ŞTEFAN VIDA MARINESCU – “LIRICA LUI CONSTANT TONEGARU, ED.EURO-VIDA M., 1997

Dorinţa de autodepăşire, de continuă evadare din limitele unei anume dimensiuni spirituale este normală pentru cel ce este continuu nemulţumit de el însuşi, de propriile-i realizari. Totuşi, totul are o limită. Ea este determinată sau trebuie determinată şi subliniată de o bună cunoaştere a propriei personalităţi, precum şi de acea “baza de date” în legatură cu propriul potenţial. Când aceste “condiţii” sunt îndeplinite, împăcarea cu sine însuşi, împăcarea cu propriul eu este cu adevărat posibilă…

       Nu este şi cazul lui Ştefan Vida Marinescu! El nu pierde nici o ocazie, nu ratează nici un moment în care şi-ar putea excita personalitatea bolnavă şi bolnăvicioasă. Dacă ar fi să mă opresc numai la lunga lui semnătură (Stefan Vida Marinescu, editor,profesor, membru al AZR şi al ASPRO, Doctorand al Facultatii de Litere-Univ.Bucuresti…) şi lucrurile tot ar fi clare. Pentru noi, nu şi pentru el. El este îndeajuns convins de faptul că are “dreptate”, că este un unicat… inegalabil.
       Pentru mine explicaţia este simplă: fiind singurul scriitor din oraşelul de la câmpie, Videle, omului nostru i s-a cam urcat la cap. Vorba ceea, nu?!: el e cel mai tare din parcare. Când parcarea este şi ea goală. Astfel spus, neavând “termen de comparaţie” în acele locuri, dovedind şi “oareşce” spirit de iniţiativă ( a pus pe picioare două revistuţe – cu bani de pe la SOROS –, a utilat un “cabinet al adolescenţilor”- tot cu bani de acolo – a cărui aparatură o foloseşte pentru editura proprie, proaspăt înfiinţată), omul nostru s-a pus, astfel zis, pe clădirea postamentului propriei (preconizate, viitoarei ?!) statui. Dacă nu cumva o şi are deja prin debara!…
       Hotărât să-şi demonstreze cu orice preţ “genialitatea”, omul nostru a început să semneze chiar şi articole de critică literară. Unde? În paginile propriei reviste, că altundeva “marfa” n-ar mai fi fost “comercială”. Şi, fiindcă nu i-a fost de ajuns “gloria” (ha!) cumulată în urma lor, “întreprinzatorul” Ştefan Vida Marinescu s-a apucat şi studii critice. Dovedind că n-are… (ceva anume) pentru ca să se ocupe de vreun contemporan, s-a orientat spre un clasic. Pentru că ăla, oricum, nu poate reacţiona. Mai mult de atât, într-o astfel de situaţie s-a mai putut şi “inspira” din autorii care au disecat opera celui pe care el l-a jignit, la şifonat prin simplu fapt că s-a gândit să-i “comenteze” (cică!) opera. În cazul nostru, nefericitul, întinatul se numeşte Constant Tonegaru. Autorul PLANTAŢII-LOR şi al STELEI VENERII este de-a dreptul “umilit” de “încercarea de sinteză”- după cum şi-a numit “geniul” de la Videle ghiveciul pseudocritic.
       După ce prezintă o – în diagonală – nota bibliografică, nemulţumit de cât şi de ce a reuşit să spună în ea-parcă recunoscându- şi prostia - omul nostru mai completează o “fişa pesonală”, un “cazier artistic” şi o “foaie de observaţie a individului Constant Tonegaru”(?!).
  S.V. Marinescu nici măcar nu înţelege necesitatea seriozităţii unui demers critic! El încurcă mahalaua cu miştocăriile ei uzuale, cu o lucrare de “disecţie” a operei şi personalităţii cuiva. Dar, cum la Videle nu este nimeni ca să îi spună acest lucru, iar prin alte locuri îi frecventează doar pe cei “îndrituiţi” să tacă, Stefan Vida Marinescu şi-a continuat, liniştit, masturbaţia…literar-o critică. Dă mai departe cu niscaiva “consideraţii preliminare”- texte care sunt nişte redări de citate din diferiţi autori şi gânditori, pe marginea poeziei în general, citatele neavând vreo legătură, altfel decât indirectă, cu Tonegaru. La ele se adaugă şi câteva de-ale lui. Normal, nu?! Urmează pleiada de capitole şi subcapitole, care mai de care mai pompos intitulate-deh!, autorul a vrut să epateze cu orice preţ – în care pseudocriticul îşi oglindeşte din plin prostia: “Poetul trăia liber, ca pasărea cerului, proletarizându-se cu desăvarşire; el se cultivă singur, descoperindu-i pe Bodelaire, Verlaine, Apollinaire si Poe. Avea o atracţie deosebită către lirica spaniolă (pag.19). Există multe alte posibile citate care - ar putea sublinia superficialitatea şi, mai bine spus, nepriceperea semnatarului. Totuşi, de tot “râsu-plânsu” sunt aşa- zisele pagini de “critică”. Cum “nu se merita” ca spaţiul revistei să fie consumat cu astfel de -cu adevarat- indivizi, ce nu fac cinste cuvântului scris, mă limitez la a reda doar două fragmente din capitolul “Universul tematic al poeziei lui Constant Tonegaru”. Ştefan Vida Marinescu, individ singular, o şi dovedeste, începe printr-un mod de-a dreptul original “studiul”: “Peisajul din timpul razboiului este sordid, imaginea este sugestivă: “Copii, cu numere violete pe mâneci/ ieşeau pe rând din clasa opta, a treia, a cincea, / păşind şuvoaiele ca ciorbele de cartofi/ şi se amuzau înecând pisici în bălţile reci” (Maidanale galbene). Interpretarea, desigur îi aparţine: “Aici/ un şchiop se învârtea ca un şurub/ şi tot mergând aşa pe străzi/ îşi risipea întregul trup” (Scrisoare deschisă). Chiar când imaginea este diafană, benefică, se păstrează rezerva nocturnului: “Un duh, cărunt trândav, ieşi urcând pe culmi,/ apoi se prelungi plutind uşor cu chipul palid, ca nişte fete mici purtând cosiţe doar stelele cădeau neîncetat” (Noaptea). Ce să mai zic? Aşa ceva nu mi-a mai fost dat să întâlnesc până acum! Şi când te gândeşti ca omul nostru mai este şi dascăl de limba şi literatura română! Mă cam îndoiesc de faptul că elevii săi pot pricepe ceva. “Sudări” ciudate de păreri găseşti în toată cartea: “Copacul din poeziile sale” “răspândeşte nasturi” (Apele mari), “cu scuturaturi rare”, şi nu-ţi poţi da seama dacă este o degradare a firii sau o înnobilare, prin ceea ce proiectează inima poetului asupra-i. Aşteptatul “domn anonim”, alter ego şi personaj orb, în poezie, prefigurându-l parcă pe Beckett din AŞTEPTÂNDU-L PE GODOT, primeşte sfaturi ironice…”. Urmează un citat şi, dupa o altă “intervenţie critică”, un alt citat şi o altă… De-ţi vine să fugi repede la mormântul lui Constant Tonegaru, să-l dezgropi şi să vezi dacă nu cumva s-a răsucit în groapă. Zău aşa!

Rev. Cronica