cop 1 DinuÎntr-o lume clar aservită banului, clar improprie visului și poeziei a vorbi despre suflet, simțire și frumos pare un demers demodat, desprins din stampele bunicilor.
Gabriel Dinu vine cu un mesaj de forță în volumul său de debut, iar titlul „Câinele cu ochii albaștri” îngădui lungi și îndelungi explorări, stârnește stări meditativ – reflexive, provoacă insomnii tocmai prin nenumăratele inversări dintre obiect și subiect, planând adesea peste versuri senzația că această căutare emblematică a lui Dumnezeu este luată numai ca pretext pentru propria testare a limitelor, pentru propria identificare.
Ei bine, tocmai această pistă falsă este calea pe care merge poetul pe drumul către inima și mintea cititorului atunci când îl face complice la actul creației sale, demersul său trădând oricărui novice sau avizat un îndelung exercițiu al scrisului.
Personal îl știu pe Gabriel Dinu de la începuturile sale, primii pași literari fiindu-i îndrumați de Aurelian Titu Dumitrescu, iar îndestularea spirituală de lângă cel care-a scris „Antimetafizica” cu Nichita Stănescu i-a priit, volumul acesta de debut mustind de sobrietate și maturitate.


Tușele lui sunt bine și adânc trase-n poem, potențialul artistic fiind anunțat prin fiece metaforă, exprimarea sa artistică e frumos curgătoare, abordarea naturală a temelor „nepoetice” sau „tabu” fiind coerentă și extrem de expresivă.
Opțiunea pentru versul liber îi deschide la maxim opțiunile în care-și dedublează ușor eul liric, context în care devine când narator, când autor, când personaj principal, ca-n proza postmodernă.
Captivează atenția acele decupaje desprinse din cotidian și intarsiile de imagine în imagine, forța maximă fiind atinsă spre final, acolo unde dincolo de-o viziune personală asupra lumii și-a vieții poetul intrigă și instigă: „Eu cred că însuși Isus Hristos/a fost făcut/într-un moment de euforie alcoolică” (Beție), sau: „Închei această scrisoare/scrisă cu litere microscopice/și în șoaptă” (Scrisoare ție), sau: „Bineînțeles, exagerez puțin/cu tăcerile acestea anoste uneori” (Tăcerile), sau: „Te-am visat./Erai tu./Și pe mine m-am visat./Eram eu./Ca-n viață” (Vis), sau: „Întinde-mi mîna și glasul/și spune-mi cine urmează să moară/sau cine/va gusta din clipa vieții tăcând”. (Spune).
Poetul își reprimă spațiile largi în poem tocmai pentru că în aceste adevărate fulgurații de gând își poate încifra ușor viziuni și trăiri, finalurilor rămânându-le omagii închinate unor perspective și viziuni proprii.
E multă revoltă în poezia lui Gabriel Dinu, e mult refuz de subordonare, o adevărată poetică a contondentului, nimic din estetica urâtului însă, un aer kafkian plutind peste multe din imagini, iar din aceste decupaje din cotidian găseste valențe de prospețime maximă într-o lume prea saturată de experimente și căprării poetice.
Fiecare pagină dată devine un îndemn la reflexie, o ușă deschisă spre-o lume marcată de această poetică matură menită să fie punte spre-un univers exploratoriu în care un univers întreg se învârte în jurul unui Dumnezeu în aceeași măsuri deconspirat și invizibil, de negăsit sau ușor de detectat.
Sunt frământări lumești prin care poetul creează o lume confortabilă, una capabilă să focalizeze energii și să genereze un adevărat curent literar temerar.