Doina Berchina     În școală fusese poreclit Așchiuță. Pe drept cuvânt. Era subțirel, fragil, agil… o sfârlează. Curios și ambițios, așa cum veți putea descoperi în această carte, pe care ați ales să o citiți. Și bine ați făcut !
     Autorului, băieții care jucau fotbal în bazinul înghețat peste iarnă, din fața Teatrului constănțean îi spuneau, prescurtat, Stani și cine ar fi bănuit că în adolescență, năstrușnicul scria poezii. Eu, colega lui, încă din clasele mai mici nu am știut deși lucram la revista școlii și frecventam cenaclul condus de o profesoară tânără, blondă, chipeșă, pe care elevii o sorbeau din priviri.
     Acum, dacă privesc mai atent, tabloul cu fotografiile noastre de la absolvirea Liceului Mircea cel Bătrân îmi dau seama că atitudinea lui era una de mare cuceritor, nedeclarat însă. Greu de ghicit, atunci și cât de îndrăgostit avea să fie mai târziu de respectiva perioadă de viață, cu o memorie de invidiat a întâmplărilor, profesorilor, orelor, reușitelor, eșecurilor, prietenilor și neprietenilor.
     Ca și noi toți, Stani a pășit încrezător în viață. S-a pus pe treabă. Presupun că a făcut armata și apoi stagiul de trei ani, absurd și umilitor, la care am fost obligați, indiferent de domeniul în care ne pregătisem. O perioadă a lucrat la Canal. S-a însurat. A făcut copii. I-a așezat la casa lor. A plătit taxe și impozite. A contribuit din plin la dezvoltarea societății. Într-un cuvânt și-a făcut, cu vârf și îndesat, datoria.


     Despre cei născuți la malul mării se spune că au o neliniște, o nerăbdare, un freamăt în plus față de alții. Asta pentru că se trezesc cu un orizont nemărginit(vorba poetului) la picioare, încă de la începutul existenței lor.
Faptul obligă fie la visare, fie la înțelepciune. Ceva îi macină în interior. Un dor de ducă, o nevoie de a ști, de a înțelege și a exprima, o dorință de a face… un sentiment al puterii de a privi și a vedea mult mai departe decât ceilalți. E un privilegiu, dar şi o corvoadă. Un fel de datorie de a plăti ceva ce îți este dat mai mult decât altora. Promiscuitatea universului deschis, zbaterea când furtunoasă, când molcomă, dar tenace a apei, murmurul sau strigătul permanent al valurilor, adierea blândă a brizei sau tumultul aspru al vânturilor ce se întretaie încrucișat pe faleză… toate acestea te urmăresc, te bântuie, te constrâng, și te obligă la a lăsa ceva în urmă.
     O întorsătură oarecum neașteptată, în drumul vieții, dar mai curând o formă de revoltă în fața destinului, care nu se vedea mai repede împlinit l-a aşezat pe Stani în faţa calculatorului și i-a acordat timp să scrie.
     Din sacul burdușit de trăiri, observații, emoții, vorbe și fapte ale trecutului au început să țâșnească una câte una, imagini suculente de viață.
     Acum un an sau doi, când mi-a trimis spre lectură un text, i-am spus cu entuziasm că e vorba de literatură autentică. Mă gândeam ca e victorie și dacă scrie numai pentru el. Dar Stani nu avea nevoie de confirmări. El știa foarte bine ce are pe dinlăuntru și ce are de gând, și ce poate. El voia mai curând să afle care e drumul cel mai scurt, mai direct și mai sigur spre alții. I-am spus câte ceva, fără să am de fapt o rețetă, fără să știu în fond secretul. Calea a descoperit-o singur. Are prieteni și cititori pe Internet. Se manifestă critic, atunci când este cazul, față de încercările neizbutite ale altora, scrie cu ușurință.
     Cu cea de faţă are deja două cărți publicate.
     Susținerea editorială îi vine de la Iași, patria de suflet a literaturii.
     Cel despre care vorbim e, cu alte cuvinte, acum, scriitor. Și nici nu a fost altceva, atâta amar de vreme.