COPERTA ANOTIMPUL INTOARCERILOR VASILISIA LAZARUnele versuri ţi se lipesc de suflet, pur şi simplu. Nu ştii de ce, nu ştii cum, simţi doar că acestea au fost scrise parcă anume pentru tine, exact atunci când trebuia sau când aveai (cea mai mare) nevoie. Cel puţin aşa mi s-a întâmplat, lecturând volumul Anotimpul întoarcerilor (Editura Armonii Culturale, Adjud, 2016), al Vasilisiei Lazăr, o poetă “născută în spaţiul mioritic din Nordul Moldovei” şi stabilită pe meleagurile Ţării Vrancei, unde “s-a plămădit Mioriţa”, după cum aveam să aflu din prefaţa generoasă, semnată de profesorul Valeriu Anghel.
De fapt, poemele Vasilisiei şi darul ei de a atinge, ca o briză răcoroasă de vară, inimile cititorilor, nu îmi erau total necunoscute. Drumurile noastre s-au întâlnit, în ciuda distanţei (fizice) dintre noi, pe tărâmul virtual, acolo unde orice miracol este posibil, în toamna anului 2014, când am avut şansa şi bucuria să descopăr cenaclul literar Însemne Culturale, al cărui membru fondator era (şi este), împreună cu soţul său, scriitorul Ion Lazăr da Coza. Pot spune, deci, că până să primesc acest volum în dar chiar de la autoare, am călătorit împreună, o bună perioadă de timp, în trăsura magică a poeziei, condusă de bidiviii nărăvaşi ai cuvântului, pe care Lisia (aşa cum obişnuieşte să fie alintată) se pricepe foarte bine a-i struni.

Din acest motiv, nici nu ai crede că este unul de debut, fiecare cuvânt find ales cu maturitate şi aşezat cu precizie exact acolo unde îi este locul, fără acea timiditate sau nesiguranţă resimţită la un începător. Această “îndemânare”, numită simplu talent, a făcut ca volumul să obţină premiul I la Festivalul Internaţional Corona, Ediţia a II-a, Italia, secţiunea Carte edită poezie, în anul 2017.  
Pentru a ne demonstra, cred, sinceritatea şi nobleţea intenţiilor sale, poeta a selectat ca poem de întâmpinare a volumului un autoportret inedit, intitulat sugestiv Eu, unde fiecare “imagine” are o nuanţă blândă, luminoasă, aşa cum este, cu siguranţă, şi lumea sa interioară: “sunt cea mai fericită poveste/ din toate câte s-au scris”. În ciuda unei declaraţii atât de surprinzătoare, autoarea nu se sfieşte să recunoască faptul că întunericul dezamăgirilor nu a ocolit-o (“trupu-mi miroase…/ …a pământ/ uneori scrijelit prea adânc/…// în sângele meu curge grija pruncilor nenăscuţi”), iar lista mărturisirilor continuă în ritm alert: “…simt că port în mine veşnicia/…// păstrez în suflet talismanul versului meu”, dovada că scrisul, pentru ea, este o vocaţie, nicidecum o evadare de moment, făcând-o (şi) ultimele versuri: “…se întâmplă adeseori/ să-mi fie de ajuns că te întâlnesc/ şi că mă citeşti”. La urma urmei, ce poate fi mai de dorit pentru un scriitor, decât să fie apreciat de lectorii săi, iar rodul imaginaţiei sale să ajungă la inimile lor?
Tot în “tiparul” autoportretului poate fi încadrată şi următoarea poezie (Doar o carte), în care Vasilisia Lazăr împleteşte noi figuri de stil, pentru a se înfăţişa cititorului aşa cum doreşte să fie descoperită, adică aşa cum ea însăşi se “vede”: “sunt o carte/ agăţată pe catargul sufletului/ şi cresc în fiecare zi/ cu o filă”. Calea spre inima sa ori modalitatea de a fi înţeleasă cel mai bine ne-o conferă tot ea: “trebuie doar/ să-mi răsfoieşti cu blândeţe neliniştile”. În povestea vieţii poetei, totul pare să se deruleze în direcţia potrivită (“slovele mele sunt limpezi”), chiar dacă nu a primit încă soluţii la toate problemele existente (“doar semnele de întrebare/ îşi caută întotdeauna/ răspunsul”).
