CAMELIA ARDELEAN    Delia își luă în primire, nu prea încântată, noua slujbă de vânzătoare la ABC-ul din colțul străzii. Deși avea motive să fie ceva mai veselă, fiindcă făcuse peste noapte un salt „acrobatic”, de la jobul de femeie de serviciu la una din puzderia de bănci apărute precum ciupercile după ploaie în orașul lor, totuși zâmbetul de pe fața ei era unul de conveniență. Magazinul unde se angajă era departe de a fi ceea ce visase: o alimentară mică, în care erau amenajate, pe margine, două rafturi de conserve și murături, plus unul mai mare, în mijloc. Deasupra unui frigider mai vechi tronau câteva cofraje cu ouă, iar înăuntrul acestuia se distingeau cu greu, din cauza vitrinei vechi și zgâriate, trei rude de salam și tot atâtea bucăți de brânză telemea, îngălbenite pe la colțuri.
     Clienții erau puțini. Plictiseala se afla la ordinea zilei, exceptând momentele când „șeful”, adică patronul, însoțit de consoarta lui, amândoi țărani parveniți de curând, care mai posedau câteva maghernițe similare prin niște sate uitate de Dumnezeu, veneau în control sau doar ca să-și etaleze „aerele” de capitaliști „consacrați”.
     - Aveți aici toate condițiile, nu vă plouă, nu vă ninge, trebuie doar să vindeți un amărât de salam și niște ouă, dar nici de asta nu sunteți în stare! se rățoi patroana cât o ținea gura, într-o zi, la Delia și la colega ei, cu o voce pițigăiată, pusă parcă pe harță.


     - Dar cum să le vindem, dacă sunt vechi? nu se putu stăpâni Delia, iritată de tonul femeii. Nu vedeți, cojile de la ouălea astea crăpate sunt deja mucegăite pe dinăuntru? Vreți să îmbolnăvim oamenii?
     - Las` că nu se îmbolnăvește nimeni! N-am știut că ești mare doctoriță! o persiflă patroana cu ciudă. Doar nu mănâncă nimeni ouăle crude, deșteapto!
     - De unde știți? ripostă nonșalant Delia. Și chiar dacă ar fi așa, dumneavoastră v-ar plăcea să cumpărați ouă expirate? Cred că și salamul ăsta îngălbenit este...
     - Noi te plătim să ne vinzi marfa sau să-ți dai cu părerea? o întrerupse patroana, roșie la față de supărare că o angajată avea tupeul să o înfrunte. Iar tu stai și te uiți ca prostu-n târg, în loc să-ți pui angajații la punct! i se adresă nervoasă soțului, care până atunci nu scosese niciun cuvânt, de frică să nu stârnească vreun taifun în gura nevestei, probabil.
     Acesta se mulțumi să zâmbească în continuare pe sub mustață, fără să spună nimic. Delia își înghiți, la rându-i, restul cuvintelor, deși tare o mânca limba să-i zică vreo câteva în față patroanei. Nu avea însă curaj, momentan. Plecase de la fostul loc de muncă trântind ușa, în urma unei discuții aprinse cu șeful, din cauza salariului de mizerie pe care îl primea și nu voia să repete figura, cel puțin până nu își găsea ceva mai bun. Era nevoie, așadar, să tacă și să-și plece capul. „Temenelele“ nu erau însă specialitatea ei, așa că trebui să facă un exercițiu complicat de voință, ca să-și țină gura. Își dădu drumul ofului imediat după ce ușa se închise zgomotos în urma patronilor:
     - Nu vă mai săturați de avere, hoților! Vreți să vindeți toate gunoaiele, credeți că cineva e prostu` vostru!
     - O să ți-o pui în cap! o atenționă Lili, colega ei. Am auzit că e foarte ranchiunoasă. Eu zic să te abții, că nu știi de ce e în stare!
