Roca Iosif    - Ascultă: Nu e vorbire, nu sunt cuvinte, ale căror glasuri să se poată auzi, şi totuși vocea lor străbate tot pământul, vestea lor ajunge la marginile lumii1.
Suntem legaţi între noi. Cum? Îţi voi explica mai târziu. Acum ne răsucim către munţi, către Trei Pâraie, leagănele durerilor şi bucuriilor strămoşilor, locuri de refugiu și de doinit. Cinstim fiecare palmă de pământ. Pipăim cu privirea şi mintea fiecare urmă a paşilor, a mâinilor şi a trudei lor lăsate în munţi, pe dealurile şi câmpiile satului. Simţim mirosul transpiraţiei şi a sângelui. Nu există petec de pământ fără această amprentă.
    - Pot înţelege.
    - Coborâm privirea către sate, către Valea Siretului şi vedem că totul este roditor. Totul este un tot mai mare... şi mai mare, imens, de neînchipuit şi de necuprins. Este Totul Lui! Priveşte: Apa Siretului poartă deasupra ei, plutind, nenumărate curcubeie de lacrimi, care uneori se unesc şi se ridică spre sat şi împrejurimi, aşa cum ai putut vedea chiar tu.

Întregesc Totul şi-L revelează tuturor oamenilor, fără excepţii. Deasupra satului se întretaie cu...
Un oftat strâns de un tunet,/Se aude sus pe munte./Se frământă, se așază,/Se ridică, se-nfioară/Şi formează un nor dulce/Ce coboară lin pe vale!/Are curcubeu în mijloc,/Stelele a sale brațe!/Curăță toată pădurea,/Valea Rea2 şi Valea Mare./Se așază încet pe cale,/Iar în geana zorilor/Se adună adierea/Și oftatul cel din tunet/Zăboveşte sus pe deal,/Se închină./Apoi pleacă către sat./Într-acolo unde Omul/Are inima deschisă,/În grădină, pe cărare,/Curăță toată fântâna,/Tot ce mişcă, mic sau mare./Ia durerea dorului/La cimitirul din vale,/Albește Siliștea, Cotul3,/Urcă drept pe Câmpul Mare4./Toată valea e curată!/Acum norul cel din tunet/Se îndreaptă către Fara5,/Se ridică şi oftează,/Curăță calea, izvorul,/Ia în stăpânire jertfa,/Vatra satului şi Omul,/Peste tot unde lăsase,/Vrajba, urme peste noapte./Dezbinare nu mai este,/Este linişte şi pace!/Colbul scuturat acolo/Unde poarta este-închisă./Poate ziua următoare,/Va putea intra şi-acolo,/Să cearnă a sa binețe,/Peste tot şi peste toate./Dar acum se las-amurgul,/Iar oftatul cel din tunet,/Freamătă și se ridică,/Se-așază sus pe deal,/Mângâie cu a sa privire/Pe Păstorul oilor!/După care lung privește/Către sat şi către vale,/Strânge toat-a sa recoltă,/ O așază în norul dulce,/Îşi ia zborul şi se duce/Sus pe munte în locul lui,/
După ce lasă recolta,/Pe pustiul Răului.
    - S-a lăsat seara. Coboară în sat și privește în adâncul vremurilor. Poposește la cimitir şi du-te în oraş. Ține ochii deschiși și revino la timpul potrivit. Mergi în lume!
    - Rămâi cu bine Păstorule!