Iulian Sirbu 2Tragicul sfârşit optimist al zilei de luni

Mobilul cântă de zor pe noptieră. Întind o mână şi-l apuc, dar îl scap pe jos. Spun nişte vorbe, pe care n-aş vrea să le reproduc aici, şi mă dau jos din pat. Umblu în patru labe, cu ochii închişi, şi bâjbâi după telefon. Reuşesc să apăs butonul care opreşte alarma. Deschid un ochi, pe jumătate, şi mă uit să văd cât e ceasul. Nu e decât cinci. Cum naiba am programat aseară alarma? Şi mai  e şi luni. Ce-mi plac dimineţile de luni! E o adevărată plăcere să începi o nouă săptămână. Îmi aduc aminte de problemele ce mă aşteaptă la serviciu şi devin şi mai abătut. Deşi nici nu ştiu cum pot să fiu mai supărat, pentru că deja cheful meu a atins pragul cel mai de jos.
    Cine dracu’ a mai inventat şi zilele astea de luni? Chiar aş avea vreo două vorbe să-i spun. Dar acum simt că adorm pe mine. Mă întind la loc în pat. Adorm instantaneu. Mă trezesc cu impresia că e târziu. Mă uit la ceasul de pe comodă şi strig:
- Scularea nevastă că e târziu!
Nevastă-mea, care mă ştie glumeţ din fire, nu prea se agită. Sare brusc din pat abia când îi pun ceasul sub nas să vadă cât e ora. Chestia nasoală este că maşina  e defectă şi azi trebuie să merg cu tramvaiul la serviciu. Mâine mi-am propus să rezolv cu maşina. Dar până mâine trebuie să văd cum mă descurc astăzi.


