Personaje:

COPILUL
CONȘTIINȚA
MAMA

Decorul: camera copilului frumos aranjată cu birou, o bibliotecă mare cu cărți, un pat și un dulap.

COPILUL (supărat pe alarma ceasului care tocmai l-a trezit): Vai, iar a sunat ceasul! Când îmi e somnul mai dulce atunci trebuie să sune alarma de la ceas. Cât aș vrea să mai dorm! Măcar puțin. De ce trebuie să mă trezesc în fiecare dimineață la aceeași oră? Am colegi care nici nu vin la prima oră. Cum ar fi dacă aș face și eu acest lucru. Măcar o zi. Aș găsi eu un motiv pentru care am lipsit.
(Dialogând cu propria conștiință.)
CONȘTIINȚA: Cum să faci una ca asta? Ai fost un copil ascultător, nu ai lipsit niciodată de la școală.
COPILUL: Mai lasă-mă și tu în pace! Tot timpul îmi ții predici.
CONȘTIINȚA: Nu ți-ai mințit niciodată părinții. Ce le vei spune când vor afla că nu te-ai dus la școală?
COPILUL: Nu am mințit. Ai dreptate. Nici nu cred că aș putea să fac așa ceva. Dar totul are un început.

CONȘTIINȚA: Da, totul are un început, dar să vedem cum se va sfârși. Eu nu vreau să fiu în pielea ta.
COPILUL: Școală, școală și iar școală. Mi s-a pus și mie pata pe atâta școală. Vreau să văd cum e să stau o zi acasă, iar colegii mei să fie la școală. Cred că ar fi amuzant.
CONȘTIINȚA: Dacă spui tu...
COPILUL: Ce-i cu tine, nu mă mai cerți? Ori ai ajuns la concluzia că nu fac un lucru chiar atât de rău.
CONȘTIINȚA: Nu vreau să mă cert cu tine. Mi-am dat seama că orice aș spune e în zadar.
COPILUL: Părinții au plecat devreme de acasă. Nu-ți face griji. Le voi spune că nu m-am trezit sau că nu a sunat ceasul.
CONȘTIINȚA: M-ai gândește-te! Încă mai ai timp să ajungi la școală.
COPILUL: Nu înțelegi că vreau și eu să fiu liber pentru o zi. Ce rău pot să fac? O să stau în casă, nu plec nicăieri.
CONȘTIINȚA: Văd că ești hotărât și orice aș zice nu-ți pot schimba planurile.
COPILUL: Uneori vreau să fiu și eu un copil normal, nu vreau să fiu tocilarul clasei, nu vreau să fiu cel mai bun...
CONȘTIINȚA: Lasă că te cunosc eu mai bine. Spui acest lucru doar când dai de greu sau când ai prea mult de învățat, dar atunci când câștigi câte un concurs îți place să fii felicitat.
COPILUL: Nu știu dacă e plăcere sau obișnuință. Poate puțin din amândouă. Un rol important l-au avut părinții mei, căci ei văzând că mă duce capul au insistat să învăț. Într-un fel chiar mi-au impus acest lucru.
CONȘTIINȚA: Acum spui vorbele astea, dar îți plăcea atât de mult când erai apreciat de către profesori.
COPILUL: Îmi plăcea la început, dar în momentul în care cerințele deveniseră mai mari îmi era frică să nu clachez. Din acel moment am început să văd altfel  lucrurile.
CONȘTIINȚA: Ce ai crezut? Că va fi ușor ca să te menții acolo sus?
COPILUL: Știam că nu va fi ușor, dar nu am crezut că o să fie atât de greu. Încet, încet am început să-mi doresc ceea ce unii dintre colegii mei aveau, timp liber. Eu aveam atât de puțin... Timpul meu liber era doar drumul de acasă la școală și de la școală acasă, în rest eu doar mă pregăteam pentru școală. Aș fi vrut eu puțin mai mult timp liber.
CONȘTIINȚA: Cum poți să spui că nu te-ai relaxat? Ai uitat că părinții tăi te-au dus în cele mai frumoase locuri? Ai văzut ceea ce alții nici nu au visat.
COPILUL: Nu am uitat, dar asta se întâmplă atât de rar. În restul timpului stau în casă și mă pregătesc. Am ajuns să cred că sunt captiv în propria mea casă. Mă simt ca un deținut.
CONȘTIINȚA: Uneori trebuie să facem sacrificii, dacă vrem să reușim în viață.
COPILUL: Ai dreptate. Sacrificiul pe care-l fac mi se pare prea mare. Îmi doresc doar puțin timp liber, timp în care să mă pot întâlni cu colegii mei. Vreau să pot ieși din casă. Ți se pare că cer prea mult?
CONȘTIINȚA: În privința asta chiar ai dreptate. Într-adevăr ești atât de stresat, de nefericit.
COPILUL: Vezi că ai ajuns și tu să mă compătimești. Până mai deunăzi m-ai criticat. Acum ești de acord cu mine.
CONȘTIINȚA: În momentul în care ai spus că dorești doar puțin timp liber mi-am dat seama că tu chiar ai nevoie de așa ceva.
(Mama intră în cameră)
MAMA: Ce faci aici?
COPILUL: Nu m-am trezit.
MAMA: Cum se poate așa ceva? A sunat doamna dirigintă să întrebe dacă ești bolnav.
COPILUL: Nu sunt bolnav. Nu m-am trezit.
MAMA: De ce nu te-ai dus când te-ai trezit?
COPILUL: Nu am vrut să râdă colegii de mine.
MAMA: Pe mine de ce nu m-ai putut suna? Ți-a fost greu să mă apelezi?
COPILUL: Nu am vrut  să te deranjez. Nu e nicio problemă. Am lipsit și eu o zi de la școală și te-ai supărat.
MAMA: Dacă erai bolnav credeam, dar că nu te-ai trezit nu o să cred nici în ruptul capului.
COPILUL: Uite, mamă! Eu chiar aveam nevoie de o zi liberă. Simt că nu mai fac față acestui program încărcat pe care-l am.
MAMA: Crezi că înveți pentru mine? Nicidecum.
COPILUL: Nu am spus asta, dar am cam obosit. Tot mai greu îmi este să mă pregătesc. Vreau puțin timp liber. Vreau să mă întâlnesc cu colegii mei. De ce alții pot și eu nu?
MAMA: Am crezut că-ți face plăcere să înveți, dar ție îți arde de întâlniri cu prietenii.
COPILUL: Nu asta am vrut să spun. Mă simt captiv în propria-mi casă. Vreau puțină libertate. Crezi că-mi doresc prea mult?
MAMA: O să ai și timp liber, dar rezultatele la învățătură să nu aibe de suferit.
COPILUL: Mulțumesc, mamă!