Iulian Sirbu 2Viaţa la cutie

Seara trecută urmăream meciul la televizor şi aveam o cutie de bere în faţă, n-are importanţă ce marcă de bere era. Nu vreau să fac reclamă pe gratis, dacă mă-nţelegeţi. Şi cum nu mă plăteşte nimeni, n-am să vă spun ce bere am băut! Deodată am avut o iluminare. Mi-am dat seama de esenţa vieţii noastre de zi cu zi. Tocmai la meci mi-am găsit şi eu să filosofez, o să ziceţi? Ei, ce să-i faci? Inspiraţia nu ţine seama de context, te loveşte când nici nu te aştepţi. Ştiţi ce mi-am dat seama? Am realizat că trăim o viaţă la cutie sau, mai bine zis, suntem influenţaţi de cutii.
    Dar să mă explic puţin.   Bunăoară cazul meu, stăteam într-o cutie (livingul unde am televizorul) şi priveam la altă cutie (televizorul, care este model mai vechi) în timp ce beam bere dintr-o altă cutie. După ce s-a terminat berea din cutie, m-am ridicat şi am trecut prin altă cutie (holul de la intrare) de unde am intrat în altă cutie (bucătăria), unde am deschis uşa de la altă cutie (combina frigorifică), de unde am luat altă cutie de bere rece. Toate aceste cutii sunt închise intr-o cutie mai mare (apartamentul meu proprietate personală) care la rândul lui se află într-o cutie şi mai mare (blocul în care locuiesc). Simţeam că mă ia cu ameţeală. Totul era banal, dar asta până îţi dădeai seama cum se desfăşoară viaţa noastră.


    Unii ar putea protesta şi ar spune că ei stau la casă şi au curte şi nu depind de nicio o cutie. Să fim serioşi! Păi casa aia nu e tot o cutie? Chiar dacă are o formă mai neregulată, tot cutie se cheamă că este. Şi când pleacă la serviciu, locuitorii din vilele de la marginea oraşului se urcă tot în nişte cutii ce poartă diverse nume: Toyota, Mercedes, Honda sau Logan(în cazul meu). Păi automobilele  noastre la care ţinem atât, nu sunt şi ele tot nişte cutii? Chiar dacă sunt aerodinamice. Cei care nu au maşină sau nu au bani ca să-şi permită să meargă toată ziua cu maşina, se deplasează spre serviciu sau şcoală tot cu nişte cutii un pic mai mari(adică autobuzele şi tramvaiele pe care le  înjurăm atunci când întarzie).
    Şi pentru că vorbeam de serviciu, acolo ne desfăşurăm activitatea tot în nişte cutii, care la rândul lor se află în interiorul altor cutii, care la rândul lor  sunt înglobate în alte cutii...etc. Gata, că simt că înebunesc!
    Acum, când scriu aceste rânduri, sunt în faţa unei cutii (monitorul calculatorului), iar alături se află o altă cutie (unitatea). Mă folosesc de o altă cutie (cu taste) care se află pe altă cutie (biroul). Mai am o cutiuţă care o plimb din când în când pe masă (da, aţi ghicit, mă refer la mouse).
    Săptămâna trecută am fost în delegaţie, undeva dincolo de munţi. Sigur că până acolo am mers tot cu o cutie (maşina de serviciu, desigur). Am ajuns seara în localitatea respectivă şi ne-am cazat într-o cutie (de trei stele). După drumul lung făcut, ni se făcuse foame. Am comandat ceva în cameră. Bineînţeles că pizza ce ne-a fost adusă era tot în cutii şi alături de ea am avut şi nişte cutii cu bere. Dimineaţă când am plecat de la hotel am coborât de la etajul zece tot într-o cutie pe care scria că numărul maxim de persoane este de 6.
    Se pare că suntem blestemaţi să ducem o viaţă la cutie. Dar poate că nu e un lucru rău, poate că aşa avem mai multă ordine în viaţă. Şi suntem şi mai protejaţi. Oare?
    Până şi gunoiul îl ţinem tot într-o cutie şi când s-a umplut sacul, îl aruncăm într-o cutie mai mare care la rândul ei este descărcată de gunoieri în altă cutie şi mai mare.
    Tot gândidu-mă la cutiile din viaţa noastră, nici nu am mai putut urmări meciul de aseară. Nu ştiţi cum s-a terminat? Ei, dar lăsaţi...am să mă uit la o cutie care stie tot şi am să văd acolo rezultatul.
    Acum vă las pentru că trebuie să fac ceva cumpărături. Aşa că mă urc în cutia din parcare şi mă îndrept în viteză spre o cutie mai mare care se cheamă supermarket. Acolo pun cumpărăturile într-o cutie fără capac. Am grijă să iau dintr-o cutie răcoroasă şase cutii cu bere, să am pentru meciurile de diseară. În drum spre casă mă opresc lângă altă cutie de unde ies cu două cutii ce miros foarte imbietor (a pizza dacă sunteţi curioşi).
Ajung acasă şi deschid cutia ce tronează pe o altă cutie din living. Gata, trebuie să înceapă meciul. Am să încerc să uit de cutii şi să mă concentrez la meci.
    Dar parcă pot? Ies din cutia din care mă uit la meci şi intru în alta cutie unde deschid uşa altei cutii în care sunt cutiile care mă vor ajuta să mai uit de caniculă.