    Ne pregătim în viteză şi eu şi nevasta, mâncăm ceva pe fugă şi suntem gata de plecare. Noroc că fata şi băiatul nu se duc dimineaţă la şcoală, că ar fi fost o nebunie la noi în casă. Merg până în staţie împreună cu partenera mea, dar ajunşi acolo ne despărţim pentru că serviciile noastre sunt în zone complet diferite din oraş. Ea pleacă pe jos, iar eu mă poziţionez pe refugiul staţiei de tramvai. Trebuie să dau puţin din coate să-mi fac loc pentru că refugiul e plin de oameni. Se vede că tramvaiele nu-au mai venit de ceva vreme de s-a strâns atâta lume. Suntem cu toţii agitaţi că e deja târziu şi întârziem la muncă. Mă uit în jur şi mă gândesc că  oamenii ce mă înconjoară sunt dornici de muncă. Abia aşteaptă să ajungă la serviciu şi să se apuce cu mult elan de treabă. Cel puţin aşa arată. A oameni muncitori.
    Eu mă agit să nu ajung după şef, ca să evit discuţiile de dimineaţă. Chiar cred că pot trăi foarte bine şi fără ele. Chef de muncă sincer nu prea am azi. Dar n-am ce face, trebuie să-mi fac datoria faţă de stomac. Da, ce va uitaţi aşa la mine? Cu toţii suntem sclavii stomacului care, dacă n-are de mâncare, ne fugăreşte la serviciu să facem rost de bani.
    Se stârneşte rumoare, semn că vine un tramvai. Îmi întind gâtul să văd numărul acestuia. Nu e bun pentru mine. Totuşi e bine că se mai goleşte staţia puţin. În sfârşit apare şi tramvaiul meu. N-am să vă plictisesc cu descrierea călătoriei până în celălalt capăt al oraşului. Ajung în staţie şi o iau iute la picior. Mai am de mers cam 500 de metri până la birou. Aud un claxon şi când mă uit în stânga văd că e un coleg care a oprit maşina ca să mă urc. Am noroc! Ajung rapid la serviciu. Şi nici nu am întârziat.
    Intru în biroul Aprovizionare unde mă chinui zi de zi să-i fac pe plac stomacului. Colegii sunt deja veniţi şi sunt băgaţi în treburi până la gât: George e ocupat cu postatul pe Facebook(acuma până nu vine şeful) iar doamna Gina tocmai citeşte ultimele ştiri mondene. Cafeaua e gata aşa că îmi pun o cană aproape plină. Am nevoie de combustibil ca să-mi fac pornirea de luni dimineaţa. În timp ce sorb din cafea deschid şi eu calculatorul şi mă apuc rapid de treabă: îmi citesc mail-ul, arunc o privire pe Facebook şi verific numerele la loto. Daaa, ţi-ai găsit să câştig! Niciun număr n-am prins. Arunc biletul la coş şi văd că a ajuns şi şeful. Îi anunţ pe colegii de birou. Ei nu au vizibilitate la uşa de la biroul şefului.
    Şeful intră agitat în biroul nostru:
- Bună dimineaţa!  Eu trebuie să plec în delegaţie, spune el. Vă pregătiţi de şedinţă. După ce-mi beau cafeaua, veniţi la mine să discutăm problemele pentru astăzi.
Doamna Gina îi duce cafeaua şefului. Eu cu George ne pregătim de şedinţă. Deschidem mapa cu cererile de aprovizionare ce sunt în aşteptare. Constatăm că avem o grămadă. Trebuie să discutăm cu şeful să ne dea voie să mai cumpărăm câte ceva, altfel ne sar oamenii în cap. Şeful caută să amâne cât mai mult aprovizionarea cu materiale pentru a nu cheltui prea mult din banii patronului. E criză, ce să-i faci?
    Şedinţa se desfăşoară în ritm alert. Şeful ne împarte în viteză sarcinile şi, în timp ce discută cu noi, îşi pregăteşte documentele pentru delegaţie. În ceea ce mă priveşte trebuie să plec pe teren să supervizez aprovizionarea pentru un punct de lucru. Am o listă ce se întinde pe trei pagini. Cînd o să mă întorc, ca să nu mă plictisesc cumva, am de făcut o situaţie care trebuie prezentată patronului.
    Şeful pleacă în delegaţie. Apare şi nea Ion, şoferul de pe camion cu care trebuie să merg la cumpărături. Adică la aprovizionare. Colegul meu George, când este întrebat unde sunt, spune că sunt la cumpărături. Tot l-am bătut la cap să nu mai zică aşa, dar degeaba. Nu de alta dar unii or crede că fac cumpărături pentru acasă în timpul programului.
    Plec cu şoferul la firmele de unde trebuie să fac aprovizionarea. Trebuie să mergem la vreo trei magazine. Ne ia cam patru ore să aprovizionăm toate materialele. Sunt mulţumit că am reuşit să bifez tot de pe listă. Ne deplasăm spre depozitul firmei       ( care din fericire este chiar lângă birouri), când la un moment dat se opreşte motorul şi nea Ion trage pe dreapta. Până la serviciu mai sunt câţiva kilometri buni. Al dracului ghinion! Şoferul sună de pe mobil la garaj să anunţe defecţiunea. Dispecerul îi promite că trimite imediat un mecanic să rezolve problema. Ne punem pe aşteptat. Ştim şi noi ce înseamnă „imediat” în viziunea lui Gigi, dispecerul de la coloana auto. În sfârşit apare şi maşina cu mecanicul. Se pare că nu prea îi dă de capăt. Nea Ion şi mecanicul sunt băgaţi în motor până peste urechi. Eu patrulez pe lângă ei. O maşină opreşte lângă mine. Când mă uit văd că e nea Grigore , şeful bazei sportive. Mă întreabă dacă ne poate ajuta cu ceva. Păi pe mine chiar mă poate ajuta dacă mă duce la birou.
    Ajung la birou obosit praştie. Trebuie să fac şi situaţia. Mâine dimineaţă şeful trebuie să o aibe pe birou. Se vede că e luni! Numai belele pe capul meu. Mă apuc fără niciun chef să butonez la calculator. Până la sfârşitul programului reuşesc să termin. Listez situaţia şi o pun pe birou la şef. Să aibe şi el o bucurie de dimineaţă.
    Îmi aduc aminte că azi am venit fără maşină. Ei, asta e! Parcă ce mai contează acum. Bine că am rezolvat cu aprovizionarea şi cu situaţia!
    Până acasă nu fac decât o oră. Intru şi nevastă-mea mă anunţă, după ce m-am descălţat, că nu mai avem pâine. Îmi iau papucii şi cobor la magazinul de la colţ. Normal! Pâinea s-a terminat. Aşa că merg mai încolo la brutărie. Nu e prea departe, dar la cât sunt de obosit, e greu tare.
    Nu se mai termină odată ziua asta de luni? Mă gândesc la un sfârşit tragic pentru ea. Îmi imaginez că o strâng de gât. Cum pe cine? Pe ziua de luni. Nu e bine! M-a luat valul şi sunt cam pesimist. Ia mai bine să mă gândesc la ceva optimist. De exemplu că am câştigat la loto premiul cel mare de trei milioane de euro. Ei, ţi-ai găsit...
 Şi uite aşa vine şi tragicul sfârşit optimist al zilei de luni.



