trcCântec candid

pierdută-n vară-s ca-ntr-un dor de-acasă
ce-ar zbuciuma şi marea în străfunduri!
de-atâtea zări cu păsări dând din aripi
de-albastru nici n-ai cum să mă mai scuturi!
în ochii mei râd ţărmuri însorite
sub ora pură-a viselor dintâi
de-ţi ameţesc cărările sub frunte
că şi de-ai vrea să pleci, tot mai rămâi.
de-atâta iarbă lunecând sub rouă
mi-s zorii verzi când îmi foşnesc a soare,
miroase-a fructe tinere-n livezi
iar eu mă spăl de semne de-ntrebare


şi-apoi te iau de mână despicând
neliniştile cu un roi de fluturi ...
nu te mira! e-atâta vară-n mine
şi de senin n-ai cum să mă mai scuturi!


Absenţa ta

nu m-am gândit niciodată că într-o zi
voi vorbi atât de mult
cu absenţa ta.
nu m-am gândit că-n jurul nostru
vor foşni atâtea lucruri comune
şi că pe pământ, atâtea nopţi nedormite
încă mai sunt.
nu ştiam că se poate
ca dintr-o inimă cu două tăişuri,
să se nască o absenţă atât de senină
care îmi mângâie visele dimineaţa în zori
subţiindu-mi pleoapele cu săruturi,
care-mi scoate fluturii la plimbare mereu
şi-mi umple sufletul de culori.
doar uneori, când aprind lumânări de uitare
şi-mi stropesc aripile cu apă vie,
ea plânge-ntr-un colţ de ceas disperat
împietrind într-o privire amară,
simţind că mă pregatesc de plecare.
până atunci locuim împreună într-un fum de ţigară,
eu şi cea mai frumoasă parte din tine,
care se îmbolnăveşte, încet, de uitare...



Gravura unei despărțiri

sunetul uitării lunecă pe ape,
ne călcăm pe umbre cu inimi mioape,
sângerăm sub semnul dorului strivit
între dinți de geruri ce s-au dezgolit,
degete de ceață se lovesc de zare
despletind neșterse semne de-ntrebare,
beată de-ntuneric luna amăgește
o speranță oarbă ce te-adăpostește
și-n dans de ciuleandră face să mă doară
poate-un fel de viscol curs pe dinafară,
poate un nesomn dezlegat de vânt
foșnitor a taină-n ultimul cuvânt
ce se zbate încă-n ceasul cel târziu
zdrențuind trei versuri care nu se scriu,
sufocând trei vise ce-așteptau să bea
apă din fântâna ce-a secat și ea.
ne călcăm pe inimi cu umbre mioape,
cerul ni se-nchide într-un ochi de șarpe
și impudic ploaia sângeră prin noi
cu silabe sparte pline de noroi.

sunetul tristeții lunecă pe ape,
ne călcăm pe umbre cu inimi mioape ...




Femeie

ţi se-aprinde pe coapsă harta cerului,
femeie frumoasă!
privirea ta despleteşte timpul în unduiri
de mătasă -
nepieptănate, sub tăceri stau miresmele
enigmelor tale,
din degete-ţi curg flămânde mângâieri
candid-abisale.
gura ți-e o cupă plină cu miere
topită-n absint,
aripa ta și zdrențuită străbate drumul
spre plus infinit.
ţi se-aprinde pe coapsă harta cerului,
femeie străină!
în mers, tandru împătureşti stelele
într-o desăvârşire divină.



Mai bine plec ...

mai bine plec acum cât încă-i seară
și lupii după pradă n-au pornit,
că vezi, mă tem de urletul de fiară-al lumii
în care-atâta ură-a-mbătrânit!
mă tem de toate câte se-ntâmplară
cu mine fără tine, fără noi ...
mai bine plec acum în ceasul serii
cât mai găsim senin prin amândoi
și n-am pierdut de tot căldura verii
în care ne-am iubit atât de mult!
mai bine plec, iubitul meu, departe
cu tine-ascuns la piept într-un tumult
din care s-a născut magia noastră -
superbă taină-a sângelui ce-i viu!
mai bine plec acum cât încă-i ziuă
şi cerul încă nu e pământiu!
ai obosit și ochii tăi devoră
atât de implacabil despărțiri!
mai bine plec-nainte de-a fi noapte
să nu simt gustul imposibilei iubiri.
aud cu inima cum lupi flămânzi de moarte
spre mine şi-nspre tine s-au pornit
adulmecând destinul lumii noastre
în care-atâta ură-a-mbătrânit.

dar spaime mor când dorm pe braţul tău
şi mă întreb: fără de tine, ce-i mai rău?