Cumpărături în ziua de marţi 13

   Tocmai îmi terminasem treburile la serviciu. Trebuia însă să fac un ocol pe la supermarket să mai fac nişte cumpărături. Aveam o mică listă de la nevastă-mea. Mă sunase şi mama soacră să mă roage să-i cumpăr detergent pentru maşina de spălat. Zece kile a zis că-i ajung.
    Ajung la magazin. Nu iau cărucior. N-aveam prea multe de luat. Detergentul oricum urma să-l duc în mână. Îmi iau un coş de la intrarea în autoservire. În drum spre raionul de detergenţi, mă opresc să mă uit la nişte tricouri pentru bărbaţi. Sunt la reducere. În loc de 40 de lei sunt numai 18. Găsesc unul modelul care-mi place şi e şi mărimea mea. Îl pun în coş. Cumpăr detergent şi restul fleacurilor ce le mai am pe listă. Nu-mi mai iau sacoşă. Am să le car în mână. Maşina am parcat-o aproape de intrare. Am avut noroc să găsesc loc. Chiar dacă azi e marţi 13.
   Pun cumpărăturile pe bandă şi, pe măsură ce casiera le scanează, le adun grămadă la capăt şi le aranjez sub forma unui mic balot. Aaa, iată şi tricoul. Îl agăţ de un şurub de pe margine. Nu vreau să –l amestec cu restul cumpărăturilor.Scot portofelul şi plătesc. Mai discut puţin cu casiera, îmi iau cumpărăturile şi merg la maşină. Încarc totul în portbagaj şi demarez spre socri. Îi predau detergentul mamei soacre. Îi dau şi bonul spre decontare. Mama nu vrea să rămână datoare.
    În sfârşit ajung acasă. Pun cumpărăturile la locul lor. Deodată simt cum mă loveşte ceva aşa ca un fulger. Îmi dau seama că nu am tricoul. Fug la maşină şi scotocesc prin portbagaj. Nu vreţi să ştiţi câte minuni am prin el! Îmi aduc aminte că l-am agăţat de şurubul de la bandă. Şi acolo l-am lăsat!
    Sar în maşină şi fug înapoi la supermarket. Ajung la casa unde am plătit cumpărăturile. E aceeaşi casieră. Îi explic cum stă treaba. Tricoul nu mai era unde îl lăsasem eu.
-    Arătaţi-mi bonul vă rog! zice casiera.
Îmi dau o palmă peste frunte. Bonul l-am lăsat la soacră-mea.
Sar din nou în maşină şi alerg la socri. Mama soacră se agită când mă vede. Nu ştie ce s-a întâmplat. Îi explic că îmi trebuie bonul.
-    Păi l-am aruncat la gunoi, îmi spune ea.
Fug la bucătărie. Găleata e goală. Aflu de la socru-meu că tocmai a dus gunoiul. Îl pun să-mi descrie exact în ce zonă a aruncat gunoiul. Cobor jos şi mă îndrept către tomberoanele de gunoi. Am uitat că sunt îmbrăcat la patru ace, am avut azi şedinţă cu patronul. Ei, fie ce-o fi. Încep să scotocesc în gunoi, aplecându-mă în interiorul tomberonului. Am concurenţă. Încă două persoane scotocesc şi ele prin gunoaie. Se uită la mine şi-şi fac cruce. Nu am timp, caut rapid. Victorie! Găsesc bonul. E cam mototolit şi are  şi două pete, dar asta este. Şi miroase cam nasol.
    Când ajung la lumină în parcare, constat că m-am murdărit de la containerul cu gunoi. Mă şterg rapid cu o cârpă şi mă urc în maşină. Ajung la magazin şi fug la caserie. Acum e altă casieră. Îi explic care-i treaba agitând bonul. Mă trimite la biroul de informaţii. Aici vorbesc cu o tipă care se uită chiorâş la mine. Ia bonul cu două degete, ţinându-l la distanţă. Discută, undeva în spate, cu o colegă. Revine la mine şi îmi spune că nu a fost depus niciun tricou cu codul respectiv la obiecte pierdute de clienţi.
    Trag o înjurătură. În gând. Ei, dă-l încolo de tricou! Deja m-a costat cam mult dacă socotesc benzina consumată cu fâţâiala pentru recuperarea bonului. Unde mai pui oboseala mea şi hainele ce put a gunoi. Şi totuşi nu sunt împăcat cu faptul că nu am tricou.
    Intru din nou în autoservire. Am un singur scop. Să cumpăr alt tricou. Îmi aleg unul care se aseamănă cu cel pierdut. Ăla era însă mai frumos. Ei, asta este! Ajung la caserie, ţinând strâns în mână tricoul. Ăsta n-am să-l mai pierd. Casiera se luptă cu mine ca să-mi ia tricoul.
-    Domnule, daţi-mi tricoul să-l scanez!
În sfărşit ajung acasă ţinând tricoul strâns în mână. Se pare că aşa am şi condus maşina. Cu tricoul în mână!
      Offf, ce zi am avut astăzi! Păi sigur, doar e marţi 13!


