COPERTA CADRIL PE CARBUNI DORA PASCUIată că, mai devreme decât mă aşteptam, drumurile noastre se întâlnesc din nou, al meu şi al Dorei Pascu, prietena mea din oaza poeziei, al cărei volum (Alte vise, alte doruri) îl “descifram”, cu puţin timp în urmă.
Noua sa carte, Cadril pe cărbuni, readuce în atenţia cititorilor o poetă matură, stăpână pe mijloacele de expresie, care ştie să metamorfozeze lacrimile în briliante şi să împletească din suferinţă covor de stele. Noul volum cu care ne răsfaţă dovedeşte, o dată în plus, că viaţa sa (de acum) este închinată poeziei. După ce a ajuns la cumpăna dintre ani şi a pătruns (o parte din) sensul existenţei, după ce a deschis poarta spre maturitate copiilor săi şi i-a lăsat să-şi ia zborul spre zenit, a simţit că a venit timpul, nu doar să-şi deschidă propriile aripi spre o lume fără graniţe (aceea a scrisului), ci şi să-şi înalţe, la rândul său, aripile tot mai sus, departe de “mulţimea dezlănţuită”, unde bucuria de a fi tu însuţi şi de a dărui din preaplinul tău sufletesc şi altora nu cunoaşte margini.
Poezia de debut a volumului, Cadril pe cărbuni, care constituie şi titlul cărţii, confirmă din plin că aventura sa pe meleagul literelor este una reuşită, făcând-o să-şi atingă mult doritul ţel, acela de a renaşte din propria cenuşă şi de a (re)descoperi paradisul din propria-i inimă:

“Poezia-i făcută să cânte,/…/ să mă urce pe culmi, să m-avânte/…// Să mă-nalțe și să mă coboare/.../ să mă scalde-n balsam când mă doare/…//  Să-mi ucidă balaurii-n minte/.../ să-i strunească să joace cuminte/…// Poezia mă scaldă-n cucută,/…/ mă cufundă-n durerea trecută”.
Desigur că dulcea călătorie nu este mereu lipsită de pericole sau dezamăgiri, “realitatea bătând filmul” uneori, situaţie redată la modul metaforic în poezia Nu numai stuf: “Mă unduiam ușor într-un alint/ și-mi fredonam în taină împlinirea,/ precum poeții ce-au băut absint/ sperând că vor atinge nemurirea./…// Dar oamenii-au venit și m-au tăiat/      și-apoi s-au pus pe mine cu toptanul,/ m-au tot bătut, m-au fiert, m-au frământat...”.
Ideile poetice iau naştere la Dora Pascu, în egală măsură, într-o zi mohorâtă sau într-una senină: „Astăzi, ziua e cernită,/ griul pică de pe frunze,/ cerurile cad lovite,/ printre pânze!/...// Nu am stare fără fraze,/ nu mă știu nedreaptă-a fi/ și, oricum, chiar fără raze/ tot adun eu poezii!” (Chiar fără raze).
Îndârjirea sa de a scrie inspirată şi (sau mai ales) de universul lăuntric, nu doar de cel exterior, seamănă cu a condamnatului ce se agaţă cu disperare de viaţă, în dorinţa sa arzătoare de a (mai) trăi, căutând noi posibilităţi în acest scop: „În vise, zborul e posibil/ peste câmpii și peste văi,/ spațiul îți este accesibil,/ ți se deschid atâtea căi”. Zborul sugerează nevoia de sublimare, de evadare din banalul cotidian sau din necazurile inerente vieţii terestre, pe care Dora o resimte. El poate exprima, totodată, aspiraţia (poetei) de a se elibera de orice constrângeri care (i-)ar putea îngrădi libertatea individuală şi, nu în ultimul rând, de propriile neputinţe. Mircea Eliade afirma, în acest sens, că actul zborului semnifică năzuinţa omului de a sfărâma barierele care îl ţin legat de pământ. Căutarea armoniei interioare (şi exterioare) este, de asemenea, sugerată prin zbor.
