ecreator        Într-o vreme, am realizat nenumărate interviuri cu scriitori. Am cunoscut în acest fel cam 2/3 dintre  cei menționați  în dicționarul lui Marian Popa. Fascinanți mi s-au părut doi. Eleganța aristocratică și vigoarea cizelată, clocotul interior bine strunit, evocând „Ghepardul” lui Lampedusa, privirea de stăpân al inelelor compun și acum, în memoria mea, portretul unui ideal de masculinitate atemporală: Eugen Jebeleanu. La feminin, inteligența lipsită de inhibiții, un anumit tip de senzualitate care ignora trufaș orice concurență izvorâtă din sevele frumuseții sau ale tinereții în pârg, arta seducției prin cuvânt, grația ființei greu de privit, siguranța de sine și spiritul practic, surprinzător pentru o poetă capabilă de atâtea trăiri și vibrații sentimentale: Nina Cassian. Dar am întâlnit și talente în spatele cărora se ascundeau oameni jalnici, ori vanitoși egocentrici, visători incurabili, ori negustori de vorbe, foarte descurcăreți.
         În plan social, pe vremea aceea, scriitorul consacrat avea un statut bine definit, de invidiat, din care decurgeau nenumărate privilegii. Așa că nu e de mirare că mulți dintre colegii de liceu și apoi de facultate (Filozofie) visau nu doar să scrie versuri pe care să le citească la cenaclu, după ce le-au expediat ca bilețel de amor, ci să publice o carte și apoi să devină scriitori.

Slujba nefiind în nomenclator, puteai să faci asta în timpul liber și, abia mai târziu, ca membru USR,  reușeai să te derobezi de alte obligații și să stai la Cumpătul – Sinaia, așteptând inspirația, ori întâlnirea cu muza. Pe scurt, în anii merdenelelor cu lapte bătut de la Kogălniceanu, evocate în romanul de față, nu l-am intervievat pe colegul Stănescu. Pe
Dinescu (actualul bucătar), da. Și asta pentru simplul motiv că cel de-al doilea, deși nu era student, avea deja un premiu UTC pentru poezie, în timp ce primul, politehnist, inginer în devenire, se ocupa cu cele despre care tocmai ați citit în acest volum, fără să-i treacă prin cap să facă din asta o activitate generatoare de glorie. Nu m-am mirat că prietenul dintr-o clasă paralelă, ajuns actor, mi-a trimis, la un moment dat, o plachetă de versuri pentru copii, și nici că o colegă de la Psihologie, ziaristă la „Scânteia Tineretului” a ajuns, după `89, să-și citească poemele pe mari stadioane în America Latină (acolo așa se savurează literatura!). Un nou dicționar alcătuit de Titus Vâjeu mi-a relevat că și în Radio tânjeau după lauri o mulțime de... scriitori.  Alte trei volume care mi-au parvenit recent mi-au provocat surpriza că, pe lângă studiile de istoria filozofiei, logică sau semiotică, unii din vechii învățăcei ai lui Flonta, deveniți ulterior profesori, s-au apucat de literatură.
         Literatura de inspirație biografică i-a sedus și pe alți intelectuali cu notorietate în diverse domenii. Unii au luat-o ca pe o revanșă în calea uitării pe nedrept intervenite între timp. Alții, ca prilej de rememorare veselă a unor peripeții din trecut. Alții, ca să-i înfiereze, prin confesiune, pe cei care i-au făcut să sufere cândva.
         În fond, cine validează autorul? Critica, breasla, adică Uniunea, marketingul literar, cititorii, ori nevoia lui continuă de a se exprima prin scris...?
