DuduveicaIstoria literaturii teleormănene și-a înscris în paginile sale, în anul 2017, un nume nou, cel al lui ION DUDUVEICĂ, odată cu publicarea volumului său de debut, „Pace Vouă!” (Editura „eCreator, Baia Mare), poetul fiind un „rob al frumuseții” care „vine să-și adape/mintea, cu mirifice cuvinte”, considerând că „giuvaier de aur e cuvântul”, șlefuit „cu trudă”, „până când clădește poezia”.
    Iată că, după doi ani de tăcere și de „trudă”, de „șlefuire” a cuvântului în atelierul său de creație, Ion Duduveică ne dăruiește un nou volum de versuri, „VÂNĂTOR DE IDEALURI”, publicat, ca și cel dintâi, la vârsta senectuții, gândit cu aceeași înțelepciune, cu aceeași sensibilitate și cu aceeași măiestrie de a transfigura artistic bogăția lexicală a limbii române, volum în care, pe lângă inedite (cele mai multe), reia câteva din cel de dinainte.
    Dintotdeauna, FEMEIA a fost pentru poet un „mister”, căci ea a luat ființă „din vis, ca o părere”, a fost, în același timp, „dor, alean și mângâiere”, mai ales că „te-a creat, cu dragoste, Preasfântul,/cu chipul tău împodobind Pământul” („Cântând femeia…”).

De aceea, poetul îi dedică femeii, în general, și iubitei, în special, cele mai multe dintre poemele sale. Unele dintre acestea evocă perioada tinereții fericite, când tânărul și iubita sa, „doi nebuni sălbatici”, se bucurau de farmecul naturii ocrotitoare a dragostei, ea, iubita, fiind de o frumusețe tulburătoare când „pe chipu-ți de copilă cireși dădeau în floare/și te slăveau izvorul și păsări călătoare”, iar el, văzut ca „un înger sosit din depărtare,/fiori să-ți toarne-n suflet și-n păr mărgăritare”, îi împletea cunună „din dalbe lăcrimioare”, vrăjit de sunetul unduios al buciumului („Ce tineri eram, doamnă!”). Iubita este de o frumusețe zeiască, este un „miracol divin”, cu „trupul-templu, trestie fragilă”, având „ochi-flăcări” și„buze ruginii, cireșe coapte”, încadrate de „părul galben, auriu, ca grâul” care îi curgea peste „sânii[…]pepeni dați în pârgă”. O asemenea frumusețe divină devine „steaua visurilor” tânărului care i se închină(„Versul meu îți va fi imn de slavă/Și te-oi înălța până la stele”), astfel încât dragostea capătă un caracter sacru. Chiar și în toamna vieții iubirea a rămas la fel de înflăcărată, căci „darnică ne-a fost ursita”, atunci când „ți-am fost stâlp, iar tu mi-ai fost iubita,/și mi-ai fost și-alint și mângâiere” până în pragul bătrâneții, iubitul reiterând parcursul poveștii de dragoste și asigurându-și iubita că „nu vom părăsi nicicând cărarea,/nici iubirea care ne-împreună” („Cântec de dragoste”).
    Totuși, multe dintre poemele închinate dragostei au, ca laitmotiv, sentimentul de tristețe provocat de stingerea iubirii, când „ce triști îmi sunt, azi, ochii, ca doi palizi aștri,/rătăcitori prin văgăuni, ca doi sihaștri/și picură din ei mărgele de tristețe”, căci „prea repede se stinse iubirea dintre noi,/doar umbre rătăcite părem, azi, amândoi” („Prea des…”). Iubitul părăsit simte că „dorințele încep să moară” și își va scoate din minte pe femeia care altădată „i-a fost atât de dragă”, hotărât ca de acum înainte „rămâne-va-mi prieten poezia” și că va uita suferințele provocate de iubita infidelă, constatând dezamăgit că „altu-acum în ușă-ți va bate” („Deziluzii”). Nostalgia „primăverii iubirilor”, când cei doi îndrăgostiți nu se mai săturau de „sărutări fierbinți sub clar de lună/și-mbrățișări dulci, sfântă cunună” ca „doi rătăciți” pe aleile parcului, trăind parcă într-o „lume nebună și inocentă,/cu-aromă de roze și de mentă” („Cum să uit?”), îi umple sufletul de tristețe și de regret pentru tinerețea înflăcărată.
    Regretul pentru iubirea pierdută, durerea și tristețea produse de nestatornica și necredincioasa iubită față de cel care „i-a dăruit, necondiționat, visarea”, îl conduce pe tânărul neconsolat la reflecții exprimate prin numeroase interogații, pornit de la cea cu caracter general(izant). „Este iubirea vis deșart sau e minune?”. Urmează apoi câteva prin care se sugerează un fel de reproș la adresa iubitei a cărei atitudine îi macină sufletul neînțelegând-o: „De ce schimbatu-te-ai, acum, într-o ninsoare/Și-ai transformat iubirea sfântă în uitare?/De ce te-airătăcit pășind pe căi străine,/Uitând abisul negru dintre «rău» și «bine»?” Fostul iubit, înșelat în așteptările sale se resemnează („Zădărnicia mi-a fost scrisă-n cartea vieții”), chiar dacă pierderea iubitei i-a făcut viața amară („Veșnică-ntrebare”).