Visul, al doilea simbol important adus în atenţie, ce reprezintă un mijloc de transcendere şi o cale de a cripta imaginea lumii individuale, reflectă necesitatea (inconştientă) a Dorei de (auto)purificare şi înălţare spre Lumină, spre absolut. Ideea de zbor şi motivul visului, împreunate de pana măiastră a poetei, fac să rezulte o combinaţie ademenitoare: „Tot ce-ți dorești rămâne zborul,/ să zbori în vis e-așa plăcut,/ dacă nu mi-o muri... motorul/ cred că în vis am să mă mut!” (Care zboară?).
Există totuşi situaţii în care până şi visul este cenuşiu sau inexistent, semn că lumea din afară o poate influenţa puternic pe cea dinăuntru: „Iarăşi plec pe drum de stele/ şi   mi-s visele mai grele./...// Iarăşi vântu’ mă alungă/…/ şi rămân de vise ciungă./...// Iarăşi norii fac cărare,/.../ şi mi-s visele arare./...// Iarăşi doruri mă încearcă/.../ şi rămân de vise bearcă” (Iarăşi).
Dora Pascu îşi dezvăluie şi în acest volum latura umoristică, aşa cum ne-a obişnuit, ce o ajută să se elibereze din captivitatea mâhnirilor în care se scaldă, de regulă, fiinţa umană. Ea face haz de necaz, persiflând tendinţa unora de a evada în lumea lui Bacchus, din cauza fricii de a înfrunta cruda realitate: „Unii beau și beau de luni,/ alții nu beau și-s nebuni/...// Marți se schimbă calimera,/ se-ncălzește atmosfera/...// Miercurea se bea în cerc/…// Joi se-adună toți nebunii/.../ și vuiesc precum un roi/ de slujbași la suflet goi...”, iar săptămâna continuă în acest registru, până vine duminica; atunci „revin din paranormal,/ se curăță de păcate/.../ și încep a se gândi/ că de mâine luni o fi”, când o pot lua de la început, ultimul vers dând şi titlul poeziei.
Poetica este, pentru Dora, un colac de salvare, o licoare dulce, care o ajută să digere mai uşor lehamitea instalată involuntar, în urma „ingerării” amarului cotidian: „Mi-e silă, mi-e lene, mi-e jale, mi-e fum,/ mi-e de tot și de toate,   de-atunci și de-acum,/ mi-e greu, mi-e târziu, mi-e doar negru și-amar/...// mi-e silă de sila călcatului strâmb,/ mi-e urât, mi-e pustiu, mi-e mult și puțin,/ mi-e lehamite-n oase, mi-e rug și pelin” (Mi-e oricum, mi-e oricât).
Schimbând puţin (mai mult) „macazul”, autoarea îşi exprimă dragostea pentru cel mai nobil animal, calul, dedicându-i versuri încărcate de magnetism. Cred că aducerea acestuia în prim-plan nu este întâmplătoare, calul fiind cunoscut ca un patruped inteligent, puternic, ce simbolizează curajul şi graţia, focul şi cerul. Deşi a fost domesticit de către om, în el clocoteşte dorinţa de libertate, ce curge şi în venele Dorei, chiar dacă o (re)ţin considerente legate de conştiinţă sau de altă natură: „Uneori așa îmi vine/ să-nham caii la trăsură/ și să plec, uitând de mine/...// să mân caii, de nebună/...// Și s-alerg pe drum de care,/ bidiviii să necheze”, concluzionând cu tristeţea celui împăcat cu propria soartă: „Asta-s eu, nimic nu-mi merge,/ patimi n-am, nu am trăsură,/ n-am nici bidivii s-alerge/ și, atunci, de unde ură?” (Să mân caii).
Un şarm aparte îl are poezia Cu fir de pământ, ce dezvăluie un tablou delicat, presărat cu o doză de umor, în care personajul principal este luna: „Pe un vârf de munte,/ luna pescuia/ cu un fir de-argint,/ fin ca o nuia,/.../ și-azvârlea-n desagă/ tot ce îndrăgea/ fără explicații/ fiindcă nu avea/.../ eu, la fel ca ea,/ cu fir de pământ/ pescuiesc din lună”. Ultimele versuri reamintesc tendinţa spre reverie a autoarei, amintită în unele versuri menţionate anterior.