Întâlnire de gradul 3X2

În urmă cu mai mulţi ani lucram la o firmă mare situată în mod paradoxal într-un oraş destul de mic din Moldova. Era o firmă cu mii de angajaţi la vremea respectivă, acum a mai rămas doar o umbră din ceea ce a fost. La momentul povestirii noastre, eu lucram la serviciul tehnic. Birourile le aveam undeva la etajul doi al palatului administrativ. Ceea ce e interesant de menţionat este că la acest nivel eram mai multe persoane cu nume de naţionalităţi diferite: eu eram Sîrbu, mai aveam un coleg la Tehnic pe nume Grecu, la arhivă era doamna Turcu, la Colaborări îl aveam coleg pe domnul Rusu şi la Cercetare era doamna Neamţu.
Suntem chemaţi într-o zi la Directorul Tehnic, eu, colegul meu Grecu şi cu domnul Rusu de la Colaborări. Eram trimişi toţi trei în delegaţie pentru a discuta şi semna un contract important pentru firmă. Fiecare dintre noi a primit din partea directorului sarcini specifice pe care trebuia să le urmărim la faţa locului. Ni s-a aprobat, la cererea noastră, să ne deplasăm cu o maşină. În acele timpuri se pleca în delegaţie mai mult cu trenul, dar noi nu aveam tren direct şi ar fi fost destul de complicat să ajungem. Contractul pentru care ne deplasam era foarte important aşa că directorul a fost de acord să mergem cu maşina şi în plus ne-a acceptat să ne cazăm la cel mai bun hotel din oraş.
Am plecat devreme pentru a ajunge la o oră potrivită la destinaţie. Drumul a decurs în condiţii bune, nu voi insista asupra lui, deşi ar fi multe de povestit despre peisajele frumoase întâlnite pe traseu. Am ajuns cu bine la destinaţie, ne-am cazat la hotel şi imediat am plecat la firma unde aveam treabă. Ajunşi acolo am fost îndrumaţi spre Serviciul Colaborări. Intrăm în birou şi începem prezentările: Sîrbu, Grecu şi Rusu. Din partea celeilalte firme erau tot trei persoane prezente în birou. Se prezintă şi aceştia: Albu, Roşu şi Negru. Ne uităm unii la alţii şi izbucnim în râs. Era tare potrivirea: noi eram trei naţionalităţi şi ei erau trei culori! Domnul Albu întreabă:
- Şi aţi venit toate naţiile?
-Nu! îi răspunde domnul Rusu. Am lăsat acasă pe Turcu şi Neamţu.
Iar ne punem pe râs.
- Dar dumneavostră v-aţi adunat toate culorile? întreb eu.
- Nu, Albastru e în delegaţie, îmi răspunde domnul Roşu.
Desigur că iar ne-a pufnit râsul. După aia discuţiile au decurs într-o atmosferă (era să scriu tovărăşească, dar sună ca dracu’) plăcută şi destinsă. Totul a decurs foarte bine şi a doua zi am semnat contractul.