Asemenea poeţilor “născuţi” şi nu “făcuţi” (după cum afirmă, la finalul cărţii, chiar soţul autoarei), ce au scrisul încrustat în sânge, poeta este pătrunsă de nostalgia trecerii necruţătoare a timpului, care spulberă fără discernământ năzuinţele oamenilor, călcând cu talpa prin/pe destin: “azi am mai îngropat o speranţă,/ încă aud ecoul clopotelor/…/ e doar o vârstă/ când s-a mai sfârşit un vis” (Quo vadis).
Schimbând puţin registrul, temuta singurătate în doi nu-i este străină Lisiei, aşa cum nu îi este străină nici tăcerea din cuvinte, atunci când acestea (te) ard (pe dinăuntru) ca o flacără: “tăcerea şuieră prelung/ ca într-un tren în care te legeni visând/…// nu trag perdele visului/ cobor pe ţărmul tău/ dar nu te strig/ ştiu că singurătatea nu e doar a mea” (Aşteptare).
Fobia de singurătate a poetei se topeşte doar la apropierea persoanei iubite, singura în măsură să o vindece de toate angoasele şi să-i redea nădejdea. Soluţia salvării de frigul care o devorează este simplă: “e frig în mine, dar la noapte/ mă voi muta cu drag în tine”. Desigur că, înainte de importantul “eveniment”, sunt necesare unele “modificări”: “…cu degete de dor,/ prin inimă am să-ţi deretic/ şi la sfârşit am să-ţi rodesc/ pământul sterp din carnea mea”, culminând cu o rugăminte ardentă: “să nu uiţi poarta încuiată,/ iubitule, să pot intra” (Mi-e frig, iubite…).
Tot la capitolul “rugăminţi” adresate sufletului-pereche se încadrează şi poemul Îmbracă-mă cu tine, pătruns de un lirism cald, învăluitor: “îmbracă-mă cu tine/ dragul meu/…// fă-mi gura cireaşă de mai/ şi verde cuvântul să nu-l mai presez în ierbare/…// …spală-mi toate nopţile plânse vreodată/ desenează-mă linie în palmele tale…”.
Din cuprinsul volumului se desprind şi alte versuri memorabile, având ca protagonistă iubirea (una mai mult sau mai puţin fericită), în câteva dintre acestea natura înconjurătoare jucând un rol important: “amurgul topeşte în vase arămite/ paşii sleiţi de povârnişul zilei/…// eu mă aşez lângă pomul din faţa casei/ şi scrijelesc cu litere amare/ soarta mea şi a ta” (Asfinţit); “tăcerea propriilor paşi mă loveşte cu pietre/ în asfalt s-a gravat răsuflarea ta/…// soarele mă priveşte cu un ochi tulbure/…// încă o zi ne-a surprins pe străzi paralele, iubite…” (Negăsire) etc.
Sentimentele de afecţiune ale poetei pentru cel ales pulsează în versuri pline de sensibilitate, încercând să înlăture distanţa (nu neapărat fizică) dintre ei, obstacol uneori dificil de trecut (“azi pleci…/ şi uite cum pleci stând pe loc/…// …te destrami în secunde”). “Leacul” împotriva înstrăinării din cuplu se află tot în scris: “liniştea poartă pe braţe clopote negre/ eu răsucesc vorbele tale pe deget/ apoi te scriu…” (Pustiu de tine), acesta fiind cea mai sigură evadare din cercul strâmt al cenuşiului cotidian, atunci când “miroase-amar a necuvinte” şi “tu la un capăt, eu la celălalt/ înnodăm tăceri” (Arzând pe rugul toamnei).
“…Fără tine, slova mea pare un greiere rătăcit” (Vara sufletului meu); “slova ochilor tăi/ îmi scrie poemul unei iubiri ce nu doare/…/ iar timpul face piruete/ pe tinereţea noastră (Orele noastre curg),  îi mărturiseşte ea partenerului, adunându-şi “bucăţile de suflet” cu “grijă mare,/ Pe foaia de hârtie”, ca pe un trofeu preţios, ce trebuie neapărat salvat, “Acum, când încă floarea de gând nu-i veştejită,/ Cât viaţa şi iubirea în mine mai palpită” (Flori de gând).
