valareanu             Vii fiind, nu ne este clar ce înseamnă viaţa şi dacă tot ne-am trezit cu ea, ce e de făcut cu ea în afară de a o trăi pur şi simplu.
E plin de definiţii, care de care mai sofisticate, unele chiar năucitoare, încât ajungem să credem că e destul de complicat să fii viu.
             Este cunoscut acest citat cu pretenţii, care pe mine sincer mă cam încurcă tocmai în moţul ideii de libertate, dar fie şi aşa: „Viaţa e suma tuturor alegerilor pe care le facem, atât conştient, cât şi inconştient. Dacă ne putem controla alegerile, putem controla fiecare aspect al vieţii noastre. Putem descoperi libertatea care se ascunde în capacitatea de a ne controla.” (definiţie de Robert F. Bennett).
             Cred că mult mai potrivit ar fi, fără a ne submina alegerile, să punem viaţa pe seama gândurilor, emoţiilor, faptelor, iar aspectul referitor la alegeri să-l ţinem în sertarul pentru sofisme-sf-isme...
              Exact în spiritul şi în direcţia acestei alegeri de a concepe şi privi viaţa, Nicolae Vălăreanu Sârbu îşi ţese fin existenţa sa pe care ai crede-o liniştită-ntr-un spaţiu patriarhal ardelenesc, când de fapt neliniştea este presărată continuu în respiraţia fiinţei sale.


Şi chiar aşa, „Femeia de ploaie”, asta-i mai lipsea într-o epocă semnificativ dereglată meteorologic.
              Ceea ce remarc de astă dată, dincolo de fantasma fluidă care îl cuprinde pe poet, este felul lui de a şti să întinerească, cu câteva vieţi  la tot atâtea iubiri ce-l traversează. 
Şi îţi poţi da lesne seama de asta, însoţindu-i parcursul revolut, observând cum din titluri înmugureşte poemul de la sine, fără efect de seră, fără forceps sau cezariană. „Viaţa curge cu noduri”, „Trecerea îşi taie cărare”, „Cum o arcă de apă”, „Contur de dragoste”, „Iubirea panteră agilă”, „La trecerea femeii printre flori”, „O simfonie a meditaţiei”, „Uragane cu nume de femei” – am ’pigulit’ câteva dintre sintagmele care acţionează ca şi factor percutor pentru încărcătura ideatică, imagistică şi stilistică ce va să vină.
              Desigur, mă voi opri asupra unui poem de esenţă no(ta)bilă: „Dincoace de firea lucrurilor e firea oamenilor/ce respiră realitatea ca pe un adevăr trunchiat,/prinde razele de lumină şi le face mănunchi.//S-a întâmplat cel născut să nu fie din întâmplare./Cine din cine se trage şi dacă asta e noroc/pe care-l pipăie cu degetele înflorite./Chiar şi ce-i străin se umple de patimi/cu aromă de mentă şi faţa răcoroasă,//un simbol viclean îmbracă înfăşarea nenăscutului/peste timpul care nu se joacă cu faptele,/nisipul se umple de vânt şi-l orbeşte.//Firea omului dobândeşte întindere şi înţelegere/şi nimeni nu se ascunde după ziduri/dincolo de firea lucrurilor.” (Dincoace şi dincolo de firea lucrurilor).
               A pieptăna condiţia umană, nu neapărat pentru a o descâlci, mai degrabă pentru a o scânteia electrostatic, asta pe lângă etalarea unor desluşiri binevenite pentru a face ordine în creaţa însăilare a adevărurilor cu aparenţele.
Versuri de excepţie, care se găsesc intercalate într-un discurs programatic.
               „Bolnav de speranțe” – nu ştiu dacă nu e prea mult spus, dar frumos spus poemul: „Prin gândurile mele zboară păsări cântătoare/și se nasc lupii care vor deveni flămânzi/în păduri care se taie sălbatic.//Încep să fiu bolnav de speranțe,/un om uitat de teamă și decepții/sub acoperișul luminii lăuntrice.//Am pentru voi întreaga voință în lucru,/nu pot să rămân./Un părăsit de iubire și dragoste/când voi toți îmi sunteți degetele lumii/și mintea care îmi apropie cerul.//Dumnezeul meu este și al vostru,/îl simt cu o boare pe creștet/și mâna pe umăr/deschizător de drumuri neumblate.”  
               Consider oprirea la acest poem una necesară, pentru că susţine ceea ce spuneam pe la început despre întinerire, despre voinţă şi pricepere într-ale vieţii.
De unde ar fi cazul să-l considerăm pe Nicolae Vălăreanu Sârbu pe lângă poet şi un atent introspect, cu tendinţe tangente la o discretă psihanaliză a aproapelui şi imediatului.
Reuşind astfel, o îmbinare fericită care poate să şi explice în timp ce încântă.