Sorin Robert Baicu    Există vieţi alternative? Ba bine că nu. Când cea construită didactic cu oase, carne şi sânge nu se poartă tocmai frumos cu tine, te dezbraci de ea şi o agăţi în cui fără sfioşenie. Doar n-o să tragi ca un căpcăun, de-o maşinărie defectă şi obraznică.
              Sorin-Robert Baicu merge pe această alternanţă şi o face chiar într-un mod inedit, extrem de nuanţat şi imprevizibil la tot pasul. La el viaţa cuprinde o doză ceva mai consistentă de moarte ca şi condiment. Scenariul ales este unul destul de complicat şi să nu te prea aştepţi să-l poţi trăi de la prima încercare. Unii ar spune ceva de înfricoşare riscând să rateze sublimul. Şi realităţile induse dincolo de imaginativul cu accesibilitate imediată. Până şi a scrie despre o asemenea ipostază presupune oarecare transă. Teluricul se dă peste cap de se face balaur, iar simţurile sunt într-o postură periculoasă, ca şi coarda întinsă a unui ipotetic arc cu laser.
              Voi pune aici prima pledoarie pentru reconfigurarea fiinţei printr-o recalibrare febrilă. Trageţi bine aer în piept şi ţineţi ceva apă sfinţită aproape. „Am fost deportat pe tărâmul unde sângele este o raritate./ Nici nu știu dacă la ora asta sunt urmărit de vampiri./ Păsări ucise îmi înjunghie retina cu o infinitate de morți.Cum de au descoperit că sunt însetat de sânge?

Cum de n-am observat colțul pilei dentare?/ ADN-ul prelevat dintre zimți mi-a semnat condamnarea la dispariție./ Mi-au mai rămas câteva ore până la primul sevraj./ După aceea va trebui să îmi scot inima și să îi sug sângele./ Aud un murmur... ce bine ar fi să îmi vorbească pietrele./ Ar fi miracolul buzelor mele crăpate de abstinență./ Aș suge și aș mușca fiecare centimetru de sol până când aș înota într-o mare de roșu aortic./ Demult am auzit că pietrele plâng atunci când proștii se cred deștepți./ Aș vrea să fiu declarat prost ca să descopăr viața de dincolo de mineral./  Nori roșii își bat joc de foamea ce urlă în măruntaiele putrezite./ Nu mai am mult de tremurat. Nu mai am mult de suportat./ Ticăitul ceasului biologic se grăbește să ajungă la finalul finalului./ Arunc o ultimă privire spre planeta care m-a păcălit de atâtea ori./ Oricum prefer o moarte printre pietre decât o viață printre abjecțiuni ce îmi profanează sufletul.” (Roșu din aortă).
              Cam asta ar fi din seria ’nu încercaţi aşa ceva acasă’ dacă nu staţi bine cu inima; lăsaţi-l pe Sorin, că el ştie bine ce face şi face bine. Dacă mai sunteţi vii şi tot pe lumea asta, mergem deci mai departe.
              La un alt capăt ceva mai verde cu albastru, al tărâmului poetic, simţurile devin organe sau oranele devin simţuri, că nu mi-e foarte clar. Subconştientul cu extrasenzorialul fac o nefăcută de zile mari: „Simt clipele cum cad implacabil în fiorii simțurilor/ Când depărtarea se preface în giulgiul ce numai tu îl poți da la o parte/ În van îți caut buzele... sunt în mine/ Și tot în mine ți-ai uitat și patima atunci când ți-ai jertfit atingerea./ Simțirea ne lovește în coapse și țâșnește spre cerurile care așteaptă geamătul unei eliberări/ Până și Prima Doamnă a Lunii mi-a dat dreptul să îți deflorez singurătatea care se agață de universul bacantelor./ Privește plinul din noi și golul din oameni și vei înțelege cum am apărut eu si cu tine pe aripa unui pui de dragoste ce zboară pentru prima oară.//Iartă-mă Prea Fericitule fiindcă îți tulbur petalele de nemurire dar am observat că metafizica orgasmelor nu îți așteaptă binecuvântarea.” (Secunda depărtării). Şi aici ar putea fi o problemă pentru cei care se dezbracă doar pe întuneric, ca să nu mai zic de venirea dragostei cu pluta şi a copiilor cu barza, dar să sperăm că nu e cazul. În rest, e un poem fără reproş.
               Şi, în fine, o lecţie de poezie de iubire, dedicată, desigur, Mariei-Cristina: „Te privesc din mii de nuferi ce plutesc pe lac, ușor,/ Lin, natura te- nconjoară să îți cânte imn de dor,/
Muguri dulci de primăvară se doresc în al tău păr,/ Triluri de beție nudă mă ating cu flori de măr.// Voi preface o galaxie într-un șir de pietre rare,/ Mici zefire vor renaște în prea purele-ți altare,/ Norii îmi vor da o ploaie să mă spele de păcate,/ Te voi unge cu balsamul serilor nedezbrăcate.// Pulsul vieții mă-nfioară cu suavul tău fior,/ Sorii mă aruncă-n zâmbet ce îmi naște un nou zbor,/ Seara se coboară dulce peste corpul tău divin,/ Te culeg să-ți simt parfumul, caldă floare de măslin.” (Primăvara mea).
               Sorin-Robert Baicu convinge fără doar şi poate şi n-am altă sugestie să-i dau decât să scoată odată volumul de poezie care sunt sigur că va avea succes.