Ioana ResnicovLumina

Pătrundă lumina în bezna nopţii,
Cu raza cea caldă îmblânzească sorţii,
Cei aprigi şi răi ce ne-au cuprins,
Dictaţi de unii chiar dinadins.

Ce au ştiinţă să scormonească,
Să ţeasă pânze, să ispitească.
Ce vrajbă şi ură au semănat,
Minciuna cea rea a întunecat.

Mintea din om, o ceaţă groasă,
Firea lui rea şi păcătoasă,
Doar cu dorinţă de răzbunare,
Omul cel rău fără chemare.




Credința în Dumnezeu e tot ce mi-a rămas

Credința în Dumnezeu e tot ce mi-a rămas,
Nimic nu mai poți crede, în jur, totul e fals.
Minciuna-i ridicată la rang de demnitate,
Cu trâmbițe și măști, trăind în libertate.
O libertate amară, cu înțelesuri grele,
Puține lucruri bune, iar cele multe rele.
Schimbări peste schimbări, atâtea modernisme,
O lume fără suflet și multe cataclisme.


Un nor de fum

Un capăt de aţă,
Un capăt de drum.
Un capăt de țară,
Un nor de fum.
Și câte cuvinte!
Și câte povești!
Dar simțăminte?
Câte-s firești ?


O, ce să cred, tu adevăr sublim?


O, ce sa cred, tu adevăr sublim?
Ce am crezut în frumusețea ta?
O, ce să cred, lumină purururi blândă?
Că răul e deasupra ta?
Că Făt -Frumos, nicicând nu a învins?
Că Zâna bună, răpusă a fost și ea?
O, ce să cred acum, doar în minciună?
Care domnește și azi în lumea rea?
Te mai aștept lumină blandă!
Te mai aștept, o, adevăr sublim.
Ești singurul ce îmi alină,
Și întristare și suspin.


Adevărul


Adevărul este lumina vieţii,
Minciuna, întuneriul morţii,
Adevărul este şi a fost,
Minciuna doar e fără rost.

Ea duce pe mulţi în eroare,
Adevărul pe veci nu dispare,
Pe toţi răul ne ispiteşte,
Minciuna cea rea nimiceşte.

Sufletul e prima suflare,
El este unul până ce moare,
Minciuna e vorbă, este ispită,
Prea des în lume este rostită

Adevăr e unul singur,
Nu-i zici florii că e mugur,
Cum nici mugurul nu-i floare,
Adevărul nu dispare.


În alte vieți, cu greu mai treci

Din pământ venim, în pământ ne vom duce,
Un singur mormânt, o singura cruce.
Atât rămâne în urma noastră!
Viața e scurtă și uneori prea aspră!
Să păstrăm simțăminte!
Să luăm aminte!
De cele sfinte, de legământ,
Lăsat de Domnul, din cer, pe pământ.
Goliți in searbăda simțire,
Trăind plăceri, fără iubire.
Vom fii pieriți de mult pe veci,
În alte vieți, cu greu mai treci.



Sufletul meu


Plouă afară,
Plouă mereu,
Priveşte ploaia,
Sufletul meu!
Cu picătura,
Udă pământul,
Aşa frântura,
Umple mormântul.
Mormantul rece
A celor mulţi,
Aşa se trece,
Cu paşi mărunţi.
Şi câte morminte!
De-a pururi au fost,
Dar simţăminte?
Şi vieţi fără rost!
Rece-i mormântul,
Celor ce mor,
Unde-i sufletul?
Ieri arzător?
Se stinge focul
Din inima mea,
Căutând locul,
Privind o stea.
Acolo sus!
Acolo-n cer
Unde s-au dus
Cei ce pier,
Că este rai!
Că este iad.
Sufletu-ţi dai
Stelele cad.
Ori sunt pe cer!
Suflet rănit,
Atât îţi cer;
Cât n-am murit.
Să aştepţi o vreme,
Ca să termin,
Şi nu te teme!
În curând vin.
Să mor împăcată,
Atât îmi doresc.
Moartea visată
Şi raiul ceresc.
Căţi nu-l viseză?
Dar câţi ajung?
Doamne veghează!
Să nu mai plâng.
Să mor cu zâmbet,
Nu-mi pară rău,
Căci tot un umblet
Sufletul meu.


Și, de la capăt, o repetiție

Suntem stele, suntem ape,
Așa, aș vrea să cred.
Dar, cine știe?
O zi, o noapte,
Un revărsat de zori.
Și, de la capăt, o repetiție.
Soare, nori, vânt, furtună,
Toate în cer se adună.
În sufletul nostru.
De nu-i iubire,
Nimic nu e!
Toate sunt doar vorbe.


Timpul

Ce este timpul?
Ce este soarta?
Ce este viaţa?
Ce este moartea?
Mai este timp?
Mai este vreme?
Să ne iubim!
Pământul geme!
De-atâta ură,
De-atâta ceartă,
Răul ne fură,
Ce crudă soartă.



Aşa trecut-au valuri


Rămâi viţel la poarta nouă,
Privind uimit gardul măreţ.
Dulăul ce te rupe-n două,
De nu vei fi simplu drumeţ.

Şi încerci a cere cumva milă,
De după gardul cel măreţ,
Vei fi privit numai în silă,
De-ai îndrăznit să ceri nutreţ.

Te vei târî sleit de vlagă,
Înfometat grăbindu-ţi paşii,
Dar nimeni seama azi nu bagă.
Trăit-au pururi laşii!

Rămâi viţel la poarta nouă,
Privind la omul cel modern,
Tot mai puţin azi plouă,
Iar norii pulberi cern.

Şi apele învolburate,
Se varsă peste maluri,
Spălând mulţimea de păcate,
Aşa trecut-au valuri!

Piramida-i calculată,
Măreaţă e de-a pururi.
Vârfu-i sus şi baza-i lată,
Aşa trecut-au valuri!

Echilibrul ne-a lipsit,
Miezul care ne susţine,
Mijlocul n-a fost iubit,
Nici astăzi nu e bine.

Credinţa doar pe buze,
Cu fast şi măreţie,
Mulţime doar de scuze,
Slăvită împărăţie!



Eu sufletul mi l-am deschis


Să învăţ să mint, să învăţ să fur,
Să învăţ ca un birjar să înjur,
Ce trebuie să fac de acum,
Să pot păşi pe acest drum ?

Plin de spini si mărăcini,
Peste tot haite de câini.
Căci n-am ştiut nicicând să tac,
Să mint, să fur, să mă prefac.

Eu sufletul mi l-am deschis,
Şi sincer m-am descris.
Nu a fost bine, am stiut,
Ca să fiu altfel n-am putut.

Încerc de-acum, încerc să pot,
Dar nu înţeleg şi nu socot
Minciuna asta păcătoasă,
Cum poţi să stai cu ea la masă?

Să o accepţi să-ţi fie bine,
Şi să trăieşti fără ruşine?
Minţind, furând şi ascunzând
Pe alţii să îi laşi plângând?

Fără suflet, fără minte,
Să nu-ţi pese de ce simte,
Cel ce ai minţit mereu,
Tu sigur nu ai Dumnezeu.