Simona Prilogan IIIGLOSĂ SINGURĂTĂŢII

Şi poezia mea e tristă, şi scriu plângând, singurătate,
Când umbra serii ţipă iarăşi, strigându-ţi numele pe stradă,
Mă-nchid ca-ntr-o odaie veche, cernită de-amintiri plouate…
Stau doi ochi trişti care încearcă prin firul timpului să vadă.
Mă chemi, m-ademeneşti, vrajito, şi mă cuprinzi ca într-un cleşte.
Îmi smulgi tiranic, fără voia-mi, speranţa, mi-o distrugi în faţă.
Mă dai robiei fără-a-mi cere nici vorbă şi nici bogăţie.
Cu tine totu-n jur e noapte, eu nu mai văd o dimineaţă…

Degeaba vreau să-ţi scriu în versuri a nemuririi mare artă,


Să-ţi cânt cu dor şi frenezie minunea ce o porţi cu tine,
Când mă topesc văzând cu ochii, bătând în a speranţei poartă,
Tu eşti ca o viaţă moartă, un rău amestecat în sine.
Cu sufletul doresc ca marea în valul ei să mă cuprindă,
Să-i înţeleg nemărginirea, dorinţa ei de libertate,
Dar printre rânduri de mulţime, cu griji viaţa mă inundă
Şi poezia mea e tristă, şi scriu plângând, singurătate.

Din toamne ponosite timpul îşi scoate clipele uitate
Să le trimită-n infinit, şi să se piardă pe vecie,
Căci martore au fost în epoci, legate strâns, cântând cu toate
La naşterea singurătăţii, în marea ei sălbăticie.
Privesc la astrele din ceruri şi simt miracolul ce cânta,
Iar melodia lor pătrunde în univers, şi stau să vadă
Emoţia cum ne uneşte…însă exişti singurătate,
Când umbra serii ţipă iarăşi, strigându-ţi numele pe stradă.

Cum toate trec, renasc în oameni, în dimineţile albastre,
Cum toţi aleargă şi adună, stârniţi de-a eu-lui voinţă,
Din cerul plin de nostalgie, cu soare, luna şi cu astre
Priveşte Dumnezeu spre inimi, spre cea mai dragă lui fiinţă.
Pare că nimeni pasul nu-şi opreşte, iar gândul să Îl înţeleagă,
Să-ncerce să-i pătrundă taina şi-mbrăţişările purtate.
Plângând de mila-acestei lumi, de ea voinţa-mi se dezleagă.
Mă-nchid ca-ntr-o odaie veche, cernită de-amintiri plouate…

Ce plinătate de avere! Cu aur şi mărgăritare
Se ţes vieţile mondene, împodobind planeta-albastră.
Drept fală bogăţiei vaste se-nalţă turle până-n soare
Dar fiecare zid ne-nchide într-o singurătate-a noastră.
Şi singură-mi dansez în gândul tumultului de o viaţă,
Când toţi par prinşi de-o nebunie ce infinitul vrea s-o ardă,
Robiţi de-a trudei grea osânda, cu seară şi cu dimineaţă,
Stau doi ochi trişti care încearcă prin firul timpului să vadă.

În jur ne spunem toţi pe nume şi ne vedem grăbiţi de treabă,
Clădindu-ne în viaţă o epopee din nimicuri.
De pare că-i făcătorie, chiar înţeleptul se întreabă
Ce pur a mai rămas din lume, pierdută sub atâtea trucuri.
Nu mai e loc pentru iubire? Acea superbă zeitate…
Mâna murdară- atinge totul şi lumea-ntreagă zugrăveşte.
Cu ochii lucii precum banul, deşi viaţa mi se zbate,
Mă chemi, m-ademeneşti, vrajito, şi mă cuprinzi ca într-un cleşte.

Tristeţea lumii nu se vede şi-s prea puţini s-o înţeleagă
Iar fără de hotar se zbate prăpastia ce zace-n oameni,
Furaţi de a plăcerii vrajă, călcând pe conştiinţa-ntreagă.
Dar singuratici fiecare noi suntem lui Adam asemeni.
Te ştiu de mult, singurătate, te simt pentru a mia oară,
Când fără urme de regrete tristeţea de-un colac se-agaţă,
Visând limanul unde timpul nu va putea să ne mai doară,
Îmi smulgi tiranic, fără voia-mi, speranţa, mi-o distrugi în faţă.

Dansând din umbre cu-adevărul, am vrut să-l ţes cu taină-n mine,
Cântând în corul primăverii o-mbratisare de lumină,
De raza zilei ne arată din lume ce e rău sau bine,
Prea mulţi se-ascund, se mint pe sine, găsindu-i rostului o vină.
Degeaba strig cu disperare când nimeni nu mai vrea s-audă,
Când stele triste par să cânte a-ntunecimii măreţie,
Tu eşti aici, singurătate, simţindu-ţi tenebroasa undă,
Mă dai robiei fără-a-mi cere nici vorbă şi nici bogăţie.

