Daniela Mihaies Danny Deep Doamna de duminica Coperta(Dany Deep – „Doamnă de duminică/ Signora di Domenica”, Ed. Minela, 2019)

             Spune-mi o poezie în care totul e comestibil, chiar gustos şi nu te sperie că ar fi otravă, în care eşti mulţumit şi nici măcar nu te uiţi mai departe pentru că nu visezi şi nici nu ţi-e dor, da,  spune-mi o astfel de poezie şi o mănânc! Doar aşa că ţi-ai fi croit un răsărit fără înserare cum  poate şi un anotimp fără capricii de niciun vânt şi nicio culoare potrivnice. Şi atunci privind existenţa în ochii ei imperfecţi, meniul se scurtează brusc, iluzia îmbelşugatei mese primitoare s-a dus, rămân firimituri şi în rest cazne gustative.
             Cam aici bate, la porţi de firersc privit ca risc asumat, poezia scrisă de Daniela Mihăieş în „Doamnă de duminică/ Signora di Domenica”. Bineînţeles că doamna nu şi-a ales deloc vreo duminică de prin calendare, mai mult o anti-duminică, fără prilej de relaxare şi tihnă care sunt de altfel vrăji de îndulcit zaţul de pe urma sptămânilor.
            Din primele poezii, se remarcă clar conştienţa operativă a poetei, atunci când vine cu propuneri de genul: „ce spui, ne întâlnim la vară?”: „plouă obraznic şi rece în dimineaţa asta iubite/ intră până la piele şi sărută cu ură/ strânge până la durere/ muşcă vântul cu biciul stropilor/ şfichiuie barierele mâinilor// posesivă, parşivă/ se prelinge, dezmierdând/ până la delir/ smulgând gemete din pieptul femeii// plouă de pe acoperişul lumii iubite/ plouă de azi-noapte/ şi te întreb:/ vrei să ne întâlnim la vară?/ acolo unde clipoceşte apa/ iar sălciile ne ascund de lume –/ ce spui?” Sunt deplin organice aceste trăiri, imaginativul şi halucinantul nu au ajuns să le atingă, din rezerva de aşa ceva, care e una consistentă şi care tot se va dezlănţui până la urmă.


            Aici să vezi dezlănţuire, paradoxal tocmai pe fondul unei propovăduite lipse de conţinut: „la celălalt capăt nu se mai spune nimic/ şi te-nţeleg, pană albă cu stropi negri/ deschişi a mirare/ adevărul le-a trântit ca pe-o licoare/ împleticindu-ţi limba/ spaima ta că-ţi voi deranja paradisul// zbenguie-te în tabăra indienilor/ deschide-ţi aripile/ sărută cu picături roşii/ dragostea corbului// niţel mirată, niţel surprinsă/ ideea de a fi prietene s-a mulat/ ca nişte pantaloni negri/ lungi cât „iliada”/ păstrând intactă şi candidă/ existenţa ta// bărbatul din faţă e o percepţie eronată/ o simplă supoziţie/ e undeva pe la mijloc/ un fel de tablou aproape straniu/ aproape romantic/ sorbind un pahar cu vin/ un portret evaziv// în ultimă instanţă ai decis/ dulcea fericire înveninată/ şovăielnică, temătoare/ nu este decât un parcurs dureros/ pe treptele vârstelor/ drumul meu, drumul tău” (conţinut indisponibil). Se observă cum metafora e frecată de înţelesuri până ies destule scântei, şi nu scapă decât cele pregătite pentru alte decoruri la fel de intense.
            Ceva mai pământeană în efuziuni, ajungând declarativă şi cu un colţ de surâs printre încrâncenări, se arată atunci când etichetează n-am de unde şti dacă politicos, emfatic sau neţintit expres: „domnule!”: „te plac, de ceva vreme/ şi nu-nţeleg de ce trebuie să port tocuri/ pentru ca tu să mă vezi/ am ochii mult mai mici decât ai tăi/ străpung, dintr-odată, tot universul/ te văd!// cred că m-ai şi strivit sub vârful ascuţit/ al privirii, uneori, mă doare/ partea stângă. Cred că am îmbătrânit!/ tu nu ai rânduri domnule/ de aceea te plac!// treci, scurgându-te în clepsidră/ mi-o aşezi, uşor, pe noptieră şi nu te simt/ decât dacă mă privesc în oglindă/ ai văzut ce ochi mari am făcut?/ doar atunci se vede culoarea lor/ când mă sperii// ce-ţi pasă domnule că eu mă duc!/ cuvintele mele nu spun nimic/ sunt ca un ceasornic căruia i s-a furat ritmul/ nu-mi mai arată cât mai am/ de purtat tocuri numai şi numai/ pentru ca tu să mă vezi, domnule timp!”
            De constatat cum Daniela Mihăieş nu-şi fabrică unele condiţii prielnice, le respectă pe cele care sunt a ei şi a celui/celorlaţi, e pe cât poate fi de sinceră cu o realitate nemachiată la ea deşi ar avea şi posibilitatea unora de acest fel. Construcţie directe şi interesante aşadar, poezie astfel nedisimultă după cortine, paravane, draperii, şaluri inutile.