Ioana ResnicovOm fără suflet

Gol ai venit,
Şi gol vei pleca.
Om fără suflet,
Om mândru.
Doar cu trup,
Chipeş cu rang
Şi diplome de preţ.
Doar atât.
Căci gol rămâi,
Şi fără suflet.
Căci nu-ţi pasă,
De acela care plânge,
Răbdând de foame,
Plin de boli.


Iar tu având puterea,
Stai doar nepăsător.
Căci nu ai suflet
Eşti gol!


Cine în lume are vreo vină?


Noapte senină, noapte frumoasă!
Plină de stele, noapte aleasă!
O lună pitită în cer, retrasă.
Noapte senină, noapte aleasă!
Privesc la stele, privesc la lună,
Noapte cețoasă, noapte nebună!
Un cer plin de nori, un cer care tună,
Noapte cețoasă, noapte nebună!
Aștept lumina ,raza cea caldă!
Cu dezmierdări, care ma scaldă!
Aștept cu dor, stropii sa cadă!
De rouă deasă, de rouă caldă.
Noaptea și ziua se îngană împreună.
Noapte cețoasă, noapte nebună!
Din norii negrii, se aude cum tună,
Cine în lume are vreo vină?



Sufletul este pierdut

Idioţi ne spuse Ţuţea,
Şi pe drept cuvânt.
Greu ne ducem astăzi crucea,
Ne vom duce in mormânt.

Fără a vedea lumina,
Fără a primi iertarea,
Cine poartă astazi vina ?
Unde-i alinarea ?

Mare filozof a fost !
Şi câţi alţii înţelepţi,
Toate însă fără rost,
Pentru ăştia ce-s deştepți.

Ce folos de tot ce scriu ?
Pe înţelesul tuturor,
Ăştia joacă la pariu,
Au pus miză pe popor.

Vor să învie sufletul !
Cu poveşti şi fantezii,
După ce-au prăduit statul,
Ne vând doar iluzii.

Vino Ştefan, vino Mircea,
Vino Basarab Întâi,
Ăştia sunt azi doar cu pricea,
Nu mai dăm de căpătâi.


Inspiraţia, doar una

Mă îndeamnă unii să citesc,
Mai multe cărţi, să mă inspir.
Rămân uimită, îi privesc,
La glorii nu aspir!

Repetate inspiraţii,
Din sumarul unor cărţi,
Unele, chiar aberaţii
Şi azi, aceleaşi sorţi.

Inspiraţia, doar una
Ce vine din neant
Sau poate de la luna,
Nu-l copiez pe Kant!

Ea vine de la Domnul
Ce versul îmi transmite,
Nu crede însă omul,
Cu sufletul nu simte!

Să mă repet la nesfârşit
Unor trupuri împăiate?
Ce vor să stai spăşit
Că n-ai citit pe Dante?

Să-mi las privirea-n jos
Că n-am citit pe Goethe?
Doar Domnului aduc prinos,
Spuneţi-mi Don Quijote!

Spuneţi-mi cum veţi vrea!
Că mie nici nu-mi pasă,
Prea mare mi-e durerea,
Eu ştiu că sunt aleasă.

Să scriu când vine poezia,
Doar ea este lumina,
Ea nu transmite fantezia,
În poezie este taina.

Ce e bun nu-i luat în seamă,
La momentul potrivit.
Căci acela n-are teamă,
De aceea, nu-i spăşit.

Au spus-o atâţia înţelepţi,
Ce au lăsat de veacuri,
Dar astăzi mulţi deştepţi,
Nu mai păstrează leacuri.

Ţin doar de orgolii înveninate,
Şi doar plăceri îşi fac,
Puţine lucruri luminate,
Şi multe se prefac.

Alintaţi-vă voi versul
Cu metafore stilate,
Al meu are înţelesul,
Nu sunt vorbe înşirate.

Ce scriu eu, nu sunt culese
De prin alte cărţi citite.
Nici cu grijă nu-s alese,
Doar de voi răstălmăcite.


Dansul vieții si al morții

Dansul vieţii şi al morţii,
Dansul timpului etern,
Dansul viu al existenţei
Dansul norilor ce cern.

Picături de ploaie deasă,
Picături de rouă caldă,
Picături din cer se lasă,
Picături, care ne scaldă.

Sufletul umbrit de vreme,
Sufletul veşnic trudit.
Sufletul ce nu se teme,
Sufletul cel osândit.

Pentru adevăr, ce doare,
Pentru binele râvnit,
Pentru cel ce nu dispare,
Pentru el s-a asuprit.

Cu minciuna ce orbeşte,
Cu minciuna otrăvită,
Cu minciuna,ce urăşte,
Cu minciuna ce-i ispită.

Coboară-te lumină caldă!
Coboară-te şi luminează!
Coboară-te şi scaldă!
Coboară-te şi veghează!

Lumină dulce a dimineţii,
Lumină plină de speranţă,
Lumină, iubirea vieţii,
Lumină din credinta.



N-am avut păpuşi şi jocuri

N-am avut păpuşi şi jocuri,
Cât am fost copil.
Am colindat însă locuri,
Chiar din luna lui april.

Lunca verde,cea din vale,
Plină de brânduşi.
Toate ierburile sale,
Doar ele mi-au fost păpuşi.

Jocul umbrelor pe cer,
Pe care le-am privit.
Şi acum încă mai sper,
Că nu m-au părăsit.

De acolo mi-a venit speranţa,
Acolo m-am uitat.
De acolo mi-a venit credinţa,
Pe care am păstrat.



Singur

Singur cu tine,
Singur cu sufletul tău,
Singur pe lume,
Singur cu Dumnezeu.
Îţi pui întrebarea
Cu ce ai greşit?
Cauţi alinarea
De unde-ai venit?
Singur pe lume
Astăzi tu eşti
În lumea grăbită
Loc nu-ţi găseşti,
Căci e rătăcită.
Aleargă întruna,
Aleargă cu " treabă ".
Să prindă luna,
Căci noaptea-i oarbă.
Şi nu mai vede
De-atâta grabă.
Şi nici nu crede,
De-atâta " treabă ".
Nu are timp
Şi nici nu simte,
Nici anotimp.
Calcă morminte.
Aşa grăbită, aşa aleargă.
Omul de azi,
Cine să înţeleagă?
E dreptul său,
Are libertate,
E şi al tău,
În singurătate.
Căci nu eşti prins
Într-un sistem,
Tu eşti surprins,
Ei nu se tem!
Te tot gândeşti,
Oare e drept?
Să te grăbeşti?
E înţelept?
Aşa e lumea!
Pe tot pământul
Şi ce e culmea,
Îşi sapă mormântul.
Omul nu simte,
Cât a trăit,
Şi nici cu minte
Nu a gândit.
Să stea în loc,
Măcar o clipă,
Că nu e foc!
Şi nici risipă.
Să vină vremea!
Mai domolită
Căci piere lumea,
Fiind grăbită.
Iar o geneză?
Un alt pământ?
O ipoteză!
Un alt mormânt.
De acesta eşti sigur,
Nu mai visezi
Acolo tot singur
Nu şti de vezi.
O altă lume,
Mai bună, ori rea,
Şi care nume
Tu vei avea?
Pe acesta să-l porţi
Cu demnitate,
Nu-l da la sorţi
Trăgând o carte.
Şi un as de este
Nu e pe veci,
Şi-n veacuri peste
Altfel petreci.