     - Păi tu nu auzi ce aberează? Vrea realizări maxime din ciurucuri! Ba ne mai și amenință tot timpul că ne scade salariul, dacă nu le vindem rahaturile! Ce Dumnezeu să ne mai scadă, că și așa, eu toți banii mi-i las aici, în chichineața lor, pe conserve și murături? Măcar unde lucram înainte, nu aveam sub nas atâtea ispite! Dădeam cu mătura și cu mopul, apoi plecam acasă! Dar aici...
     - Las-o-ncolo, nu te mai enerva degeaba, că faci riduri! o consolă Lili, pe un ton glumeț. Hai mai bine să băgăm ceva la mațe, că mi s-a făcut o foame de lup! și fără să stea pe gânduri, luă un borcan de castraveți murați de pe raft, îl desfăcu, scoase un castravete mai rotofei și începu să ronțăie tacticos din el.
     Delia rămase cu gura căscată, neștiind cum să reacționeze. În sinea ei, pe lângă faptul că se mira de tupeul colegei, își făcea griji pentru conținutul rămas în borcan: dacă va observa cineva că lipsește din el sau dacă nu va mai cumpăra nimeni murături și acesta se va strica? Atunci, așa-zisa răzbunare a colegei pe patroni se va sparge și în capul ei.
     „Hmmm, nu e de bine!“ gândi Delia, dar nu zise nimic, fiindcă Lili era singura ei aliată, împărțeau zilnic aceleași mizerii inevitabile din partea “parveniţilor” și nu voia să și-o pună în cap sau să și-o facă dușmană.
     Ronțăiala lui Lili continuă cu două bucățele de ciuperci Champignon dintr-un borcan mai mic, care îi făcea și Deliei cu ochiul de mult timp și se încheie cu o măslină uriașă, din găletușa pe care tocmai o primiseră pentru vânzare.
     - Nu vrei și tu? o întrebă ea degajat.
     - Ăăă... nu, mulțumesc, azi postesc! se bâlbâi Delia, evitând diplomat să devină părtașă la „răzbunarea” colegei sale. Nu o cunoștea suficient de bine, ca să poată avea încredere deplină în ea și nu avea chef să riște. „Cine azi ți-e prieten, mâine îți poate fi cel mai aprig dușman!“, o povățuia tatăl ei când era mică, iar ea ținuse minte și bine făcuse, căci de multe ori în viață îi folosise acest sfat.
     Lili își luă apoi o doză de bere de pe raft, o desfăcu și începu să soarbă din ea cu nesaț. Delia rămase, pentru nici ea nu mai știa a câta oară în acea zi, perplexă. Tocmai atunci intră, în sfârșit, după mai bine de o oră, o clientă care ceru câteva felii de salam. Lili dădu berea la o parte, luă o coală mare și groasă de împachetat, o împătură în patru și o așeză pe cântar, apoi puse feliile de mezel deasupra.
     - Ce faceți, doamnă? O să mă coste mai mult hârtia, decât salamul! spuse femeia, consternată.
     - Și eu ce să fac, doamnă, dacă acestea sunt regulile? Ce, vreți să mă dea afară patronul că nu le respect? ripostă Lili, roșie la față, nici ea nu știa prea bine de ce: din cauza minciunii „confecționate” instantaneu sau a faptului că stătea față în față cu prima clientă care avusese curajul să-și manifeste nemulțumirea. Din fericire, femeia se grăbea, așa că se lăsă păgubașă, își luă pachețelul și ieși bombănind.
     - Lasă că nu sărăcește dintr-atât! spuse Lili cu năduf, după ce-și mai reveni din agitație. Noi din ce să ne recuperăm pagubele, că doar n-o să plătesc stricăciunile din salariul meu?