Pendularea între plusurile şi minusurile iubirii, generată (probabil) de un cutremur (interior) soldat cu sechele permanente, continuă să tulbure cugetul poetei: “Visez că mă atingi şi mâinile-ţi sunt calde,/ Dar iute pleacă visul şi iarăşi este frig./…// …Păşesc furiş în suflet la tine şi, îndată,/ Mă liniştesc la gândul că am ajuns acasă” (Târziu).
În Iubire lacustră, muzicalitatea versurilor se îmbină plăcut cu simţămintele calde ale unei inimi avide să-şi găsească împlinirea prin iubire, oscilând, după cum spuneam, între certitudini şi incertitudini, într-un “tango” necontenit cu destinul: “E-o vreme ce miroase a mine şi a tine,/ Cu-aromă de gutuie şi plânset de copac/…// Şi toamne cad milenii, în transă, peste noi,/…./ Ne spală de iubire cu reci şi triste ploi”.
Tot într-un cadru tomnatic se derulează scena încărcată de tandreţe a odiseei în doi: “Caut umărul tău,/ sprijin al atâtor urcuşuri,/…// te simt cum ştergi cuvintele/ tăcerii din noi.// Cu degete de verde,/ răscoleşti ruginiul toamnei mele” (Peisaj autumnal). Toamna, anotimp al tranziţiei/schimbării, reprezintă (şi) pentru autoare un moment de bilanţ, în care ea îşi inventariază succesele şi eşecurile, reuşind să-şi (re)descopere forţa interioară, pentru a merge mai departe.
Într-o declaraţie lipsită de ipocrizie făcută soţului, Vasilisia îi/ne destăinuie într-un mod inedit metamorfoza pe care viaţa ei a cunoscut-o de când acesta i-a “poposit” în suflet: “primeam tristeţile/ şi moartea în doze mici/ înfrângerile îmi deveneau/… scadente/…// rătăceam prin febra risipirii”, culegând “resturile unei vieţi serbede/ într-o dimineaţă ai făcut tu cafeaua/…// atunci clipa s-a spart/ secundele au scânteiat în ceas/…/ iar zilele/ au început să curgă/ altfel” (Clipa). Tot o mărturisire este şi poezia Dragoste târzie, unde simţămintele ardente sunt dezvăluite cu (aceeaşi) sinceritate: “…tu, cel ce-mi modelai ploile cu zâmbetul/ şi-mi colorai… în roşu aşteptarea// de-atâta dor mi se topise sufletul/ de-aceea l-am turnat într-un tipar/…/ apoi l-am aşezat în palmă, ţie/ iubirea mea târzie”.
Poezia Definiţii se remarcă prin ineditul tropilor ce-i descriu pe ambii “vâslaşi” la corabia căsniciei, rezultând o cascadă de imagini pline de farmec şi gingăşie: “eu sunt un ţărm, tu eşti o mare/ eu un răspuns, tu o-ntrebare/ tu eşti sămânţă, iar eu ogor…/…// tu eşti un vis, eu o chemare,/ tu un izvor, eu însetare/…// tu eşti un rug, eu o jertfire/ tu eşti altar, eu răstignire”, finalul fiind însă unul în culori mohorâte, aşa cum este, uneori, (şi) viaţa: “eu un mormânt şi tu o cruce”.
Schimbând din nou macazul, într-o poezie dedicată unei prietene, autoarea declară nonşalant: “îmi plac femeile/ cu cicatrici pe suflet”, motivul fiind unul nebănuit de simplu: pentru că ele au “o frumuseţe ce stă la intersecţia/ dintre ceea ce par a fi/ şi ceea ce sunt cu adevărat”, dar şi “pentru că ştiu să preţuiască/ clipa când lacrima tăcerii/ aşteaptă mângâierea unui cuvânt/ sau atingerea altei inimi” (Cicatrici).
În versurile poeziei Icoană, închinate mamei, Vasilisia Lazăr ni se dezvăluie într-o ipostază elegiacă, dintre slove răzbătând iubirea filială pentru fiinţa care i-a dat viaţă şi care îşi îndreaptă încet, dar sigur, paşii spre poarta unui tărâm de unde nu mai există întoarcere. Fiica asistă neputincioasă la finalul trist al acestei “călătorii”, văzând: “cât de adânc i-a săpat (mamei) bătrâneţea în ziduri”. Ea conştientizează însă că mersul vieţii este dinainte stabilit de Creator, nouă rămânându-ne doar să-i acceptăm curgerea paşilor: “am înţeles că seva ei în mine înfloreşte,/ că verdele ei m-a înmugurit atunci/ când m-a dăruit vieţii,/ că prin moartea ei lentă respir, vorbesc, exist…”. Cu un singur lucru autoarea nu se poate împăca: “neputinţa/ de a păstra pe veci seninul în ochii dragi ai ei”.
