valareanuPoetul Nicolae Vălăreanu Sârbu, autor al mai multor cărți de poezie, prin cartea sa „Femeia de ploaie” se impune prin același stil matur și cuminte.
Titlul sugestiv „Femeia de ploaie” trimite însăși la geneza naturii, care prin ploaie se curăță și se perpetuează, devine mai pură, iar ființele umane sunt spălate de păcate.
Și dragostea este privită ca o ardere interioară, de parcă nimeni nu trebuie să fie părtaș la ce gândește și ce sentimente există față de femeia iubită.
Iubirea este acceptată conștient, dar undeva printre rânduri transmite  frica, o dragoste privită ca un păcat, ca o slăbiciune și nu cumva să fie descoperită și nici măcar să fie înțeleasă de cei din jurul său.
Am făcut un ocol lingvistic pentru a explica pentru toți cititorii ce este o iubire platonică.


Pornind de la Spinoza „Iubirea e un sentiment de bucurie însoțit de ideea unei cauze exterioare”, teama apare când femeia iubită este inaccesibilă, pentru că trăiește în anturajul său și asta arată că este justificată, deoarece nu este capabil să prevadă acțiunile viitoare ale femeii iubite.
Când „dragostea arde-nlăuntru” înseamnă că o vrea ascunsă privirilor și în apărarea acestui gest caută explicații filosofice „Dragostea arde-nlăuntru,/nu se oprește și îți umple trupul cu pofte,/gândurile vânează plăcerea, ochii capătă cearcăne/dar nu se lasă seduși până nu văd adevărul.”.
Autorul explorează și alte teme, dar cea mai dragă lui este cea creștină și titlul poeziei „Lumina din lumină înflorește” ne trimite la geneza vieții pe pământ în conformitate cu cartea de căpătâi a creștinătății – Biblia.
Cred că cel mai important sentiment creștinesc este speranța și autorul ne transmite mesajul că își dorește să fie „un om uitat de teamă și decepții”.
Paradoxal dincolo de această speranță apare și o altă dorință, mai presus decât o penitență, aceea de  a nu  a mai răbda, care se referă implicit la iubită „Nu vreau să rabd lipsa atingerilor tale”.
Enunțurile filosofice le folosește cu ușurință și prin intermediul acestora încearcă să pună întrebări și a căror răspunsuri îl macină și îi crează insomnii, precum în versurile „Cine se regăsește-n gânduri / se află zidit în cuvânt” sau „În sufletul meu se naște întrebarea / de cine oare voi fi iubit?”.
Maturitatea autorului este exprimată uneori prin prezentarea în mod propriu a unor culoare vii a realității „Unii se vor mulțumi cu îngrășarea nepăsării” și caracterizează o privire atentă asupra detaliului și asupra reacțiilor oamenilor din jur „am primit scrisori ca pe vremuri/pe care nu le-am deschis/mi-a fost frică de schimbări neprevăzute”.
Parafrazându-l pe Corneille „…iubirea omului cinstit trebuie să fie voluntară; că nu trebuie niciodată să iubești ceva ce n-ai putea să iubești” sau „Nu trebuie să dai niciodată ceva ce nu ți se poate refuza”, fac trimitere la mesajul prinicipal al acestei cărți, o iubire ascunsă, neîmpărtășită, probabil neștiută, ascunsă în gândurile lui și acoperită cu o perdea cețoasă.
În unele poeme apare dorința de a se lecui, să citim, de a nu mai suferi.
Poemele lui emană o energie latentă, practice stăvilită de sentimental că prezentarea în fața lumii a emoțiilor care îl bântuie vor diminua respectful față de el, mai mult vor provoca hohote de ras sau bârfe. Fără nicio îndoială este prizonierul unor idei preconcepute că tot ceea ce faci să reprezinte comunitatea și dacă a ieși din tiparele ei să devii un renegat.
Există două feluri de poeți, în prima categorie, conform lui Denis de Rougemont  „Arta este cea care își impune regulile, și nu „viața” și a doua, inventată de mine „Viața își impune regulile, și nu Arta”.
Când afirm acest enunț mă gândesc la convingerea că la o anumită vârstă se iscă temerea, pe care poetul o scapă fără să-și dea seama „Nimic nu mă sperie mai mult decât sechestrarea,/închiderea în vârsta nevolnică și slabă,/lipsa de argumente cu care să te îndupleci pe tine/înainte de a-l îndupleca pe Dumnezeu.”
Viața și moartea sunt private ca o trecere inevitabilă, de la naștere la moarte „împingi moartea ce niciodată nu se predă” și finalul este privit cu calm „se stinge fără stăpân lumina/nu și cine o produce”.
M-a surpins poemul „Amândoi au gesture împrumutate” care, în contrasens cu celelalte poeme transmite o lumină generată de iubire. El „era pe corzile viorii”, iar Ea „îmbrățișa fluturii albi” și, atenție „Amândoi au gesture împrumutate” și asta ne spune că iubirea este mereu reverberată pe acest pământ și face parte din misteriosul mecanism al vieții și al morții, din care și Isus s-a ivit  „dulceața mierii din potirele/din care și Domnul a băut”.
Există o evident dorință de a împărtăși lecții de viață, această dorință este caracteristică pentru mulți dintre noi și nu ne dăm seama sau poate nu știm că ne repetăm, dar originalitatea este modul cum o spune „Neobservați de cei cu preocupări ascunse/mă lovesc tot timpul cu bariere/așezate pe drumuri desfundate.//Cineva mi-a deschis orizontul și i-a făcut porți/prin care să trec până nu se închid,/dar hotărât am sărit peste ele.”
Foarte des se referă la „cuvânt” și mă obligă să mă gândesc la perceptual biblic „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul” și, fără nicio îndoială, cu sinceritate mă gândesc că nu am simțit dinamica și nici tensiunea specific unei iubiri, fie ea platonică.
Sunt spuse multe adevăruri dar așa ca și cum le-ai rosti în fața oglinzii și nu în fața lumii, de parcă nu a sosit momentul ca cei din jurul tău să vadă cu claritate ceea ce gândești.
Poetul scrie mult și ar fi de sfătuit să fie mai aspru cu el însușiși.
Am credința că el știe cel mai bine ce să facă, iar eu vă spun cu mâna pe inimă să nu îndrăzniți să judecați un poet până nu-l citiți, nu un poem, ci în totalitate.