Stolojan

Staţi liniştiţi, nu am de gând să discut politică, aşa cum v-ar duce gândul citind titlul. Intenţionez să vă povestesc despre un fost coleg de serviciu care era poreclit Stolojan. Şi asta nu pentru că ar fi semănat fizic cu omul politic, ci pentru că vorbea exact ca acesta. Ba chiar aş zice că era mult mai calm şi că vorbea mai tărăgănat decât fostul premier.
Era pericol când începea el să povestească ceva. Trebuia să ai răbdare şi nervi de oţel ca să rezişti până la finalul povestirii. Chiar dacă era una scurtă, la el totul se lungea şi când ajungea la final nu mai ştiai cum a început. Mi-aduc aminte de multe întâmplări legate de el, una mai simpatică decât alta.
Dar să vă povestesc câteva. În biroul nostru era obiceiul ca, în vreme de iarnă, să ne mai încălzim cu câte o tărie, chiar dacă directorul interzisese cu desăvârşire acest lucru( se pare că se îmbolnăvise de stomac şi nu mai punea strop de alcool în gură, aşa nu mai lăsa pe nimeni să se bucure de licoarea lui Bachus). Într-o dimineaţă băieţii pregătiseră o sticlă mare de coniac. Sticla fusese instalată pe biroul lui Stolojan şi când eram gata să-i dăm cep, intră directorul în birou. Toţi am tăiat-o strategic, prefăcându-ne că suntem foarte ocupaţi cu problemele de serviciu. Bietul Stolo’ a rămas la biroul lui cu sticla şi directorul în faţă. La stilul lui nu a mai avut timp să ascundă sticla şi nici să se prefacă că face ceva.
- Domnule Ungureanu, ce faceţi? aproape strigă directorul. Ungureanu era numele lui real.
Colegul nostru se făcu mic şi abordă o figură de credeai că l-a lovit cea mai grea boală.
- Nu vă simţiţi bine? Vă doare stomacul?
Stolojan dădu a aprobare din cap fără să scoată o vorbă.
- Ei, dar văd că aveţi şi ceai, spuse directorul uitându-se la sticla de coniac. Şi eu umblu cu ceaiul după mine, că altfel nu mai pot de durere de stomac. Beţi puţin ceai şi staţi liniştit. Pe urmă vedeţi dacă vă simţiţi mai bine apucaţi-vă de treabă. Sau dacă nu, mai bine vă duceţi la doctor. Nu staţi să suferiţi, că pe urmă e mai rău.
- Da, domnule director! mai apucă să spună colegul şi directorul ieşi afară din birou, grăbit să-şi continue rondul.
Am răsuflat uşuraţi. Glonţul ne trecuse pe lângă ureche. Stolojan era în continuare sub efectul şocului, e drept el luptase în linia întâi. Din cauza emoţiei am tăbărât pe sticlă şi am terminat-o rapid.



Altă dată, într-o mică pauză pe care o luasem împreună cu colegii, discutam tot felul de chestii. Subiectul care ne reţinuse atenţia era cine a facut dragoste mai mult, ca timp de desfăşurare a unei partide. Care mai de care a început să se laude, dar la un moment dat intervine Stolojan.
- Cred că eu vă tai pe toţi! Recordul meu e de două zile şi jumate.
- Cum vine asta? ne mirăm noi.
- Păi, fac dragoste, ... pe urmă mă duc la bucătărie ...şi mai mănânc ceva,... pe urmă iar fac dragoste, ....apoi dorm, ...mă scol şi ....iar fac dragoste şi tot aşa.
Am pus puncte pentru a încerca să arăt vorbirea tărăgănată a excolegului meu.
Ne punem pe râs cu toţii. Nea Jean, decanul de vârstă din birou, intervine după ce ne-am mai potolit din râs.
- Măi Stolo’, asta înseamnă că recordul meu e de peste patruzeci de ani, că şi eu fac dragoste, pe urmă mă culc, apoi mănânc şi mă mai duc şi la serviciu între timp.

Amicul Stolo avea o soţie foarte frumoasă, blondă cu ochi albaştri, ce lucra la altă firmă. Am avut ocazia ca la diverse reuniuni ce le făceam cu colegii, pe timpul ăla ne permiteam să ieşim în oraş destul de des, să o cunosc pe doamna colegului meu şi să-mi dau seama că este o persoană la locul ei şi foarte plăcută, nu numai fizic. De aceea am rămas foarte surprins când într-o zi l-am văzut la o masă cu o altă femeie. Eram cu mai mulţi colegi şi intrasem în restaurant la o bere. De fapt berea era pretextul. Noi vroiam să mai bârfim despre ce se mai întâmplă pe la serviciu. Şi Stolojan ne oferea pe tavă un subiect de discuţie. L-am salutat de la distanţă şi el ne-a răspuns cu fereală, se vedea că nu-i convine că l-am văzut. Bineînţeles că am început să ne dăm cu presupusul despre duduia cu care era.
- Băi, aţi văzut ce bine seamănă tipa cu Viorica? spuse Costică. Viorica era nevasta lui Stolo.
Ne-am uitat cu toţii mai atenţi la partenera colegului.
- Da, să ştii că ai dreptate Costică- spuse nea Jean. Uite e blondă şi are ochii albaştri, aşa ca Viorica. Şi dacă mă uit mai bine are cam aceleaşi trăsături la faţă.
Ne-am gândit că o fi sora soţiei şi nu i-am mai dat importanţă. Am găsit alte subiecte de discuţie şi nici nu ne-am dat seama când au plecat cei doi.
A doua zi la birou, Costică începu să-l tachineze pe Stolojan în legătură cu tipa, ferm convins că e sora soţiei. Până la urmă, după multe insistenţe, am aflat că respectiva era de fapt amanta colegului nostru. Am rămas mască. În primul rând pentru că nu ne aşteptam din partea lui Stolo să aibă o amanta, mai ales că avea o soţie de nota zece. Şi apoi, poate că mai simte omul nevoia de o schimbare, poate s-a plictisit de soţie. Dar să-şi aleagă o amantă care este copia fidelă a soţiei, asta e greu de înţeles. Şi nu era identică numai fizic cu nevasta lui, dar şi ca mod de a vorbi şi ca mod de manifestare era identică. Dar de asta ne-am dat seama mai târziu, după ce excolegul meu a început să vină şi la întâlnirile noastre cu prietena. Sigur că până la urmă a divorţat ( amiabil, mai ales că nu avea copii cu prima nevastă) şi s-a căsătorit cu prietena. Culmea e că pe a doua soţie o chema Lăcrămioara, tot nume de floare ca şi în cazul primei neveste.



