mut, iar elementele de culoare sunt seci spre sumbre: „Sunt fericit că născându-mă/ și sărac și albastru n-am apucat/ decât să mă umilesc// soarele luna/ să-i lumineze pe alții//în mileniul meu la urechea mea/ au cântat mierle nebune/ s-a încolăcit marea viperă cu corn/ a hăpăit păstruga// iar mie iar mie iar mie/ cândva o femeie cu sex fără sfârșit/ mi-a intrat râzând isteric/ în creierul palid./ avatar obosit” (Avatar).
             Spre deosebire de George Bacovia, cu care pare înrudit în fenomenologie, Mircea Brăiliţa este adeptul peisagismului elaborat subtil într-o semantică spiralată, în detrimentul loviturilor scurte şi reci. Este un poet al plimbării printr-o lume neinteresantă şi avem astfel de gândit mai departe din moment ce şi aşa ceva există foarte aproape de noi, mai aproape decât credem.