         Un Stănescu „avant la lettre” a fost pentru mine, Cărtărescu. Nu era în Dicționarul lui Popa. Nu i-am luat niciun interviu, deși prilejuri au fost nenumărate, mai târziu. Când a apărut, și am citit premiata lui carte, ținută 4 ani în așteptare la o editură serioasă – „Visul” (1989)  - știam doar că autorul e un vechi cenaclist, autor de poezie optzecistă și proză scurtă. Dar maniera în care își valorifica amintirile în proză mi s-a părut incitantă. A scrie așa, despre o copilărie trăită în comunism,  era în plus, un act de bravură. „Copilăria - spunea el - reprezintă principala mea  experiență existențială și singura pe care am trăit-o atent”. La fel, studenția pentru autorul de față.  Să scrii în capitalism despre anii de școală din socialism, cu umor, cu ironie, cu sarcasm, dar și sinceră nostalgie,  e o formă de eroism donquijotesc,  ce are parfumul său. Stănescu nu îl place pe Cărtărescu. Din diferite motive. Unele, extrem de subiective. Dar ei se întâlnesc unde nici cu gândul nu gândești! Colegul meu s-a apucat de treabă cam când a încheiat cu celelalte  obligații ale vieții (locuință, nevastă, job la stat, leafă, patronat, pensie, grădină, vișinată, medalii, copii, nepoți, toți la casele și slujbele lor). Și asta, probabil, din cauza unei memorii febrile, care nu cred că îi mai dădea pace. Nevoia de a povesti mai presus de confortul și tihna senectuții! Autobiografismul poate fi și un procedeu literar, un cârlig pentru cititorul curios, amator de fapt divers extras din realitate. Aici, nu cred, însă, că despre asta e vorba, ci mai curând, de un pariu pus cu sine, că nimic din ce a fost important, esențial pentru propria devenire, nu i-a scăpat. Și că totul, așezat cu migală în creuzetul calculatorului, și deci în paginile unei cărți, poate deveni interesant, util, sau emoționant și pentru alții.
         Delirul erotic-visceral, oniric și existențial, filmul devenirii ca bărbat și ca scriitor din „Travesti” are accente dramatice într-o dantelărie de imagini amețitoare. Cam același proces, al maturizării în iureșul unei studenții tumultuoase, în „Anii mei apocaliptici” e descris cu mai mult umor. Limbajul e frust și neliniștile metafizice mai puține. Observația foarte precisă, detaliile sensibil emoționante (ca în scena cu Fisă), ironia când mai fină, când mai groasă – ca o șampanie rece! Stilul cinematografic, alert. Construcția, deși atent elaborată, nu e greoaie, forțată, rigidă. Relatarea curge spontan, imaginile se succed natural, sinceritatea e maximă și, de aici, garanția autenticității întâmplărilor evocate.
         Acum, internetul, cafenelele literare, cenaclurile, revistele virtuale, numeroasele platforme de promovare, abolirea cenzurii, înmulțirea editurilor etc. au adus numeroase confirmări că românul, dacă nu e cântăreț (la Tv. și nu numai), atunci sigur e poet, respectiv scriitor ! Și Stănescu e.
         Ca jurnalist și  absolvent de filozofie, mi-am pus mereu, două întrebări pe această temă:
1. De ce scriu scriitorii?
2. De ce sunt ei citiți?  (cei care sunt). Cu nedumerirea adiacentă: de ce ne-ar interesa atât de tare poveștile altora (trăite sau,  și mai rău, inventate), când și noi le avem pe ale noastre, chiar dacă nu vrem sau nu putem să le facem cunoscute și altora?  Interesantă aventura regizorului  David Kinsella, care îi povestește Doinei Ruști drama lui sentimentală, rugând-o să o pună în pagină. Rezultatul: romanul „Logodnica” cu o parte a II-a, versiunea inventată a poveștii (văzută dinspre partenera sa, nestatornică), mult mai interesantă.
         Stănescu inginerul, astăzi scriitor, visa la clipa în care, după ce a lărgit cât a putut Canalul Dunăre–Marea Neagră, va putea sta pe mal să privească vânzoleala vapoarelor pe luciul apei. Acum admiră, din când în când, în mail-urile primite, puntea vaselor străine pe care navighează fiul său, până la celălalt capăt al lumii. E o lărgire de orizont benefică, din care se va mai naște o carte, poate. Sunt experiențe pe care cititorul vrea să le trăiască măcar în gând. După cum sunt și amintiri ale unora care știu să le povestească, în stare să aducă la viață prin lectură, propriile aventuri uitate.
         La prima întrebare, tatăl „Orbitorului” răspunde: „- Ca să trăiesc”. Chit că se referă specific la publicistica sa, observați că, totuși, nu spune „Ca să am din ce trăi” (eventual călători) ceea ce a făcut de altfel cu prisosință.
Formula i se potrivește de minune și autorului volumului de față. Scriind, el își dublează viața. Și de asta scrie.