Un alt aspect întâlnit în poeziile Dorei este dragostea şi grija pentru pământul patriei, măcelărit de „binevoitori” care, devenind sclavii banului, vând, fără remuşcări şi fără a se gândi la consecinţe, bogăţiile acestuia: „pleacă pădurea,/ pleacă din țară,/...// rămâne vreascul,/ pământul seacă/...// fără pădure/ țara-i săracă/...// pleacă și grâul/ tot pe afară/...// pleacă pământul,/ ni-l vor străinii/...// se duc copiii,/ se duc bătrânii,/ rămân doar morții,/ rămân doar câinii” (Pleacă).
Pe acelaşi calapod sunt construite şi versurile următoare: „ce drum veți lua/ când toți copacii/ vă vor judeca!/ să nu dea Dumnezeu cel sfânt/ ca toți copacii să vă pună la pământ!” (O altfel de judecată).
O splendidă replică la poezia lui Adrian Păunescu (Iubita mea, ţi-am cumpărat un munte) este Muntele vrăjit, în care autoarea deplânge, de asemenea, servindu-se de bogăţia tropilor, masacrul nemilos asupra codrilor noştri dragi: „Iubitul meu mi-a dăruit un munte,/ l-au înșelat amarnic la cântar/ și-au bătut joc de straiele-i mărunte,/ că nu i-au dat întregul inventar./...// Și am pornit, în faptul dimineții,/ pe o cărare șerpuindă-n nori,/ când zdrențuind, la greu, perdeaua ceții/ tot muntele sări din subsuori./...// De sus de tot, se prăbușeau la vale/ trunchiuri de brazi golite de frunziș,/ de ai fi zis că un frizer în cale/ s-a pus să-i bărbierească-n curmeziș”.
Cuvintele Dorei Pascu ard ca focul atunci când vorbesc despre chinurile la care a fost şi este supusă ţara noastră, patima sa e sinceră şi vie, însă dezamăgirea creşte invers proporţional cu speranţa: „Colind, dar stricăciunea nu ne lasă/ și oamenii-s mai răi și furioși./...// Colind din ce în ce mai fără vlagă,/ colind din ce în ce mai sărăcuț,/ colind cu sărăcie în desagă,/ colind și bradul e tot mai micuț./...// Colindul țării ce a fost bogată,/ colind și cu viteji și cu eroi,/ colind ce-l mai aflăm doar la erată/ și toți eroii au murit în noi” (Colind în necolindă).
O (altă) poezie tulburătoare, dedicată mamei, de această dată, este Azi, ca şi ieri, în care poeta (îşi) aminteşte cu nostalgie de imaginea suferindă a celei ce i-a dat viaţă, pe drumul spre „ultima destinaţie”: „Și nu-mi cereai nimic, doar bob de rouă/ să-ți potolească setea de nestins/ și ți-l doreai micuț, chiar rupt în două,/ iar sufletul nu ți-l dădeai învins.// Știam sfârșitul ce avea să vină/ și-l așteptam cu suflet împietrit,/ erai deja uscata-mi rădăcină,/ iar eu – păcatul tău cel mai iubit”.
Aceeaşi durere neconsolată, încununată de dor sfâşietor, transpare din poemul Am să ciocnesc cu tine, unde este evocată imaginea sărbătorilor pustii şi triste, fără chipul blând şi iubitor al mamei: „Au trecut anii și la fel va trece/ alt Paște, alt Crăciun sau sărbătoare,/ va fi la fel, când cald și când mai rece,/ dar lipsa ta tot mai acut mă doare./...// am să le trec sperând că, poate-poate,/ într-un final am să ciocnesc cu tine!”.
Capacitatea de a iubi a Dorei Pascu este nelimitată, ea îndreptându-se (din nou) asupra naturii înconjurătoare, pe care o descrie plastic, asemenea unui pictor experimentat, în pastelul Vara se desenează: „Bujorii-și etalează în trepte coafura,/ doar vița încă-și plânge, cu glasul stins, tonsura.// Copacii-și plămădesc din flori micuțe roade/ și le ridică-apoi ostași pe baricade,/...// tot mai umbroși, castanii înalță policandre/ și sufletu-i urmează, stingher, printre meandre”.
