Simona Prilogan1Este o nouă dimineață cufundată in intensitatea luminii. Cerul se îmbracă cu mantia de foc a soarelui și ne zâmbește cu dragoste.
Privim amândouă spre el. Eu, cu bucuria ascunsă între picături de nesomn după o gardă de noapte. Ea, cu nostalgia sculptată pe o sută de fețe ale eternității… În timp ce lacrimi de tristețe se rostogolesc încet pe obrajii palizi. “Azi va fi o zi frumoasă! Senină… Iar eu va trebui să stau închisă aici, ca într-o colivie!”
Gândurile mi se împleticesc într-o mie de fâșii. Sentimentele se adâncesc în ecourile timpului, acolo unde, cândva, bucuria vieții se îmbrățișa cu fericirea… Dar se întorc înfrânte la ochiul realității… Într-o dimineață superbă de martie, cu cerul înflăcărat al răsăritului de soare, și cu neputința de a umbla pe propriile picioare. Rămasă să trăiască într-un azil de bătrâni. Sylvia oftează adânc și mă privește duios. Este așa de multă durere în ochii ei.
Și totuși… vrea pace. Cu prezentul. Pentru că știe, și înțelege, dar în același timp o doare, iar rănile sufletului se pare că încă nu s-au închis. Piciorul amputat este deja poveste uitată, în timp ce serile o mai mângâie doar cu frumusețea amintirilor.

Amintiri prin care fiica ei cea iubită, îi zâmbește de undeva din alte răsărituri. Era o dimineață frumoasă de martie, iar ei porniseră o dată cu prima ochiadă a soarelui către Derby. Erau fericiți. Prințesa lor trebuia să se căsătorească în ziua aceea cu cel mai prețuit prinț de pe planetă.
Trebuia… Un altfel de plan răsturna totul și în câteva fracțiuni de secunde, totul părea năruit în eternitate. După foarte multe zile, Sylvia a deschis iarăși ochii. Așa i s-a spus, că trecuseră multe zile. Era vară deja. Nu înțelegea prea multe din jurul sau, dar se străduia… Iar toamna a îmbrățișat-o în tăcere. O tăcere în care încerca să își regăsească drumurile sufletului înapoi spre casă.
Rămăsese doar ea. Și domnul care o vizita zilnic și pretindea că-i este soț. Un soț pe care abia primăvara următoare avea să-l reprimească în casa inimii ei. Un fel de reindrăgosteală sau un ecou al dragostei dintâi. Greu de înțeles, așa cum Sylvia își spune mai mereu. Ciudate și nepătrunse sunt căile inimii… Adânci și întortocheate. Sensibile dar puternice în același timp.
Îmi povestește iar cu fire amănunțite istoria. Îi ascult tăcută glasul minții și îi simt cu emoție focul care încă pâlpâie în ochii celor 98 de ani. Elegant și plin de îndrăzneală pășește pe culoarele timpului. Cu umor uneori și cu duioșie îmbracă cuvintele în nemurire și le rostește cu ardoare… În timp ce privim tot spectacolul dimineții… O nouă zi ia naștere și se împlinește sub ochii noștri. Sylvia continuă : “Nu am aflat nici acum cine a provocat accidentul. Am înțeles că domnul respectiv ar fi făcut închisoare. Eu eram încă în comă când s-a dat verdictul. Apoi nu mi-au mai spus nimic ca să nu mă tulbure.
Întrebările au făcut colțuri abia când memoria prindea puteri… Și totuși… totul pare așa de confuz… Iar dimineața aceasta frumoasă mă răscolește adânc… Simt cum mă dor toate amintirile. Dar le vreau în pace. În pace cu timpul, cu eternitatea. Este deja mult prea târziu…Nici o luptă nu își mai are rostul. În timp ce rănile încă lăcrimează.” Lupta Sylviei cu ea însăși… Înțelege și pricepe, în timp ce ochiul tristeții încă se vrea mângâiat.
***

Au mai trecut 2 săptămâni. Succesiuni de dimineți senine sau ploioase și inserări adânci și tăcute. Starea Sylviei s-a înrăutățit enorm… Respira greu iar de o săptămână nu părăsise patul. Era mai mult tristă și abătută. Uneori confuză, ne explica cum a pierdut bătălia cu eternitatea. Iar pacea…pacea încă nu vrea să o îmbrățișeze. Încă ar alerga să o prindă, dar nu poate. Este imobilizată în patul acesta ca într-o închisoare. Este închisoarea memoriei, cea care îi face feste. Iar nopțile se cuibăreau triste și monotone peste toate rămășițele timpului.
Trecuse deja de miezul nopții, iar Sylvia îngâna somnul cu iluziile. Cineva sunase insistent la ușă. Un domn înfofolit într-o mantie neagră apăruse din negura nopții. Părea trecut de 70 de ani. Ani care s-au îngrămădit aspru pe coloana timpului și l-au încovoiat ca într-o rugăciune. “O caut pe Sylvia. De foarte mulți ani… Va rog mult, lăsați-mă să o văd. Sper că încă mai este în viață… Acum abia am aflat unde trăiește. Am condus prin ploaie 1000 de kilometri. Nu știam exact cum voi ajunge.”
A pășit timid pe coridorul casei. L-am condus spre camera Sylviei. “Sylvia, un domn dorește să te vadă”. Brusc fața ei s-a împrimăvărat ca o dimineață senină de martie. În timp ce domnul a îngenunchiat tăcut lângă patul Sylviei. I-am lăsat împreună. Începea probabil sezonul confesiunilor. Erau momentele lor intime.
După o oră domnul a părăsit camera. “Aș mai fi stat cu ea, dar este așa de obosită. Și respiră greu. Voi reveni zilele următoare.”
Am intrat tiptil să o văd. M-a zărit. Cu o voce tremurândă, mi-a șoptit: “M-a îmbrățișat pacea. Iertarea mi-a cicatrizat rănile. Sunt în sfârșit împacată!” Și a adormit cu zâmbetele frumos pictate pe ridurile timpului.
Peste o oră, soarele desena flăcări de lumină pe cerul unei dimineți frumoase de martie. Sylvia însă nu mai avea să-l vadă. Pășise deja în îmbrățișarea cu pacea și dansa probabil cu fericirea pe firele magice ale eternității. Liniștea și pacea erau așa de tainic zugrăvite pe fața ei.
În timp ce soarele prindea contur pe retina zilei, contabilizam momentele nopții și încercam să înțeleg cum este decriptată esența vieții. Ciudate și nemărginite sunt înțelesurile ei. Sensibile dar puternice în același timp.