Scrisori de dragoste pierduta foto blogExistă o eleganță a firii dincolo de naturalețea comportamentului și de verticalitatea gândirii, acel ceva care se naște în om odată cu el și crește doar atunci când nu se ascultă toate și nu se vorbesc toate. În suflete nu se intră decât după ce se bate, discret, la ușă. Dacă ușa nu se deschide, nu se insistă, se pleacă pe vârfuri cu speranța că n-a fost deranjată, inutil, o tăcere.
Ne începem ziua cu gânduri și cuvinte și ne-o terminăm cu emoții și tăceri. Trăim grăbiți și ne plictisim repede de toți și de toate, dar nici singuri nu vrem să rămânem. Ne este teamă de ce am putea afla uitându-ne în noi. În jurul nostru, oameni. Ne ciocnim de ei prin viață sau ne intersectăm, ne amestecăm și rar, alegem să ne oferim unul altuia timp, alăturându-ne pașii. Cu oamenii speciali am vrea atât de mult să fim, încât le-am dărui ore pentru fiecare secundă care ne-o oferă, acea secundă în care timpul se oprește în loc, intri într-o buclă atemporală și te bucuri de la un capăt la altul cu fiecare frântură din tine, apoi o iei de la capăt cu altă frântură și tot așa până ce simți fericirea la intensitate maximă.


”Iubito, eu am plecat cândva de lângă ochii care mă admirau și de lângă inima care bătea pentru mine/ astăzi plătesc din plin cu singurătate în mijlocul lumii merg cu sufletul în brațe și mi se face frig (…) vin de nicăieri și mă duc spre niciunde, iubita mea de la marginea lumii îți trimit cuvinte/ ele sunt diamante pe care nu le ai cum purta, bijuterii care te știu doar lumină.// (Mai ții mite când ți-am spus că timpul nu face contract de exclusivitate cu nimeni?)// Așa a fost, Iubito, căci uneori fericirea înseamnă iubire și abandon.(…)” (Scrisoare despre abandon și timpul trecut.)

Oamenii înseamnă iubiri. Admirate, dorite sau trăite, un amalgam de emoții și de culori numite de oameni, sentimente. Sincere, egoiste, firești, fățarnice, necondiționate sau neîmpărtășite, care înalță sau distrug, care se transformă în ură, indiferență sau în alte sentimente, pentru care s-au purtat războaie, s-au rescris istorii ori s-au schimbat destine. Credem că ne îndrăgostim sau credem că iubim și distrugem visuri uitând că spectacolul vieții nu se joacă pe scenă și că iubirea nu ucide. Doar oamenii ucid în numele ei.

”(…) e ca atunci când faci fotografii alb-negru ca să vezi sufletul omului/ pentru că atunci când faci poze color vezi doar haine și bogăția./ (Mai știi când ți-am spus că oamenii visători sunt îngeri cu aripile rupte care pot zbura numai atunci când sunt mângâiați?/ Așa a fost, Iubito, și am vrut toată viața să fiu ușă de biserică ca să mă pot bucura de prețuirea oamenilor/ am reușit să fiu numai un vitraliu prin care să poată trece spre tihnă, lumina.(…)” (Scrisoare despre Înviere și singurătatea din vis)

Cum pot doi oameni diferiți să găsească aceeași unitate de măsură pentru dragoste? Cum se măsoară dragostea? Dacă vrei să o măsori în urme de pași, aduni cam zece metri de neliniști. Dacă vrei să o măsori în cuvinte, aduni un munte de tăceri. Dacă vrei să o măsori în gesturi și le scazi pe cele nefăcute, rămâi cu amintirile. Și atunci? Cum măsori două neliniști care-au ales să se apere de lume, cu riscul inimii crestate? Simplu: nu le măsori. Pentru că dragostea nu se măsoară. Se simte.

”(…) înfierbântat era dorul și-n disperarea plăcerii, dorința mea îți lua mulajul în atingeri mulajul/ buzele mele se lipiseră de ceafa ta și zulufii aceia musteau de plăcere și poftă.// (Mai știi când ți-am spus că am devenit mai bun abia din momentul în care m-am întrebat dacă aș putea iubi pe cineva ca mine?)// Așa a fost, Iubito, și nimeni și nimic nu este mai statornic decât moartea în sine (…)” (Scrisoare despre iubire și complexul lui Oedip)”

”Scrisorile de dragoste pierdută” vorbesc despre dragoste. Un alt fel de dragoste. Poetul știe că dacă oferi frumusețe, frumusețea va crește. Că iubirea este frumusețe și liniște. Și că pentru a explica ceva cuiva, prima condiție și cea obligatorie este să înțelegi întâi tu, foarte bine, ce se întâmplă, apoi să te ridici sau să cobori la nivelul celui din fața ta și să găsești acele cuvinte pe care acesta, înțelegându-le, să accepte că ”imposibilul” este un cuvânt oarecare. Prin simplitate, eleganță și firesc, Romeo Roșiianu a ridicat atât de sus ștacheta încât singura modalitate de ajunge dincolo este ca, înclinându-te, să treci pe sub ea.