valareanu    Nicolae Vălăreanu Sârbu dezvăluie în volumul de versuri Femeia de ploaie acest miracol care este viața.
    Pentru că, într-adevăr, viața este un miracol și trebuie prețuită ca atare („Dacă viața n-ar fi atât de frumoasă,/atât de grăbită,/și noi atât de nepăsători/am prețui la timp miracolul ei”).
    Viață ce se derulează, cu suișuri și coborâșuri, între naștere („Aroma nașterii din cofragul nopții/toarnă rozul în alveole”) și moarte, trecând, inevitabil, prin iubire („Știe să uite/cum moare în fiecare clipă/plină de iubire neîmplinită”).
    Totuși, chiar și atunci când persistă teama de neîmplinire, iubirea e arzândă, nu cade pradă deznădejdii („Dragostea arde-nlăuntru,/nu se oprește și îți umple trupul cu pofte,/gândurile vânează plăcerea, ochii capătă cearcăne/dar nu se lasă seduși până nu văd adevărul”), ci determină omul să lupte cu sine însuși („Cine participă la luptă lasă loc morții,/înfrângerii ori victoriei,/întotdeauna se ridică deasupra,/să afle cine ești și cum se ridică vertical și drept”).
    Dar, în același timp, omul știe să păstreze în suflet iubirea ca pe o taină („În tine-i lumea, în tine-i iubitul,/Tot ce se-ntâmplă n-o să divulg”).


    În schimb, iubirea este izvor de lumină, alungând întunericul până și din cel mai îndepărtat cotlon, inclusiv din cuvânt („Lumina din lumină înflorește, devine flacără,/însoțește cuvântul și intuiția vie”).
    Se manifestă atunci și spiritul de revoltă contra întunericului, ce nu se lasă înfrânt cu una cu două („Rup întunericul din carnea nopții/până stelele vor da semne/că duhul nu doarme,//diminețile din mugur înverzind), însă chiar și moartea poate fi cucerită prin iubire („Noaptea împlinirii depline/rai de bucurie năștea/căuta liniștea”).
    Trezirea naturii la viață, cu lumina și căldura soarelui, nu e perceptibilă doar cu văzul, ci și cu auzul („Se aud cum cresc ierburile și înfrunzesc pădurile”).
    Iar femeia, ca o ploaie, binecuvântează sufletul și îl umple cu bunurie, făcându-l să rodească („Pune-ți la ferestre/frumoasele curcubeie ale dimineții,/așteaptă femeia de ploaie,/te atinge cu fiorul ei înlănțuit de fluturi”).
    Până și orașul e atins de fiorul iubirii dintre oameni și o însuflețește cu propria lui dragoste („Și orașul/cu o singură inimă.//O dragoste pe care o împarte/cu peste măsură/pentru fiecare suflare”).
    Dacă va interveni, în cele din urmă, plecarea, aceasta va fi acceptată cu o dăurire totală pentru celălalt („îmi place să iei ce-ți convine din mine/și să pleci fără să te chem înapoi”).
    Totodată, moartea nu este definitivă, fiind urmată întotdeauna de viață („Viața și moartea doar în schimbare/alternativă sunt”), iar omul nu trebuie să lase viața să treacă pe lângă el,  ci să o apuce strâns în brațe, aceasta fiind un dar de la Dumnezeu („Dumnezeu cu fața luminată de aștri/privește miracolul vieții și meditează”).
    Pe alocuri, versurile nu au vervă (ultimele două versuri din Trebuie să știi să asculți ori poemul Speranță în integralitatea sa), însă întotdeauna sunt sincere, încărcate de sensibilitate și lumină.