trcTimp fără tine

se zbat sub pleoape aşteptări de tine,
îmi dezveleşte noaptea nu ştiu cine
şi nu ştiu cum te tot respir în gând
iar "mai târziu" e fructul lui "curând",
fruct când amar de tot şi când divin
şi plâng cu el şi-apoi la el mă-nchin,
îmi moţăie şi stelele pe drum,
nesomnu-mi te visează nu ştiu cum
şi ochii lui deschişi ca un răsfăţ
nasc ochii tăi de care mă agăţ
şi-aşa trăiesc murind fără să ştiu,
plutind între "curând" şi "prea târziu",
iar pe-acest drum şi trudnic şi păgân
nici mie însămi nu îmi mai rămăn


că mă duci tu cu tine şi nu ştii
ce freamăt creşte-n drumuri când nu vii,
cum cade timpul ăsta fără tine
buimac şi-nfometat s-ajungă "mâine",
cum smulg din sânge chipul tău plecând,
scrâşnind din ore cercul unui gând
în care-nchid târziul şi te-aştept -
şi-n loc de inimă, doar tu îmi baţi în piept
şi înc-o seară-mi cade-n dor pe drum,
tu-mi baţi în piept dar n-am cui să o spun,
iar pe sub pietre-nmuguresc făclii
să nu te rătăceşti de-o fi să vii ...


Cântec de plecare

cântecul acesta care nu se cântă
ci pulsează-n inimi destrămând fiori,
ţi-l trimit, iubite, să îţi bată-n ţărmuri
vămuindu-mi timpu-n care mă mai dori,
vămuindu-mi ziua, nopţile şi viaţa
pe sub lespezi grele de tăceri curgând,
ţi-l trimit, iubite, într-o-nfrigurare
printre linii frânte să-l auzi plângând,
să îmi simţi îngheţul dintr-un rest de viaţă
ce-am închis cu cheia tot uitând să uit,
cântecul acesta e un ştreang ce leagă
neputinţa noastră în tăceri ... şi-atât.
iar când printre ore de singurătate
vânturile nopţii îţi trosnesc în poartă,
ca pe-un semn de rugă îngheţat în inimi
să-l asculţi când nimeni nu te mai aşteaptă.


În seara asta

în seara asta când în piept bat răspântii
ți-aș spune ce nu ți-am spus niciodată;
dar mă dor aripile înghesuite sub haină
și mi-am uitat ușa cerului încuiată!
îmi mai curge și-un plâns neplâns prin artere
și-o nevoie de-a mușca din tăceri cu dinți de cuvinte.
apoi, mirosind a sfârșit de-nceputuri,
să le urlu lumii spre aducere-aminte.
în seara asta când în piept bat răspântii
ți-aș șopti cât de din adânc te-am iubit!
ți-aș spune că suntem două picături de viață fragilă
curgând printr-un necunoscut univers infinit.
dar ... vezi ... locuim într-o singurătate-obosită
măsluind cărțile existenței cu fericire
și-n seara asta când în piept bat răspântii,
când iluziile se dezbracă a învinuire,
să îți spun nu mai știu ce-am voit ...
doar îmi curge cer printr-un buzunar găurit.



Cântec viscolit

eu îţi sunt aproape, tu îmi eşti departe,
viscolim prin ziuă mirosind a noapte,
viscolim prin geruri mirosind a crâng,
risipind uitare din uitări te strâng,
risipind tristeţe în tristeţi te-mbrac
şi fără de mine ştiu că eşti sărac
şi fără de tine ştiu cât mi-e de frig -
viscolind a viaţă încă te mai strig,
încă mai cutreier prin lumina ta,
viscolind a noapte nu te pot vedea
şi nici tu de ziuă prea orbit cum eşti
cale către mine încă nu găseşti
şi eşti doar scânteia care se vrea foc,
urmă în cenuşă implorând noroc
şi sunt noapte stinsă pe buze de cer,
dar descânt lumină şi-ncă te mai sper,
încă rod prin ziduri construind altare,
sângele meu reavăn încă mă mai doare
când te ţin aproape deşi eşti departe,
viscolind lumină, mai miros a noapte
când ne şterge timpul viscolind şi el
aripa de zboruri mirosind altfel
şi-ţi mai bat în poartă din deşertăciuni
înflorindu-ţi tainic ochii cu minuni
şi te culc sub pleoapă pe tărâm senin
în amurg de suflet, ţie să ma-nchin,
că fără de tine simt cât mi-e de frig,
că sărac de cântec eşti de nu te strig.



Ca pe-un amănunt ...

când am fugit din noi, cine mai ştie?
doar clipa s-a prelins şi-a-ncremenit
ca un poem ce moare-n primul vers,
ca o-nnoptare fără de iertare,
ca o iubire care-a-mbătrânit.
când a durut? când ne-a secat fântâna
şi braţul timpului cum de nu ne-a oprit
din disperanta noastră rătăcire
ca o tortură fără grai lumesc
care ne-a asfinţit în răsărit?
străini si galbeni, ochii ne stau strajă
însingurării că-mi mai eşti, că-ţi sunt ...
şi descărnate gânduri curg pe frunte
ca haitele flămânde în amurg
golind iubirea ca pe-un amănunt.


De n-ai fi


poate-o să trebuiască să plec într-o zi
şi n-am să reuşesc să te-nvăţ pe de rost!
poate n-o să-ţi aflu gustul zâmbetelor
şi nici zbaterea gândurilor ce-ţi sunt adăpost.
poate n-am să apuc să te scriu într-o piatră
cât să te dau veşniciei drept cântec divin
şi n-am să te-nchid într-o neuitare
pentru că mi-ai curs pe lângă destin.
poate-am să rămân în fereastră
pân-o să mi se usuce aşteptarea de dor,
încremenită-ntr-o şoaptă firavă,
într-un neterminat gest de zbor,
într-o grădină oblojită cu lacrimi
din care-o să trebuiască să plec într-o zi
dar ce sărac mi-ar zvâcni universul
de-atâta frig şi pustiu, de n-ai fi!