ecreatorSE ÎNTREABĂ CERUL

Se întreabă cerul, zi de zi…
De ce, în lume, mor copii?

Oare, dânsul… să nu ştie
cum e să plângi pentru glie?
Poate dânsul a vedea
pământul ce ne durea?

Nu gândeşte cum ar fi
s-aibă în inima’i făclii
de speranţă, nemurire,
când toți solii îţi dau de ştire
prin săbii și foc, topoare,


prin răpire de odoare
cum că, ţara, vor să îți ieie
şi să-i pună lacăt, cheie,
să te arunce în pustiu
grav rănit şi totuşi viu
ca să vezi, cu-a ta inimă,
cum că ţară-i sinonimă
cu altarul pângărit
din apus la răsărit
de acei’ ce l-au râvnit?...

Tu, în greaua’ţi agonie,
te întrebi... ce-ar fi să fie
jertfa ta neprihănită,
o iubire infinită
ce-ar ajunge în vârf de munte
şi, degrabă, să-i înfrunte,
să-i ucidă bob cu bob
pân’ la ultimul neghiob,
ce-ar ajunge în colţ de piatră
şi le-ar stinge focu’ în vatră,
să-i arunce în iad, în smoală
ca să uite de răscoală
iar, din inima’ţi rănită
şi din flinta’ţi ruginită,
vei pica un strop de sânge
pe care nu-l pot înfrânge
nici sultani, nici împăraţi
(cât ar fi de îngâmfaţi!)
şi-acel strop va fi, îndată,
o iubire adevărată
făr’ de mamă, făr’ de tată?...

Va învăţa să gângurească
doar pe limba românească
fiindcă îl duce, cu împrumut,
cucul cel mai de temut
într-un cuib necunoscut
unde el va fi crescut
după legi nicicând prescrise
ce-i vor fi şoptite în vise,
după legi nicicând aflate
de cei ce râvnesc palate!

Astfel... se va ridica,
țara, a-și revendica
și va fi de neînvins
de toți cei ce au pretins
o bucată de țărână
dacică și prearomână,
îi va preschimba în cucută
să le fie mai plăcută
celor ce vor mai dori,
țara sa... a cotropi,
ură, în dânsa, a stropi!

Poate cerul să zâmbească
de întrebarea-i nefirească
dar.. de ce n-ar înțelege
că nu poți, roade, culege
de pe țarina română
unde nu-i altă stăpână
decât limba românească,
acea cetină cerească
ce ne încântă, zi de zi,
visul ce-l vom hărăzi,
singura ce ne exaltă
sufletele laolaltă
și, de ce n-ar înțelege
că nu-i leac ca să dezlege
pe Traian de Decebal,
nici în scris și nici verbal?!

Leacuri... sunt a dezlega
pe toți cei ce-ar renega
țara noastră în vreun gând
și va fi cât de curând,
fără a mai sta la rând!

Se întreabă cerul zi de zi…
De ce, în lume, mor copii?

Dânsului... i-aș da răspuns
că nu e nicicând de-ajuns
jertfa cea neprihănită
pentru țara ta rănită
și nu poți a vindeca
fără a ipoteca
darul tău cel mai de preț
visului cel îndrăzneț,
nu poți șterge cicatrice
fără a-ți crește tectrice
peste inimi sângerânde,
de unire (azi... flămânde!)
într-un singur trup divin...
Să împlinești al tău destin!

De aceea, țara îţi este
înger cu aripi celeste
iar copiii, dacă îți mor,
îi vor fi de ajutor
să-și găsească propriul zbor!...


ICOANA

Eu…
pentru tine, am fost
doar clipa, un  nimic
ce l-ai zvârlit în flăcări,
în nemiloasa ghenă
iar astăzi
când mă cauţi,
ce-aştepţi ca să îţi zic
când tu mi-ai dat iubirea, ca hrană, la o hienă?

te-ai bucurat atunci
şi te mai bucuri încă
de suferinţa cruntă
ce mi-a cuprins făptura.
nu crezi
că din durere
se poate naşte stâncă,
ci spui că mă iubeşti…
unde ascuns-ai ura?

Din ochii tăi cei tulburi
săreau săgeţi de foc
cu care mă împroşcai
în fiece secundă,
m-ai ars pe-întregul trup
şi... în suflet
într-un loc
de unde nu mai pleacă
simt încă a lor undă.

regretele târzii,
nici ele nu-s regrete,
ci remuşcări ascunse
ce răbufnesc sporadic.
în tine e doar teamă
de bani.
o mare sete
de care, încă, suferi.
nu vezi cât eşti de jalnic!...