Ecouri ale unei iubiri de mult pierdute se aud stins dintr-o altă poezie, în care natura poartă în faldurile sale fărâme din pasiunea de altădată: „Pe plaja ta, nisipul plânge/ un soare ce-a rămas uitat/...// Pe plaja ta, nisipul doare/ și mă ucide val cu val,/…// Pe plaja ta, nisipul geme/ de dorul undelor de-azur,/ de dorul vechilor trireme,/ de dorul gândului impur./...// Pe plaja ta, nisipu-ngână/ un cântec ce-a murit de mult” (Pe plaja ta).
Într-un mod inedit este descrisă o furtună de vară, ce bulversează natura înfierbântată, nefiind uitat niciun element component: “Afară s-a posomorât/...// …frunzele au stat,/ privirile și le-au plecat/ nervurile, ce să mai spun,/ pălit-au toate, ca-n surghiun.// și cerul.../ lăcașul unde Dumnezeu// Adună sfinții în cenaclu,/ părea un negru habitaclu,/ copacii portărei păreau,/ unul pe altul se-asmuțeau:/ Începe tu, ba tu, ba tu/ și, dintr-odată, se zbătu,/ în ceruri, șarpe-ncolăcit/ și-n vuiet surd s-a bulucit// Și-a început să se prăvale,/ cu zvârcoliri medievale,/ peste al lumii biet norod...“, adăugând, la final, o ultimă tuşă de culoare: „cerul, cumva, s-a răzbunat/ de tot pojarul îndurat“ (Furtună de vară).
Anotimpul pe care îl parcurgem (la momentul aşternerii acestor rânduri) coincide cu cel din sufletul Dorei, zbaterea din tâmpla timpului (poetei) fiind redată cu fidelitate: “Iar mi-e toamnă-n toamna asta,/ parcă și mai toamnă azi/ când mi-e valul ditai creasta/ și mi-e creasta fără brazi” (Iar mi-e toamnă), continuând pe aceleaşi acorduri: “Câtă toamnă, Doamne, câtă toamnă,/ s-a adunat grămadă, jos, în prag,/…// și nu știu, Doamne, uite, chiar nu știu,/ cum s-o trăiesc, că     n-am atâtea vieți” (Câtă toamnă…).
În Gamă de toamnă, autoarea îşi trece stările sufleteşti printr-o gamă muzicală imaginară, într-un decor din ce în ce mai pustiu: “Zboară-aiurea păsări, gânduri,/…/  mă încurc de tot prin rânduri/ și mi-e tare dor de-un DO.// …toate crengile sunt goale,/ spânzură un simplu RE.// …rătăcit, printre valize,/ tremură stingher un MI// Vântul prinde rar să geamă,/ mă scol brusc de pe sofa,/ nu îmi place, îmi e teamă,/ și-o zbârcește fix la FA, iar “jocul” continuă, până la „piesa“ finală: “mă cuprind umbrite gânduri/ și revin plecat la DO“.
Teama, acest duşman tăcut al omului, îşi face loc, precum un vierme sub coaja unui măr aparent sănătos, în sufletul poetei: “Trec păsări mari pe cer rotind/ tristeți în aripi, spaime mute,/ cu ochii-ncerc să le cuprind/ și spaima vor să mi-o-mprumute.// Renaște-n mine teama lor...“ (Cer rotind). Ca şi când acest lucru nu ar fi de ajuns, orice rază de speranţă pare strivită definitiv sub capriciile vremii: „ Plouă trist și cu sfială,/ plouă stins, plouă sfârșit,/ plouă-așa, într-o plesneală,/ plouă-n minus infinit.// ...plouă-n golul din covrig,/ plouă franc, fără rețineri...” (Plouă), accentuând/marcând starea de tristeţe (deja) prezentă: „Plouă, nu-i nicio-ndoială,/ plouă simplu, egoist,/.../ plouă și-s așa de trist!” (Plouă simplu).
Frica de bătrâneţe a autoarei, devenită obsedantă, se regăseşte şi în poezia Bătrâneţile...: „bătrânețile vin/ târșâind pe picioare,/ nu le pasă că vrei/ să mai fii ca o floare/...// vin din sud, vin din nord,/ vin pe sus, vin pe jos,/...// fură păr, fură dinți,/ șleauri fac în obraz,/ ba mai fură și minți,/ tu nu știi și faci haz/...// ...tu rămâi năucit,/ nu mai poți face-apel”.