Trafic infernal

E dimineaţă şi marele oraş se trezeşte la viaţă. În staţii e multă lume care aşteaptă un tramvai întârziat. Întârziaţi sunt si călătorii, se gândesc la necazurile de la serviciu. Se pregătesc cu o scuză pentru şef. Puţin mai încolo un taximetrist îşi soarbe  cafeaua de dimineaţă cu ochii după clienţi. Undeva pe o bancă un om al străzii bea ceva dintr-o sticlă. Se pare că nu prea-i place deoarece la fiecare înghiţitură se strâmbă şi se scutură ca un câine ud.
Observ toate acestea din spatele volanului, în fuga spre serviciu. Şi eu sunt întârziat şi , culmea, mă gândesc la o scuză, aşa pentru orice eventualitate. Pun frână brusc şi evit în ultimul moment un taxi ce-mi taie calea. Înjur în surdină printre dinţi, e nevastă-mea în dreapta şi nu pot să mă exprim cu litere mari. Degeaba mă grăbesc, nu pot să înaintez prea repede. În faţa mea coloana de maşini pare a fi un şarpe uriaş care se târîie încet spre vârful dealului. Ajung ghem de nervi la serviciul nevestii. O catapultez pe trotuar aproape din mers şi accelerez spre al meu. De fapt am numai intenţia să o fac pentru că nu am loc, toată străduţa este plină de automobile. Unele parcate altele care ar vrea să se deplaseze dar nu au pe unde. Departe în faţă se zăreşte o maşină a salubrităţii care staţionează pe mijlocul străzii în timp ce muncitorii descarcă containerele cu gunoi. Bineînţeles că a blocat tot traficul şi şoferii claxonează furioşi. E şi normal, întârzie la serviciu. Mare scofală şi eu am întârziat. Şi nu mă manifest zgomotos, ce rost mai are. O să ajung şi eu, când o da Domnu’. Şi aşa oamenii de la salubritate nu se sinchisesc de protestele şoferilor, îşi văd tacticoşi de treabă fără să se grăbească.
Nu ştiu cum se întâmplă dar prevăd că am să ajung târziu tocmai astăzi când aş fi vrut să ajung mai devreme, că am o căruţă de treabă. Ce zic eu o căruţă...un TIR mai bine. Mă gândesc cu groază la muntele de dosare care mă aşteaptă pe birou. Multe din ele trebuie rezolvate astăzi, altfel iar sunt tras de urechi de directorul din Centrală. Măcar de n-ar veni prea mulţi clienţi, ca să pot să-mi văd de treabă! În sfârşit se urneşte şi maşina de gunoi din stradă şi-mi pot continua drumul. Ajung în cele din urmă şi la serviciu. Sunt cu nervii aproape la pământ. Găsesc un loc de parcare pe trotuar. E bine că-i la umbră. Cobor, mă uit după maşina şefului şi constat cu bucurie că  n-a ajuns încă. Am scăpat de o discuţie neplăcută, chiar la prima oră. Când intru în birou bucuria îmi dispare . Clienţii deja au năvălit, chiar dacă este devreme. Îmi fac cu greu loc printre ei şi mă aşez pe scaun. Mai că-mi vine să fug unde văd cu ochii. Mă aşteaptă o zi grea.