Acolo sus, în alte timpuri, cu alte mări limpezi şi-albastre
Să zbor, să caut adevărul şi să-l adun buchet de floare,
Să-mi risipesc singurătatea dansând cu luna printre astre,
Să pot zâmbi măcar o dată cu lumea lor nemuritoare…
E greu să cer ca infinitul să vrea să-mi cânte înc-o dată,
Când viaţa răspicat mă strigă, de oameni, locuri mă agaţă.
Dar stând aici, singurătate, rânjindu-mi din oglinda mată
Cu tine totu-n jur e noapte, eu nu mai văd o dimineaţă…

Cu tine totu-n jur e noapte, eu nu mai văd o dimineaţă…
Mă dai robiei fără-a-mi cere nici vorbă şi nici bogăţie.
Îmi smulgi tiranic, fără voia-mi, speranţa, mi-o distrugi în faţă.
Mă chemi, m-ademeneşti, vrajito, şi mă cuprinzi ca într-un cleşte.
Stau doi ochi trişti care încearcă prin firul timpului să vadă.
Mă-nchid ca-ntr-o odaie veche, cernită de-amintiri plouate…
Când umbra serii ţipă iarăşi, strigându-ţi numele pe stradă,
Şi poezia mea e tristă, şi scriu plângând, singurătate.





ECUAȚIE CU DOUĂ NECUNOSCUTE

Îmi lăcrimau idei  în dimineți tăcute
Și-n serile pustii mă întristam ades.
O dureroasă rămășiță a iubirii
Înnegura cărări pe geana firii.
Tânjeam să îmi pictez iar bucurie,
Doream să cred că încă mai sunt vie,
Arzând mirări pe-un dor, ca o făclie.
Mă străbăteau durerile prin coaste
Iar în genunchi mă regăseam ades,
Cătând vieții un alt sens,
Tot întrebând în gânduri dorul
Și cercetând lumina-n astre,
În timp ce un oraș se contopea
Sub alte dimineți și seri albastre.
Iar eu, și tu, și noi doi rămâneam
Nedefiniți în ecuații proaste.
Pierzându-ne de rimă printre ritmuri
Fără de sens, în linii deochiate.

Din cer s-au rupt furtuni peste-nmulțire
Și întrebări s-au rupt peste o noapte.
Ne adunam scăzându-ne din șoapte
Și-n împărțiri ne contopeam în risipire.

Prejudecăți de lume amărâtă
Ne-ncercuiră în mulțimea vidă
Și ne lăsară pradă și ispită
Unui demon ce își juca ghiocul
Pe un pariu cu-o soartă-afurisită.

Din toamne ponosite coborâră
Priviri de taină să ne-aline gândul
Iar când năluci prin mine se porniră
A-și duce dansul către împlinire,
Am înțeles că-n ecuația aceasta
Ne mai lipsea iubirea pentru sine.

Ieșit-am în oraș să înțeleg cum toate
În ecuații-și rostuiau șabloane,
Din vechi tipare se-nnoiau mirate
Aceleași ierni după aceleași toamne.
Doar eu, și tu, și noi doi prinși în vidul
Unei mulțimi ce ne nega înstinctul.

Am rupt din suflet lacrimi și le-am lăsat să cadă,
Să ardă cu putere în adunări de visuri,
Și-n înmulțiri de patimi le-am îmbrăcat cu haina
Unei speranțe blânde, scriindu-mă prin rânduri.
În ploi de ape cerul îmbrățișa pământul-
Sărut de bucurie în dansul dintre stropi.
Lumini cu umbre-n conuri și focul dintre gânduri,
În cozi de ecuații le-am adunat în snop.

Azi scriu aici pe cale. Mă iartă dacă rima
S-a mai pierdut prin rânduri sub stropi de bucurii.
Mă iartă dacă ritmul nu-și mai găsește șina
Și fuge-n depărtare și-n rezolvări hazlii
În care eu și tu, necunoscuți sau nu,
Scădem din infinit minciuni și erezii,
Sfidând conceptual prejudecăți atu
C-un ego ce primează în legea lui a fi.

Azi înțeleg adânc cum bucurii se scriu
Valsând desculță-n ploaie, și-n suflet dor dansând.
Îmbrățișând lumina, lăsându-mă să știu
Cum vraja se-nmulteste sub crez de vis curgând.
În ecuații clare ne definim firesc,
Adăugând vointa, speranțe înmulțind.
Iar eu, și tu, ne scriem, aparte, propriul text
În dimineți albastre, iubire-mbratișând.






ÎMI PROMIT

Cârduri de ciori străbăteau cerurile pline de foc,
În liniștea zile scobeau lumi cu idei de noroc.
Timpu-mi părea un rebel ce haină din vise-mi croia
Dar prinse greșit în model, lăsându-mă fără de ea.
Bătut-am la porți să întreb cum rostul se vrea îmbrăcat.
Câțiva mi-au răspuns să înjgheb miracol din voal de păcat,
Să scutur povara ușor departe de visul trăit
Și chiar de-l mai arde un dor, ascuns să îl plâng, chinuit.
Că lumea n-o poți rândui și-n ziduri nu poți modela.
Privit-am spre ape verzui, cu plans ca o rouă de stea.