     Se pare că reușise, cu puțină imaginație, să găsească o metodă eficientă de „echilibrare a situației”, chiar dacă era una cam... „neortodoxă”. Delia mai avea, cu siguranță, multe de învățat! Pe când cugeta, înmărmurită, la tot ce văzuse și auzise în acea zi, Lili îi întrerupse șirul gândurilor cu o nouă „provocare”:
     - Hai să te-nvăț o șmecherie, dar vezi, n-o știi de la mine! o atenționă ea, pe un ton misterios. Apoi ridică puțin cântarul de un colț și așeză dedesubt o bucată groasă de carton, împăturită. Luă un rest de salam din frigider și îl puse pe cântar. Acesta arăta 384 de grame. Îl luă jos, scoase cartonul de sub cântar, apoi puse mezelul înapoi: 350 de grame.
     Se uită triumfătoare spre Delia, care rămase, din nou, ca la dentist. Habar nu avusese de asemenea tertipuri. Îi era frică și să se gândească la ce s-ar putea întâmpla, dacă cineva și-ar da seama de diferență. Noroc că veni repede ora să plece acasă și nu mai fu nevoită să facă vreun comentariu la ce văzuse! Era, oricum, hotărâtă să nu riște cu astfel de chițibușuri. Prefera să doarmă liniștită noaptea, decât să stea tot timpul cu frica în sân, pentru câțiva bănuți în plus.
     După vreo câteva săptămâni, în care discuțiile legate de marfa nevândută se ținură lanț, Delia își luă inima în dinți și o abordă într-o zi pe patroană, cu o voce cât putu ea de neutră:
     - Mi-ați operat și mie în cartea de muncă? Spuneați să vă amintesc și...
     - Lasă-i pe intelectuali să se ocupe de asta! accentuă patroana intenționat „cuvântul-cheie”, ca să-i arate încă o dată unde îi era locul, probabil. Tu vezi-ți de treburile tale! Cu vânzătoare ca voi, dau magazinele faliment!
     - Dar ce vină avem noi că marfa nu e de calitate? îi scăpă Deliei printre dinți.
     - Te pomenești că nu ne pricepem noi să aprovizionăm magazinul! se oțărî patroana, schimbându-și subit culoarea, de la brun la roșu aprins.
     Se pare că discuția aluneca, din nou, pe un făgaș periculos. Delia simți că i se urcă sângele în cap și strânse cu putere din dinți, altfel ar fi ieșit cu siguranță scântei. Patroana era iarăși cu fundul în sus, iar Delia nu avea chef să fie ea paratrăsnetul. Noroc că Lili îi făcu, pe ascuns, semn să tacă, amintindu-i că nu e momentul să reacționeze, așa că își strivi, cu regret, următoarea replică pe buze.
     Trecu aproape un an de când se angajase, iar numărul clienților se reduse și mai mult. Nu puține fură episoadele în care patroana o „săpunea”, de parcă Delia ar fi fost sperietoarea de ciori a magazinului și, din cauza ei, ar fi scăzut vânzările. Colegele din tura cealaltă, mai norocoase, își găsiseră de lucru în altă parte. Mai rămăsese doar ea și Lili, pe ture inverse.
     Într-o zi, pe când mai avea vreo jumătate de oră până să iasă de pe tura de dimineață, Delia văzu mașina cu marfă oprind în fața magazinului. Înjură în gând, dar le ieși în întâmpinare băieților însărcinați cu aprovizionarea. Erau amândoi rude cu patronul și nu ar fi fost o idee bună să-i scape ceva de rău, în fața lor, despre el.
     - Ce mi-ați adus bun? li se adresă ea, cu un aer de veselie forțată.
     - Pentru tine, nimic nu e suficient de bun! răspunse unul dintre ei, ironic.
     „E clar, i-a montat și pe ăștia patroana împotriva mea!“ își zise Delia, dezgustată. Băieții îi lăsară câteva lăzi cu marfă în magazie, apoi se îndreptară grăbiți spre ieșire.
     - Nu stați să le verific? întrebă Delia mirată, fiindcă niciodată nu li se mai întâmplase să plece, înainte ca ea să facă recepția.
