Roxana CodinȚipăt mut
                                                                                
Îmbrățișează luna și-l vede...
Cu precădere
Se aruncă în coaste, lovește
Sugrumă întregul labirint al existenței sale,
Îl găsește
Și sufletul e mai pustiu decât Sahara,
Dar viu,
Pretinde că alunecă ușor,
Din ghearele ce-i strâng eul până-n ultimul por
Și geme,
Absoarbe viața ce o are în palme
Dar vede, necunoscutul se cerne


Vrea să-i facă scrum voalul ce-i lega inima
Să-și pună în bagaj clipele din calea sa
Se prinde de stele, de cele ce erau ele
Și visele nu-i mai sunt pe umărul stâng
Nu mai trăiește dăruind doar un țipăt mut



Regimentul inimii


Emoțiile se luptă și se zbat, sunt soldații de zinc ce permanent nu tac
Sentimentele tresar la ambuscadă, prind bombe din zbor, ce dor
Suspinele se arată precum o hartă și lasă găuri ce pot decide o soartă
Dorurile sunt o ploaie de gloanțe peste zeci și mii de chipuri, ne târăsc în noroi până nu mai putem fi noi
Rănile se adâncesc cât o prăpastie, o prăpastie de cuvinte și foi, fotografii, zâmbete, îndurare și lacrimi în doi
Gândurile atacă de zor, devin grenade și explodează când sunt tot mai mult păstrate
Sunt atâția soldați și totuși ea e ea,
Încearcă să o păstreze așa
Mereu la fel, mereu cu un zid pe care nu îl vrea

Miros de fum, tun și inima tună, dar nu a ajuns scrum
Printre atâtea bătălii adună medalii, medalii de ambiție, tresaltă, e aici, acum
Inima știe cel mai bine cum să-și păstreze regimentul, cu doze de iubire va fi cel mai bun

Răzmerița interioară


Gândurile se pierd în galaxia inimii
Flux de durere, tăcere
Iar cerul sufletului se încruntă,
În așteptarea asta cruntă
Timpu-i efemer iar speranța doarme goală
În lăcașul ce poartă bocanci de șoapte și ziduri ridicate
Și eul se sprijină de vise, atâtea îi sunt deschise
Dar printre lacrimi ușor stinse
Prea fermecată stă ea puterea, sprijinită de-un toiag
Încă poate, încă înaintează printre atâtea drumuri întoarse

Timpul vrea să fure visele


Doruri șterse de minute flămânde
Clepsidra plânge, se duce
Secundele mărșăluiesc grăbite
Războiul zilelor stă în palma lor, se scurge

Plămânii cuprind întreaga constelație de dorințe
Iar talpa timpului le urmărește,
Printre iluzii, ezitări, remușcări, privește
Din colțul său an de an trăiește

Și zâmbetele ușor, ușor le strivește
Dar ceva nu poate cuprinde,
 Nu poate afla, nu se poate lupta
Cu visele și speranța

Să pot schimba...



Să pot schimba cutremurul inimii în pași de reverență,
Să pot schimba o lacrimă pe un zâmbet
Să pot schimba un nor pe o rază ce te îmbată
Să pot schimba moartea pe o altă viață

Să pot schimba vidul în continuitate
Să pot schimba o secundă efemeră în continuitate
Să pot schimba cenușa în stele de lumină
Să pot schimba un suspin, o durere în dragoste divină

Să pot schimba un cuvânt aruncat din surescitare în tăcere
Să pot schimba melancolia în beatitudine
Să pot umple o sticlă goală cu un răsărit
Să pot iubit cât un infinit

Să pot schimba universul în îngeri fără aripi
Să pot schimba neșansa în realitate
Să pot, să pot...atât aș vrea
Dar ceva ce-mi dă grai nu vreau să pot schimba
Locul agățat de tine, de noi, de iubire

E toamnă între noi


E toamnă între noi și simt adierea unei clipe
E toamnă între noi și frunzele ascultă Mozart în surdină
E tomnă între noi prea efemeră, prea grăbită
E toamnă între noi și picurii îmi scaldă inima
E toamnă între noi și-un vânt de teamă năprasnică
E toamnă între noi cu rame de amintiri vopsite
E toamnă între noi așa dansantă, așa cuprinsă
E toamnă între noi, iar cerul povestește printre lacrimi
E toamnă între noi și-atât de pictată
E toamnă între noi veșnic, niciodată


Și-un pirat la prora inimii


Și-un pirat la prora inimii, mândru și neclintit
Își face intrarea și se dă în spectacol cu al lui cârlig
Străpunge sentimente, emoții și le aruncă pe punte
Iar cu a lui privire le învârte
Vrea să dețină universul ei de iubire
Lupta e începută, știe prea bine
Îi înțeapă speranța și vrea să-i arunce visele
Prin zâmbetu-i de oțel, să-i îngenuncheze puterea
Să îi sfărâme darurile, cuvintele și dorința
Să-și uite chemarea, să nu o mai caute
Înverșunat o leagă de catarg și vrea să-i zdrobească eul în mare
Disperare,
Inima strigă și se zbate
Are o putere cu care poate să taie
Nu mai poate fi capturată, nici cel mai strâns nod nu o poate ține
Se va elibera de fiecare dată
Își va păstra forța curată
Iar piratul va fi supus de-a pururea de ea

Acolo, prieten drag

Acolo, te-am lăsat, acolo
Ai evadat printre monștri ce îmi voiau și ultima bucățică din suflet
Ai fost o durere, un zâmbet, o flacără diurnă
Ai fost în tăcerea plină de stele
Încă te caut atunci când te pierd  de fiecare dată, când te găsesc
Ai luat cu tine orice zi și orice respirație
Te-am trăit așa cum nu am făcut-o niciodată
Și încă o mai fac
Ai lăsat urme în jurul tău, emoții și un răsărit
Ai vrut să te ascunzi, dar totuși îmi apăreai dis de dimineață
Iar cu noaptea tu te sărutai
În necunoscutul ce mă purta de mână
Erai exact acolo, mereu și întodeauna
Acolo ești și acum
Mă întorc la tine ca la un prieten bun