Mihaela Oanceaurme de anemone

caut în carnea tuturor nopților
formele căderii
adevărul tocit până la transparență
bucuriile imperfecte ori neliniștile
inutile ca regretele eterne

alba agonie disecă setea
așteptările - palimpsest
glasul viorilor ce încăpeau în căușul
palmelor tale



între noi - urme de anemone
înmugurite de timpuriu

lebăda lui Lohengrin

discipolul
preferă să deslușească
doar parabola despre firea malignă
a naturii umane
și cât de mică poate fi distanța
de la disecție la vivisecție

în neguri sublunare
neștiută
lebăda lui Lohengrin
se stinge încet

sfâșiere haute couture

iubirea aproapelui se predică
de când ne știm – totuși
colții se ascut zilnic
întru aplicarea cu precizie chirurgicală
a sfâșierii haute couture

pe front
sub acțiunea insidioasă a gazelor de luptă
combatanții nu-și mai aud
răsuflarea –

iubirea aproapelui se predică
fără încetare
până ce soarele se va stinge ca un balon
de săpun

peste visuri oarbe

pleoapele se-nchid
când se risipesc
cele din urmă filamente de nori

într-o rochie amplă
de culoarea actinică a șofranului
alergi cu spice de soare la piept
zâmbești –
prin uriașa lui lentilă
te privește
Dumnezeu

femeie capricioasă - luna

umblă desculță
ținând în mâini
lumânarea aprinsă

tâziu
lumina se strânge
într-un ulcior de pământ
în care ațipesc
câțiva toporași

puzzle

din multele însetări și așteptări
arse în biserici în timpul slujbelor

din nădejdile rămase în picioare
ca bătrânii
ce obișnuiau să-ți vorbească din pragul ușilor

din caruselul umbrelor pe care
nimeni nu le-a prins de ceafă
să le aplice vreo corecție

din zilele trăite cu sufletul în genunchi
din fricile ce atârnă - cârpe nefolositoare

din amintirile copilului ce se simțea abandonat
îngrozit de vocea spartă
a radioului - Baziaș  cinq cent centimeters -

obții o neliniște nerostită
filiformă cum sculpturile lui Giacometti

continui să merg

înaintea soarelui
cu picioarele goale
pe lespezi de piatră

nu știu unde au dispărut visele
cu pești de safir și lămpi de alabastru
cu înghețată de lămâie și limonadă
ori cele cu întâmplări din constelația
marelui urs

știu doar că fericirea are pete
și-ntotdeauna se-ntunecă fulgerător
precum algele
odată scoase din apă

lepădare

te lepezi de gânduri
acrisoare ca zmeura necoaptă
pline de promoroacă și de alge
cuprinse de lăstarii deznădejdii –

un timp le-ai cercetat
umbrele ductile
rotunjimile
alveolele
bâzâitul ascuțit de insecte

cu fața spre viitor
te clădești din gânduri albe –
lumină cumulată
lumină din care Dumnezeu
se plăsmuiește mereu
lepădându-se
întru Hristos.