     - Nu putem, avem treabă! Las` că te descurci tu, doar ești majoră și vaccinată! spuse celălalt, închizând ușa cu zgomot în urma lor.
     Delia se apucă imediat să verifice marfa. Nu de alta, dar nu avea chef să stea peste program, că și așa nu-i plătea nimeni orele suplimentare. Noroc că nu mai intră niciun client în magazin și avu timp să numere totul în liniște. Când ajunse la parizer, îi ieși cu o rudă mai puțin. Se apucă să răscolească, din nou, toate lăzile. Degeaba! O rudă de parizer lipsea. „Le-o fi căzut băieților, în grabă, din mașină!“ gândi ea.
     Tocmai atunci intră Lili:
     - Să nu zici că am primit marfă! constată ea ironic. Era și cazul, că aveam numai împuțiciuni la vânzare! Și așa, pe tura mea, ieri, au intrat în magazin trei clienți!
     - Crezi că dimineața e mai bine? Acu`, în loc să plec și eu acasă, ca tot omu`, trebuie să pierd vremea pe la birou, că nu iese o rudă de parizer la numărătoare! Naiba să-i ia, cu marfa lor cu tot! Așa-s eu, norocoasă! își vărsă Delia necazul.
     La birou o găsi doar pe patroană, împreună cu secretara, care era tot o rubedenie de-a ei, desigur. Se amuzau de mama focului, numai ele știau de ce. Când dădură cu ochii de ea, schimbară priviri cu subînțeles, de parcă ar fi știut deja despre ce era vorba.
     - Nu avea unde să dispară parizerul, dragă, doar nu erau extratereștri în magazin! spuse patroana, pe un ton sarcastic, după ce fu pusă la curent cu situația. Băieții au verificat marfa când au plecat. L-ai luat tu și acum vrei să dai vina pe ei! Rușine!
     Delia văzu mai întâi negru în fața ochilor, apoi i se perindară, pe rând, toate culorile curcubeului. Ori era o glumă proastă, la care ea, cel puțin, nu găsea nimic de râs, ori o înscenare ieftină a patroanei, ca să scape de unul dintre angajați fără nici o obligație! Și cum ultimul venit pleacă primul, cu siguranță că ea trebuia să fie oaia sacrificată!
     - Ce Dumnezeu să fac cu parizerul dumneavoastră? își reveni Delia. În primul rând, sunt vegetariană, iar în al doilea rând, nu aș consuma așa ceva, decât dacă aș vrea să mă sinucid! E plin de chimicale și de...
     - Înseamnă că l-ai vândut și ți-ai luat banii, iar nouă ne vinzi gogoși! nu se lăsă patroana.
     - La cine să-l vând, că n-a mai intrat nimeni în magazin, după ce am primit marfa? ripostă „inculpata“, stupefiată de ce i se întâmpla.
     - Asta spui tu, dar n-ai niciun martor! De mâine să nu mai vii! Noi nu tolerăm hoția și minciuna, să știi! i-o reteză patroana pe un ton satisfăcut, în timp de schimba priviri pe furiș cu secretara.
     Deliei nu-i venea să creadă. Rămase mută timp de câteva secunde, apoi ieși în tăcere. Era prea șocată să mai reacționeze. Cu siguranță era vorba de o neînțelegere, gândea ea. Nu putea crede că cineva ar fi atât de meschin, încât să-i însceneze o asemenea mârșăvie. Nu luase, în viața ei, un capăt de ață de la nimeni și nu accepta să fie acuzată pe nedrept. Nu era genul ei să se milogească, mai ales pentru un post „vai și-amar”, dar faptul că rămânea brusc șomeră nu o încânta deloc. Încă nu apucase să-și găsească ceva mai convenabil în altă parte și nu era momentul potrivit să rămână fără bani (de parcă ar fi fost vreodată un moment potrivit pentru asta...).