În continuare, se creionează un alt chip drag, cu care poeta doreşte să ne familiarizeze – cel al tatălui, plecat de mult pe cărarea dintre stele, ce îşi sapă tăcut vad în lunca amintirilor (“mi-amintesc primăvara aceea pierdută/ în care tata s-a hotărât deodată să moară”), mărturisindu-ne: “o stranie durere mă împietreşte” (Închinare).
Ambilor părinţi le sunt dedicate versuri tulburătoare, presărate cu vibrante “Ecouri dintr-un timp apus”, în poezia Ruine: “Mă văd copila de-altădată,/ Cu părul lung şi ochi senini/…// Ograda-i toată desfătare/…// O, câtă viaţă am în urmă,/ Comori pierdute în psaltiri!.../…// Mereu o să vă port în suflet/ Bucăţi din toţi, bucăţi de foc!/ Şi-n noaptea gri şi nesfârşită/ Poate ne vom lipi la loc”.
Autoarea nu uită să menţioneze o altă fiinţă dragă care i-a luminat copilăria: “ar vrea să mă cheme/…/ dar cuvintele se lovesc de pragul buzelor/…// apoi bunica se face ulcior/ ori poveste/ eu mă întorc în rama veche/ pentru încă o veşnicie/ alături de alte poze îngălbenite” (Regăsire). Lumea (sa) magică, pierdută în negura trecutului, nu mai poate fi, din păcate, reînviată: “anii mei au rămas/ în pragul casei bătrâneşti/…// buzunarul sufletului/ duce o grea povară/…// fericirea mi-a rămas acasă/…/ străbunii mă cheamă/ din rame vechi”, poeta încercând o întoarcere (imposibilă) în timp, pentru a se elibera din cămaşa incomodă (adeseori) a prezentului: “vreau paşaport spre înapoi/ să nu mai fiu umbră nicăieri” (Vreau drumul înapoi).
Universul liric al Vasilisiei Lazăr, bântuit de tristeţe şi amintiri, conferă poeticii sale o delicateţe aparte, pe care cititorul o resimte acut, trecând dincolo de zbuciumul lăuntric neîntrerupt. Ea priveşte gânditoare “pe sub cozorocul vieţii”, de unde “tărâmul prunciei” o cheamă, tărâm în care se închide “ca într-o rană”, încercând să se mintă că totul e bine, dar “ecoul lacrimii/ căzute-n batistă” o (re)aduce la realitate: “minţi/ minţi/ minţi” (Ecou).
Ca-ntr-o matrioşka vie (poezie dedicată unui prieten scriitor), autoarea îşi derulează în minte, cu regret, toate etapele transformării sale în femeia de astăzi, dorindu-şi să se simtă, măcar pentru o clipă, fetiţa plină de candoare şi lipsită de griji care era cândva: “Trec din păpuşă-n păpuşă şi ţopăi/ …vreau să mă întorc,/…// Doamne, aruncă-mă până la ultima păpuşă din mine!/ strig…”.
“Sunt doar o pasăre înfrântă/ ce-şi adoarme zborul/ lângă ziduri mereu crescânde” (Stop-cadru), mai spune ea, plângându-şi cumnatul pierdut prematur, în timp ce “castanii saltă din umeri a neputinţă/…// într-o lume amorţită/ în care greierii nu mai cântă/ şi unde sufletele/ au început să prindă rugină” (Linişte albă).
Toamna, unul din anotimpurile preferate de autoare pentru exteriorizarea abisului sufletesc, ce apare frecvent pe parcursul textului, se împleteşte cu toamna dinăuntru şi creează adevărate bijuterii lirice: “Mai scrijeleşte toamna o poveste/ Pe trunchiuri răstignite de pădure,/ Pe zboruri întrerupte fără veste,/ Pe vise amputate de secure” (Toamnă fără ciocârlii).  