Mi-ai spus, atunci, în noapte,
când ţi-am aflat secretul
şi când,
fără să ştiu,
ţi-am poposit în prag,
că a iubi... se poate dar,
mai întâi, bugetul.
de bani, dacă ai parte,
prinzi, şi de proastă, drag!...

acea cale întoarsă
mi-a fost doar început
de drum
plin cu durere, trădare, suferinţă.
am înţeles
târziu
chiar dacă a durut
că adevărul nostru
n-a fost decât... sentinţă.

M-ai condamnat deodată
la moartea făr’ de moarte.
în mâna mea
ai pus trei lumânări dar... stinse,
ca să nu văd cărarea,
nici tren,
nici a’ lui roate
iar trenul, m-a lovit...
n-avea faruri aprinse!

m-au pus într-un vagon
de călători sau marfă.
încotro s-a îndreptat...
n-avea vreo importanţă.
bucăţi
zburau din mine
cu sunete de harfă
când sufletu-mi arzând
era, şi el, o zdreanţă!...


Ci, într-o dimineaţă,
când se trezeau copacii,
când şapte ghiocei zâmbeau
gingaş spre soare,
m-au luat încet de mână
şi mi-au şoptit
săracii
că vine primăvara dar
şi pe ea, o doare...

mi-au spus
pe îndelete
în câteva cuvinte
că, din a mea durere,
s-a plămădit o stea.
să îmi îndrept privirea spre cer
să iau aminte.
să nu mai plâng degeaba.
va plânge numai ea...

Am vrut
să mângâi steaua,
să-i dau o sărutare,
să simt cum arde focul...
din mine sar scântei.
am înţeles atunci că dacă am răbdare,
la tine vor ajunge
şi-i arde...
pân’ la zei!...

vei cere îndurare,
vei vrea să fii iertat,
în flăcări infinite
îţi vei afla sfârşitul!
Tu…
alegând arginţii, pe zei ai mâniat!
Eu…
am rămas martirul ce-atins-a
infinitul!...

Şi zeilor
şi lunii
le mulţumesc mereu
că m-au urcat în tren
bucată cu bucată.
zdrobită (cum eram),
în mine, Dumnezeu
a pus, din nou, viaţă…
a mai suflat o dată!

aşa că, înţelege!
eu sunt doar o icoană
la care
în genunchi, ai drept să te închini.
o cruce
îţi sunt şi îţi sunt coroană…
în spate
tu o duce!...
te înţeapă în ai săi spini!...


SAFIRUL

Aşa su-aaa….a…a…vvv…v… v…
sună în ceruri
al nostru unic La mulţi ani
de nu uităm a sta Români
şi-a bâjbâi tăcuţi eteruri
de patimi, lacrime, de bani.

de nu uităm a sta Români,
nicicând slugă la stăpâni!

cu visul
am plecat prin lume.

de-aceea, poate...
pribegim.
uitând
a ne striga pe nume
când vara, iarna...
rebegim.

Îngheaţă sufletul pierdut.
îngheaţă inima în noi
de-aşa prezent
de-aşa trecut.
cu toţii... am ajuns
un sloi!

o gheaţă...
suntem unii, alţii!

o gheaţă verde.
un safir
ce-l pun pe deget
împăraţii
şi preoţii, pe patrafir.

De înşelăciune, spaimă, sărăcie,
de rele, de invidii
s-avem grijă ‘le ferim!
să aibă înţelepciune, dibăcie.
credinţă şi speranţă
deferim!

trei ochi...
deschid cei înţelepţi.

trei ochi...
să vadă în întuneric!
noi...
îi rugăm să fie drepţi.
dreptatea lor?
un act himeric!

Atunci...
ne întrebăm sau poate
nu ştiu vorbi limba română
de nu înţeleg
că tot şi toate
sunt sub Stăpân, sub a Lui mână?!

Or, dacă ăsta-i adevărul...
simţind
cum creşte nedreptatea
rugăm în gând
pe Ziditorul
a ne ierta captivitatea:

    • De spunem
Happy New Year  vreodată
Tu, Doamne!...
ăst’ curaj, ni-l iartă
căci suntem fiii Tăi şi
ne eşti Tată
şi fi-vom stâncă, fi-vom piatră!

Nimic …
nu va putea să ne învingă!
nimic …
nu va putea să ne doboare!
nimic …
nu va putea să ne împingă
la suicid peste hotare!

În ţara… de năluci, prădată
vom a vorbi
limba română!
o altă limbă...?
niciodată
nu ne va fi stăpân, stăpână!

Nu-l vom trăda pe La mulţi ani…
nu-l vom lăsa a sta la rând
ci
un safir,
copii orfani,
vă fie în inimă, în gând!

Safir regal, ca altădată!
fi-vom Români
şi…
deîndată!