    Sentimentul thanatic îi marchează din ce în ce mai des traseul existențial, de aceea adresează morții rugămintea de a-l păsui o dată pentru ca „la mormântul mamei să merg iar/și să-i duc lumină și cunună,/lacrimile-mi, doru-arzând să-i spună” și, încă o dată, să-i dea „doar răgaz, iubirii,/drept răspuns, să-i dau toți trandafirii”.Poetul, dornic să rămână în amintirea posterității, cere și pentru el răgaz „să scriu o carte,/toate gândurile adunate,/să le las, pe veci, ca mărturie”. Iată cele trei repere ale existenței sale – mama, iubita, poezia – prezente, în acest volum, ca teme majore („Cântecul morții”). Conștient că mai are treabă pe pământ, poetul refuză „îmbrățișarea” morții, căci încă mai simte chemarea „condeiului” și înflăcărarea inimii care „arde ca rugul”. De altfel, simțind că este ocrotit de „îngerii[…]păzitori”, este hotărât să înfrunte moartea („Piei, moarte!”), ceea ce înseamnă că poetul este conștient de menirea sa, dar și de faptul că moartea este firească, inevitabilă, dar la timpul ei: „Într-o zi, sub cap voi pune pernă/Și-oi pleca din lume-ncet, încet”. Deocamdată, optimismul funciar care îl caracterizează îl ajută să depășească momentele grele și să-și ducă la bun sfârșit chemarea artistică.
    O adevărată profesiune de credință a celui „ajuns în pragul astei toamne,/tot slujind mirificul cuvânt” apare în poemul„Până unde, până când?”, arta sa poetică în care creatorul aduce un imn de slavă cuvântului, căci el a însemnat „hrana și puterea” de a depăși vicisitudinile vieții, „cărările cu spini”, fără pretenția de a-i fi recunoscute meritele („N-am cerut nici ode, nici simbrie,/Am slujit atât cât am putut,/Scrijelind cuvinte pe hârtie,/Ca olarul, vasul său de lut”), având puterea de a nu se lăsa încovoiat de loviturile primite: „Dar mi-am șters, cu mâneca, sudoarea/Și-ndurai sortirea răbdător…”.
    Simțindu-se aproape de Dumnezeu și trăind în sufletul său sentimentul de evlavie, poetul îi adresează rugămintea de a-i da puterea „să-ți slăvesc, frenetic, măreția” și să-i îngăduie ca „poezia și iubirea/să mai zburde-n Univers”. Deși înaintat în vârstă, el își dedică gândurile, trăirile și talentul slăvirii în veci a Celui care încă îi dă puteri: „Veșnic Ți-o fi versu-mi, Imn de slavă” („”Rugă).
    Considerând că talentul și măiestria artistică au fost un dat al sorții, acea „cetate mândră-a poeziei/în care strălucesc mărgăritare”, poetul a reușit să depășească acea „cale cu suspine,/cu mărăcini și lacrimi presărată” și, chiar dacă mai târziu decât și-a dorit, a ajuns ca „în citadela sfântă,/să-mi împletesc iubirea și cuvântul,/și azi, când glasul și penița-mi cântă/cu praf de stele-ți încunun veșmântul” („Destin împlinit”).
    „Cel mai iubit poet”, cum se autonumește, îi dedică mamei trecute de mult la cele sfinte un „imn de mulțumire”, pentru că „tu-mi rostiși menire”, pentru că „mi-ai fost vin și pâine” și pentru că i-a hărăzit viitorul de „poet de seamă”. Împăcat cu ideea implacabilei dispariții dintre cei vii, el privește cu seninătate apropierea morții, fiindcă și-a împlinit rostul pe pământ: „Și știu că voi lăsa un semn,/Când voi pleca din lume,/Că n-am fost doar un chip de lemn,/Am fost și sunt un NUME” („Măicuță scumpă”).
    Poetul-cetățean se solidarizează, cu toastă dragostea și cu toată căldura sufletească, luptei oamenilor pentru dreptate, pentru un stat de drept, împotriva celor ce nu-și urmăresc decât propriile interese, decât îmbogățirea prin mijloace neortodoxe, într-o țară în care corupția a devenit politică de stat impusă de un șef care „și-a trădat și țara, și neamul, și ținutul natal…” („Imagini - 2”). De aceea, poetul se simte îndreptățit să-și îndrepte sarcasmul împotriva celui „ce-și reneagă țara/ și neamu-și ponegrește la mânie”, a celui „ce nu-și respectă mama/…/ce-și uită frații și părinții,/în bani și în averi găsindu-și sfinții”. Ipocrizia, calomnia, frauda, lăcomia și infatuarea sunt tarele unei societăți aflate în degringoladă morală, pe care poetul le înfierează cu toată convingerea unui om care știe că numai „bunul simț” și „omenia” sunt demne de respectat și de slăvit („Detest”).
    Cu toate acestea, dragostea pentru țară, pentru neamul românesc, „blând pe timp de pace, crâncen în război”, care a depășit cu mari jertfe („Sub adâncul brazdei încrustate-n glie,/Martori stau, și astăzi, oase de eroi”) toate vicisitudinile existenței și toate loviturile nemiloase ale istoriei („Maica noastră glie binecuvântată,/Numai ea ne știe cât ne-a fost de greu”) a fost și a rămas neștirbită, făcându-se purtătorul de cuvânt al tuturor românilor, al continuității și al statorniciei lor pe „trupul sacru-al țării”, fiindcă „ne-a fost adâncă rădăcina-n glie/și-am rămas statornici, ca stejari bătrâni” („Cântec de neam”).
    Cu excepția puținelor poeme scrise în vers alb, toate celelalte se fac plăcute nu numai prin prozodia tradițională, ci și prin limbajul metaforic, care țintește sufletul sensibil al cititorului, precum și prin tematica general umană surprinzând viața cu bune și rele, poetul etalându-și trăirile sufletești în mod direct, confesiunea fiind principala caracteristică a versurilor unui creator aflat (încă) pe calea căutării, descoperirii și înțelegerii tainelor lumiiși ale Universului.