Imaginaţia debordantă a Dorei este prezentă şi în poezii dedicate iernii, unde ea împleteşte, într-un stil original, secvenţe din dezlănţuirea naturii cu cele din starea sa lăuntrică: „ninge fără contenire,/ ninge, parcă, fără dop./...//...ninge parcă-n dușmănie,/ ninge strâmb și ninge șui./...// Ninge ca-ntr-un dans haotic,/ când mai slab, când sincopat,/...//...ninge și-n sufletul meu,/ azi, zăpada mă învinge” (Cod roşu de ninsoare).
Într-o gară imaginară, ce reprezintă, de fapt, „scena” pe care ne jucăm „rolurile” de muritori, poeta (îşi) aşteaptă (încă) trenul (viaţa), dar (se pare că) aşteptarea e zadarnică: „Nemișcată-n miez de noapte/ numai șina a rămas,/ gânduri sute, grele, coapte,/ cad betege, fără glas.// ...șinele îmi spun în șoapte/ cum că trenul mi-a trecut” (Numai şina a rămas).
Pesimismul accentuat în care se scaldă aventura lirică a Dorei Pascu este evidenţiat şi în versurile poeziei De dinăuntru, acestea transmiţând cititorului o stare acută de disperare şi abandon (sufletesc): „Azi, am sunat la soneria mea,/ N-a fost vreunul care să-mi deschidă,/ Suna a gol, suna a nimenea,/ Chiar sunetul părea să se închidă./...// ...Și-am renunțat, că așteptam zadarnic!/ Am înghițit în sec, e-un caz închis,/ De dinăuntru, eu sunam amarnic!”.
Acelaşi gol interior transmite şi poezia Mi-e dor de-un acasă, evocând imagini ale unui trecut îndepărtat: „mi-e dor de-un acasă/ rătăcit în trecut.// ...mi-e dor de-un acasă/ când să plâng nu știam./...// ...mi-e dor de-un acasă/ cu bunici și părinți./...// ...mi-e dor de-un acasă/ numai sâmburi și rod“.
Apropierea momentului tragic al propriei morţi este vizualizată într-un mod dramatic: „Sunt un cal,/ un cal bătrân,/ încă n-am ajuns mârțoagă/...// Când va fi să-mi vină vremea/ să-mi pierd vlaga din picioare/ și să mă-ndoi a boală,/ mă lăsați în voia firii/ mârțoaga nu se mai scoală!” (Şi caii se împuşcă la final).
Poeta rămâne totuşi o luptătoare, ea încercând să facă un pact cu viaţa, pentru timpul care i-a mai rămas: „Când și când mușcă viața din mine,/ cu dinți mulți, mult mai mulți ca ai mei,/...// Hai, cumva, să cădem la-nvoială,/ nu te calc, nu mă calci pe bombeu,/ nu îți țin, nu îmi ții socoteală,/ barem azi fă și tu cum vreau eu!“ (Să cădem la-nvoială).
Autoarea simte imboldul de a dedica o poezie unuia dintre defectele des întâlnite ale naturii umane, tendinţa spre bârfă, pe care (se pare că) doar Creatorul nostru ar (mai) putea-o corecta/vindeca: „Pune-i, Doamne, gurii lacăt,/ pierde-i cheia la mânie/ ca să nu-și mai afle capăt/ să stârnească dușmănie!/...//... Ține-i limba răsucită,.../...// Lasă-i doar balsam și miere/ cu ulei de mir sfințită,/ șoaptă prinsă-n adiere,/ gângurind neprihănită!” (Pune-i, Doamne...).
La fel ca în volumele anterioare, Dora nu uită să scrie despre copiii ei – dar nepreţuit primit din partea Celui de Sus: „Îmi tot visez copiii mici,/ mai mici ca puii de găină,/...// Însă-i doar vis și-atâta tot,/ copiii-s mari, eu sunt bătrână,/ am doar un gând: că nu mai pot,/ iar ei... nu mă mai țin de mână!”, în care versul final coincide cu titlul poeziei.