Radiografie de pe terasă

Stau pe terasa unei cafenele din centru, e cald şi frumos. Miroase a flori de primăvară, dar şi a praf,  ridicat de pe stradă de adierea vântului primăvăratic. Adevărul este că ducem o existenţă prăfuită. Îl simt cum mă apasă sub greutatea lui.
O fată drăguţă îmi aduce cafeaua şi apa minerală. Sorb din cafea şi mă simt mai bine.  Uit de existenţa sa omniprezentă. Îmi place să stau pur şi simplu şi să nu fac nimic. Să-mi las gândurile şi ochii să zburde în toate direcţiile. Grijile zilnice, supărările şi toate problemele le-am închis bine în buzunarul de la haină şi am tras fermoarul.
În timp ce-mi savurez cafeaua privesc oamenii care trec pe stradă. Îmi place să-i „radiografiez” privindu-le feţele şi mişcările trupurilor. Mă închipui un mic zeu ce ghiceşte destinul celor ce trec prin faţa mea.
Uite acum trece un bătrân ce se sprijină în toiag. A ajuns la sfârşitul vieţii îmi zic, dar el zâmbeşte pe sub mustaţa albă de ani şi priveşte păsărelele ce ciripesc pe crengile copacului pe sub care trece. O tânără îmbracată după ultima modă trece cu o figură preocupată. Se duce la un interviu pentru angajare îmi dau eu cu presupusul. Un copil aleargă cărând un mic rucsac în spate. Este foarte vesel, probabil a luat un zece la şcoală. Sau poate a scăpat şi nu a fost ascultat astăzi.
Mai sorb o gură de cafea şi apoi una de apă minerală. Acidul îmi dă o stare de bine. Chiar dacă doctorii spun că nu-i bun. O ambulanţă trece în viteză şi sirena ei ne îngheaţă pe toţi pentru câteva clipe.
Mă uit la oamenii ce trec prin faţa mea şi gândesc că sunt pierdut într-o mare de nimeni. Ei nu mă cunosc şi eu sunt un nimeni pentru ei. E plină lumea de nimeni, dar fiecare nimeni are o poveste. Fiecare este o lume plină de necunoscute. E plăcut, cafeaua încă nu s-a răcit, e numai bună. Apa minerală încă nu s-a încălzit. Este şi ea numai bună de băut. Închid ochii pentru o clipă şi savurez momentul. Totul se sparge în ţăndări. Sună mobilul de serviciu. Deschid un ochi şi mă uit să văd cine sună. E şeful. Pauza de cafea s-a terminat. Am terminat şi cu „radiografiile” mele.
Las o bacnotă pe masă şi mă ridic. Păşesc pe trotuar şi sunt înghiţit de armata de nimeni ce mărşăluieşte către nicăieri.