     În drum spre casă, îi căzură ochii, din întâmplare, pe titlul unei cărți expuse într-un chioșc de ziare: Miraculoasele ritualuri cu lumânări. „Ce-o fi așa miraculos la niște lumânări? Miraculos este că nu am strâns-o eu astăzi pe patroană de gât!” cugeta Delia cătrănită. Ceru totuși cartea și o răsfoi absentă. Citi primul titlu din pagină: Ritual pentru o concediere nedreaptă.
     Așa întoarsă pe dos cum era, o pufni râsul. „Ce tare! Nici că se putea o potriveală mai bună!“ Curiozitatea fiindu-i deja stârnită, continuă: „Acest ritual de nouă zile poate fi început în orice zi. Aprinde o lumânare albă și spune următoarele cuvinte: Am fost nedreptățit/ Și acum invoc/ Forțele binelui/ Să mă așeze din nou la Locul Meu/ Și să-Mi aducă din nou/ Ce a fost al Meu odată! Se citește alternativ următoarea formulă magică...”
     Deși nu citise în viața ei asemenea cărți, Delia se uită plină de interes peste „formula“ cu pricina. Nu era lungă, avea doar șapte paragrafe. Niciodată nu crezuse în puteri supranaturale și nici nu fusese religioasă de felul ei. Acum, însă, ceva o împingea de la spate să continue. Era mai mult decât curiozitatea ei obișnuită. Fără să stea pe gânduri, scoase banii și plăti cartea, în ciuda prețului cam piperat. Se aprovizionă cu lumânări din belșug, de la un magazin din apropiere, apoi o porni glonț spre casă.
     Ajunsă în camera ei, închise ușa pe dinăuntru. Așeză o lumânare pe măsuța de la geam și rosti cu gravitate textul magic…
     Cele nouă zile trecură ca vântul, însă fără vreun semn din partea patronilor, așa cum sperase. După o lună de la întâmplare, timp în care Delia nu mai află nimic despre ei sau despre „șandramaua“ lor, se întâlni într-o zi cu Lili prin oraș. Aceasta vru, inițial, să o evite, dar Delia îi tăie calea cu aplomb:
     - Hei, domnișoară! De când sunt șomeră, te faci că nu mă vezi?
     - Da de unde! Mai ales că acum suntem colege de suferință! răspunse Lili, cu un zâmbet silit.
     - Cum așa? se miră Delia. Și cine a rămas în locul tău?
     - Nimeni, cine să rămână? Au dat faliment! răspunse Lili, pe un ton supărat.
     Delia află stupefiată că, la două săptămâni după ce fusese dată afară de patroană, aceasta căzu și își rupse piciorul. După alte câteva zile, muri într-un accident stupid, în timp ce mergea la spital, pentru control. Colac peste pupăză, imediat după înmormântare, patronul fu ridicat pentru evaziune fiscală. Ca să scape de închisoare, trebui să-și lichideze toate afacerile și să plătească suma datorată statului. Îi mai rămăsese doar casa, pe care o scoase la vânzare, fiindcă nu mai avea din ce trăi.
     - N-am mai văzut să pățească cineva atâtea, într-un timp atât de scurt! Parcă i-ai blestemat! Amintește-mi să nu te supăr vreodată! îi spuse ea Deliei din mers, privind-o ciudat și îndepărtându-se grăbit.
     Delia rămase cu ochii pironiți în gol, neștiind dacă să se bucure sau se întristeze. Nu simțea însă decât o mare neliniște, apropiată de frică. Oare ritualul făcut de ea chiar funcționase sau era doar o simplă coincidență? Asta numai Dumnezeu putea ști. Ea, cu siguranță, n-o va afla niciodată...

(din volumul Destine, premiat cu Mențiune de onoare la Festivalul Literar Internațional “Corona”, Italia, 2016-2017, secțiunea „Carte edită proză”)