Chimia morții este pentru erou o știință. Experiență profesională de top. Domeniu de lucru în criminalistică. Util categoric realității. Justiției și memoriei victimelor. Pedepsei corecte meritate de ucigaș pentru cruzimea faptelor sale neomenești...
  Pentru autor, prilej nici că se poate mai nimerit de construcție epică substanțială. Plauzibilă, echilibrată, la fix structurată. David Hunter e protagonist. Un antropolog medico-legist. Care pleacă din Londra într-un sat de șes mlăștinos. Caută să uite o nefericire, da` dă pân` la urmă de niște crime înfiorătoare. Vrând-nevrând, se implică-n cercetare. Citește-n mizeria muștelor și-n urme de viermi. Ca un ”vânător” cert cunoscător. Adevărul ieșind la iveală neîndoios, prin priceperea sa mai rar întâlnită. Deslușește mesajul oaselor la fel ca senzuala doctor Bones, din serialu` TV. De fler ajutat și de intuiție, află cum stă treaba, scapă de la moarte și-o salvează pe noua iubită în ultima clipă...
  Deși cel de-a scris-o fost-a jurnalist, cartea* nu e rea. Înglobează nu doar adrenalină și aventură. Ci și documentare trebuitoare.

Analiză psihologică îndestulătoare. Peisagistică adecvată bogată. Acțiune la maxim gradată. Dialoguri pertinente și cumpănite, eficiente-n narațiune. Așa că te ține cu ochii pe foi atent nesperat. Pe mine, vă jur, m-a prins apăsat. Demonstrând încă o dat` că ura, invidia și răzbunarea stau la baza fiecărei istorii individuale. Cu mare dreptate zicând aceasta o spaniolă contemporană din branșă. Răul din noi, când scapă nefast, ”monștri zămislind”...
  Altfel spus, concluziv, ”tandrețe și morbiditate”. Atmosferă specifică, pe măsură redată. Actualitate, credibilitate. Curiozitate, vandabilitate. Abilitate de ziarist în condei pentru Simon Beckett. Inevitabil, prilej de premii ultrameritat. Pentru cititor, de-nțeles fior în caz de omor. Da` și de citit cu nesaț și spor...

  *Simon Beckett, Chimia morții, Ed. Trei, 2011