 
Lăsat-am iubire pe crâng, și zâmbet lăsat-am mereu
Dar nopți mă găseau iar plângând cu aripi frânte-n clișeu.
Povești despletite curgeau și doruri goneau în eter
Dar porțile le ferecau și rostu-mi părea un mister.
Oglinda-mi rânjea hohotind cu ochii-adânciți de război,
O noapte adâncă pe gând scobea cu putere-n noroi.
De viața-i o luptă,-mi cereau izbândă să cern pe poteci,
Cadavre de vise pe șleau, pierdută în umbrele reci.
Căci lumea-i croită așa, cu zbateri și chinuri și foc
Săgeți – judecăți prinse-n șa și -n margini cu ochi de noroc.

 
Din goană de timp am oprit descânturi să ardă cu dor
Pe-albastru de vis infinit, legat-am mirări pentru zbor.
Amiezi cu ninsori de or fi, lăsa-voi un zâmbet sub rost
Și-n mine-oi căta a găsi și râsul și plânsul din ost.
Cu păsări de foc de-oi zbura, vom face frăție în cer,
Și îngeri de-or fi, vom cânta, pierzându-ne întru mister.
O liniște-adâncă-mi promit să-mi legene zilele și
În mine aripi spre zenit îmi fac legământ a găsi.
Talanți de iubire și cânt să-mi fie lumină mereu.
Azi pașii-ndraznesc în cuvânt, semnându-mi al clipei eseu.




MĂNUȘĂ PE VÂNT

Mi-e seara mănușă pe vânt
Când aripi de foc se-mbulzesc
Iar timpului frici îi tivesc
Himere cu ochii arzând.

Nimicul din noapte ieșind
Își plimbă fantasma departe
Pe-aproape, tânjind după alte
Cetăți să le-ngroape curând.

Pe-albastru de gând îmi cerșesc
Căsuțele tainelor noastre
Și-n șoapte vorbesc către astre
Să-și poarte lumina-n firesc.

Rog zorii să vină și-apoi
Să-nghită nimicul de foc
Să tăie deochiu-n mijloc
Și nopții să-l dea înapoi.




EGOFOBIE

Pictez linii, vag, pe hârtie…
Mi-e gândul răsfrânt peste mări
Și-n mine se-adună mirări
Cum timpul se pare că știe
Să lege de tâmple magie.
 
Doar eul nu vrea să mă știe.
Aproape de margini de foc,
Un demon îmi cântă-un deochi
Și-l simt cum se zbate-n bărbie…
…Mă pierd printre linii-n hârtie…
 
Povești dezgolite mă-mbie
Să-mi caut lăuntrul mai des,
Pe griul de gânduri îmi țes
Portițe din egofobie…
…Și fug printre linii-n hârtie…
 


BALADA MACILOR  #Villanelle

Zâmbeau la răsărit iar macii
Gingaș prinzând mirarea-n floare,
Ademenind c-un somn toți vracii.

Își cântă-n doine porumbacii
Emoții și povești în care
Zâmbeau la răsărit iar macii.

În stâne se-nfioară bacii
Când timpul-și neagă din hotare
Ademenind c-un somn toți vracii.

Își leagănă un dor copacii
Și-n amintiri scriu cum pe-o mare
Zâmbeau la răsărit iar macii.

Metafore își țes tălmăcii
Când urma focului dispare
Ademenind c-un somn toți vracii.

Stau dincolo de gând cazacii
Sculptând în liniști neuitare.
Zâmbeau la răsărit iar macii
Ademenind c-un somn toți vracii.




RĂTĂCIRE

Îmi spui cum se zbate durerea și strigă pe străzi în amiază când umbre de foc mai veghează la capătul celui ce n-are nici casă, nici bani de mâncare; nici unde să-și verse povara. Te uiți doar cum se-ntinde sfoara și taie haină în carne și-n nopți își croiește ocara și-o-azvârle pe-a zmeilor coarne.
Te uiți și pricepi cum în toate istoria-și joacă povestea și tainele-și strigă ne- vestea pierdută-n adâncuri uitate; când anii-și apleacă mirarea pe-un glob rătăcit printre astre, în care mânjirăm cărarea ce duce spre zările-albastre.  În care pierdut-am culoarea iubirii firești din născare, iar orbi uneori în umblare strivitu-i-am aspru candoarea.
Îmi spui cum o lege nebună îți leagă copilul departe de dragostea ta și că poate să-ți nege credința străbună, spurcând din justețea luminii sub false pretenții de viață, numind adevăr ignoranță sub lupa și umbra rușinii.
Te uiți și pricepi cum noroiul abundă grădina iubirii,  nevrând înțelesul gândirii să-i stingă din minte războiul. Aproape de suflet își prinde culori și reflecții bizare, o lume ce-și pierde-n uitare esența trăirii divine.
E seară pe-astfaltul durerii iar îngerii-ncearcă s-aline tăceri sângeroase și pline de monștrii barbari ai căderii. Sub ceruri se-adună grămadă al lumii supliciu și teamă dar luna iubirea o cheamă să picure pace pe stradă.