În formă adresată este poezia Scrisoare lui Paler, dedicată maestrului Octavian Paler, pe care autoarea l-a apreciat în mod deosebit, poezie în care citează, pe alocuri, din cuvintele acestuia, schiţându-i, totodată, un portret fidel al sufletului: “acum te-ai mutat într-o stea/ ai plecat să-L întâlneşti pe Dumnezeu/…// au rămas în urma ta mări şi cuvinte,/ şi îndoieli, şi certitudini…/…// ai crezut că moartea e o izbăvire/…// …ne-ai învăţat…/ cum să plantăm trandafiri în suflet/…// …erai intrigat…/ de noi, cei ce frigem mititei pe orice Golgotă/…/ …omul are o singură patrie, restul sunt ţări”, încheind cu gândurile marelui dispărut, care se asortează foarte bine cu “decorul”: “tu stai pe un mal, noi pe altul…/ şi între noi curge noaptea…”.
Unul din poemele meditative de mare forţă expresivă este Nu îngrăşaţi pământul cu oameni! Din ţesătura versurilor transpare o deznădejde pe deplin justificată, desprinsă din scenariul uneori macabru al vieţii, însă finalul, conţinând (şi) un îndemn, este unul (cuasi)optimist: “singuri şi fără orizonturi/…/ vi s-au cocoşat spinările de-atâtea îngenuncheri// pacienţi incurabili ai aceluiaşi sanatoriu/…/ arar vă mai permiteţi o renovare/ când ferestrele din trup scârţâie prelung/…/ suflete amorţite şi triste/…/ căutaţi în inimă dorinţa de-a trăi/ viaţa nu e doar zădărnicie…”.
Din L’art poétique, poem ce merită citat în întregime, putem afla ce reprezintă poezia pentru Vasilisia Lazăr, cu predilecţie cea proprie: “poemele mele-s cântec de ape,/ sunt doine de patimi,/ ori note de lacrimi.// poezia mea e eşarfă/ fluturată în gară./ e-amară/ durere de ceară.// poveste fără capăt, stihul meu,/ boabă din lacrima lui Dumnezeu.// cântec din altă lume,/ ce dă cuvintelor nou nume.// silabele, inimi ce bat,/ ori frunze foşnind în copac.// cioplit în sare,/ când e citit,/ cuvântul meu tresare”.
Ultimul poem (Noi), aproape aforistic, ne arată cum poeta se aşază “la masa cuvintelor”, pentru a “plămădi câte o pâine curată”, pe care “o stropeşte cu lacrimă cerească” şi o “împărtăşeşte” cu alţi mânuitori de slove. Într-un scenariu tern, în care “unii murim aici/ alţii ne naştem dincolo” şi “greu recunoaştem/ morţii de vii”, ne “dorim doar liniştea/ care înalţă cuvinte”.
Până la “poemul tăcerii” de dincolo, însă, mai este destul. Cu siguranţă că Vasilisia Lazăr mai are multe “pâini” de “frământat”. “Lanţul cuvintelor” sale “e filigranat în destin”, aşa cum afirmă scriitoarea Gina Zaharia la finalul cărţii. Din versurile sale pline de vitalitate şi presărate cu esenţe fine, răzbate mocnit dragostea de viaţă şi de oameni. Chiar dacă titlul sugerează o viziune idealistă (asupra existenţei), autoarea este capabilă să-şi păstreze raţionalitatea în doze optime, atunci când e nevoie.
Împletirea armonioasă a versului liber (lipsit de constrângeri prozodice) cu dulcele stil clasic, prezentă pe parcursul volumului, denotă faptul că ea stăpâneşte ambele forme de manifestare lirică. Faptul că este unul din puţinele volume de debut pe care am simţit nevoia să-l recitesc, fără să am senzaţia de “preaplin”, spune multe. Mesajul simplu, direct şi profund, reverberează în cugetul cititorului, ca ecoul unui dangăt de clopot. Fie ca rafinatele “dantelării de suflet” (cum le numeşte scriitorul Ion Lazăr da Coza) ale Vasilisiei să împodobească, (şi) de acum înainte, rafturile bibliotecilor multor români devoratori de lectură (bună)! Eu îi doresc succes deplin sub cerul poeziei şi o muză generoasă, care să n-o ocolească niciodată!