Un alt poem emoţionant cu aceeaşi temă, de data aceasta în vers liber, debarasat de lanţurile prozodice, cu rime neregulate/ocazionale, este Valoarea unui sfert de ceas: „Mă iartă tu,/ băiatul meu,/ că vreau să ne vedem/ mai des,/.../    să-mbătrânesc/ nu mi-am ales,/.../ iar dacă-ți cer/ un sfert de oră/.../ e pentru că,/ de-acum, la mine,/ oricare sfert e cântărit/ și măsurat bine-n centime/.../ atunci când vii/ aruncă-ți ceasul și tableta/ și telefonul și iphonul/.../ că fură mult din sfertul meu”.
Fereastra sufletului poetei se deschide larg (doar) atunci când unul dintre copii îi trece pragul: „Bună dimineața, soare,/ bună dimineața, zi,/ azi e mare sărbătoare,/ vine unul din copii!/…//…căci nimic nu-mi e mai dulce/ precum soarele-n april“ (Bună dimineaţa...).
Alte poezii tulburătoare dedicate copiilor săi, ce merită  a fi menţionate, sunt: Me too, I love you; Cât aş vrea...; Atâta timp...; Mai rabdă un pic; Vreau să fiu frumoasă... etc.
Un autoportret reuşit este poezia Rămân cum sunt: „Eu,/ ce n-am știut/ să mă prefac,/ nu sunt nici înger/ nu-s nici drac./...// Sunt doar…/ un suflet,/ oarecum candriu,/…// cu bisturiu/ doar în cuvânt!”
Dora simte nevoia să ne împărtăşească, printre altele, fără false pudori, felul în care ea vede legătura cu Divinitatea: „Când te închini, înclină capul/ așa cum faci pentru salut/ și Dumnezeu îți va răspunde,/ zâmbind în sinea sa, tăcut.// ...credința, de ți-o porți în suflet,/ știi cum să cânți pe portativ” (Înclină capul).
Terminându-mi periplul prin poeziile Dorei Pascu, simt ca şi cum fiecare silabă mi-ar fi crescut în carne, dar am şi un regret profund, de parcă m-aş fi despărţit de cineva foarte drag, care şi-a înălţat sălaş pe insula sufletului (meu). Aşa cum am putut remarca pe parcursul lecturii, Dora ştie să picure din plin emoţie în fiecare slovă sau gând transpus în vers. Este incredibilă forţa cu care ea îşi transferă propriile trăiri asupra cititorului.
Poeziile sale, meditative în cea mai mare parte, sunt inspirate din viaţă, din problemele existenţiale, a căror rezolvare nu (ne) este aproape niciodată la îndemână. Fără să-şi conştientizeze pe deplin calităţile, Dora se pricepe să radiografieze sufletele oamenilor, să le decripteze emoţiile, uzând de această preţioasă abilitate pentru a “confecţiona” scenarii lirice de o deosebită plasticitate. Cartea ei vorbeşte de la sine, direct şi sincer, de la inimă la inimă, de aceea am preferat să citez o parte din versuri, fără să intervin prea mult. Ar mai fi şi alte poezii de consemnat, însă spaţiul nu îmi permite şi, în plus, nu vreau să vă stric dvs., cititorilor, bucuria de a le descoperi.
Aş încheia, folosindu-mă tot de versurile Dorei: „Câteodată,/ fără să te doară ceva/ simți un gol nesfârșit/.../ n-ai nimic, ești întreg, ești tot tu,/ însă golul e gol,/.../ și te doare neștiința,/ neputința, credința,/ că nicicând, niciodată,/  n-ai să-l umpli...” (Stare). Din fericire, se pare că leacul împotriva alunecării în abis se află (tot) la ea: „Câteodată,/ când sufletu-mi urlă/.../ mă refugiez în poezie,/ acolo unde negrul știe/ că și albul te doare/.../ mă refugiez, cât încă mai pot,/ în greul mirării/ că încă sunt tot” (Refugiu). Eu îi doresc să poată să-şi umple acest vid interior cu dulceaţa poeziei, astfel încât el să se piardă printre amintiri, până la dispariţia sa definitivă...