24“Dascăle, puţine cuvinte; însă învaţă ă alegi locurile, timpul, persoanele şi apoi predă toate lecţiile prin exemple şi fii sigur de efectul lor.” (J.J. Rousseau)

Abstract

Starting from connections between  definitions of cultural reading (Santerres-Sarkany) and communication as a “social interaction by means of messages” (J. Fiske), our aim is to create predictible  patterns  of (re)reading / (re)writing as an interactive relation and dynamic totality. We underline the fact that the semiotic and social perspective on the process of significance is understood as meaning building and discovery. This process is revealed when the “reader” / communicator interacts with the text or he negotiates it, a negotiation that takes place while the reader brings some aspects of his cultural experience related to the codes and signs which compose the text. Negotiation also implies the existence of a certain common experience of the text’s subject and we shall bring arguments for this in a research / case study by putting face to face different interpretations on some symbols / archetypes. Thus, we underline the importance of this reciprocal understanding that becomes part of the vision on the communicator subjects’ world that every work shares  with its readers (author / narrator on one hand, reader / readers on the other hand).  

 

Keywords: cultural (re)reading, symbolical interaction, (re)reading as communication for looking of common sense,   the competition of meanings between rational vs. irrational, questioning intersubjectivity and ”the other” throughout  mutual comprehension.

1.       (Re)lectura culturală,  (re)construirea comunicării şi a realităţii

Există cărţi de idei care stimulează înainte de toate bucuria intelectuală, cunoaşterea contradicţiilor inepuizabile ale subiectelor sau care permit cititorului transferul sau corelarea ideilor. Un asemenea demers de (re)lectură implică şi (re)lectura culturală din perspectivă psiho-socială, căutînd punerea în valoare a unei ordini integrate a gândirii, a existenţei şi a rostirii. Santerres-Sarkany în Teoria literaturii (Cartea Românească, 2000) distinge în cadrul dialecticii textului categoria  limbajului cultural. Acesta instituie un univers de referinţă în care se întâlnesc gustul, concepţiile, opinia cititorului şi cîmpul de lectură care le degajă. Trecerea între text şi lectură este explicată în trei trepte:

a.       enunţarea problematicii care va fi dezlegată de cititor;

b.       indicii formali ai problematicii (morfologici, narativi, stilistici);

c.       dialectele sociale sau „sociolectele” (diferenţele de vârstă, cultură, religie, experienţă de lectură, apartenenţă socio-profesională).

Prin urmare, o premisă metodologică de la care vom opera  (re)lectura este că textul devine o modalitate de a percepe ordinea socială,  de a accentua rolul important al limbajului, atât în dezvoltarea şi menţinerea societăţii, cât şi în modelarea activităţilor mentale ale individului. Aceasta este o abordare preponderent socio-psihologică care  pune accentul pe relaţiile dintre activităţile mentale ale individului şi procesul social al comunicării în cadrul unei negocieri semantice.  Că există o legătură strânsă  între  realitate şi raţiune, prin limbă, acest fapt a fost înţeles încă de primii filozofi greci, rolul semnificaţiilor în relaţiile interumane  constituind preocuparea filozofilor de secole. La sfârşitul anilor 1600, John Locke a descris în Eseuri despre înţelegerea umană relaţia dintre cuvinte, semnificaţiile percepute de indivizi şi legăturile dintre membrii societăţii. Limba, spunea el, ”reprezintă un important instrument şi liant al societăţii” (Locke: 1975: 402). În secolul al XVIII-lea, Immanuel Kant dezvolta teoria conform căreia fiinţele umane nu reacţionează faţă de lume, în sensul realităţii obiective, ci faţă de  lumea pe care o construiesc în mintea lor. Această distincţie dintre realitatea exterioară şi construcţiile mentale a fost reluată la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea în scrierile pragmatiştilor americani, cum ar fi John Dewey, William James şi Charles Pierce (Allyn and Bacon: 1978: 1-9). Ei au susţinut că oamenii modelează în mod colectiv ideile despre mediul la care trebuie să se adapteze, în acest sens relectura culturală înţeleasă ca negociere semantică provocând  o dezbatere  a sensului sau, mai degrabă,  o competiţie a interpretărilor,  în căutarea consensului estwe felul în care gândim noi întâlnirea dintre text(e) şi comunicare. Una dintre ipotezele de bază a acestui mod de a vedea posibilă „întânirea” literaturii sau a lecturii filologice cu domeniul mai vast al ştiinţelor comunicării şi al pragmaticii este  aceea că semnificaţia obiectelor/ a situaţiilor / a motivelor, a simbolurilor şi / sau a arhetipurilor constă nu în natura lor obiectivă, ci înainte de toate în comportamentul  şi atitudinea oamenilor faţă de acestea. În acest sens, vom propune un model de (re)lectură culturală definită drept „o interpretare care se compune din lecturi individuale tipice din punct de vedere social şi diversificate în spaţiu şi timp, lecturi care puteau fi reale sau numai virtuale, deci atestate sau inferate, ca şi dintr-un metalimbaj totalizant”( Santerres-Sarkany: 2000: 127). Desigur,  de-construcţia procesului de construire a semnificaţiilor care îşi are sorgintea în pragmatismul american (J. Dewey, Ch. S. Pierce) şi a devenit miza provocării situaţiilor de comunicare întru statuarea competenţelor de comunicare / argumentare cu deosebire - pe care se focalizează majoritatea examenelor şi a programelor de formare în ultimii ani -  are ca finalitate formarea „cititorului competent” (Jonathan Culler). În ce măsură reuşeşte acest proiect intr-adevăr foarte generos, la finalul căruia cititorul ar trebui să îşi (re)construiască propria viziune despre lume şi viaţă pornind de la viziunea despre lume şi viaţă decriptată în textele citite, ar fi multe de obiectat,  în sensul în care cititorul competent ar trebui, în opinia noastră, să fie o sumă a „cititorului implicit” (Wolfgang Iser), a „cititorului model” (U. Eco) şi a „cititorului informat” (Stanley Fish), desigur.

În opinia noastră, (re)lectura culturală ar trebui să fie  locul de întâlnire dintre modelul hermeneutic al (re)lecturii care angajează eliberarea unei sume de valori interpretative,  a căror totalitate nu echivalează cu produsele convingătoare ale cititorului, ci trasează cadrele generale ale infinitului obsedant al textului şi modelul semiotic/ pragmatic/ socio-centric al (re)lecturii care deschide interpretarea la context  pe de o parte, fără a  o limita la contextul unei singure opere, ci făcând uz de intertext avansează conjecturi asupra tuturor intenţiilor (autorului, operei şi cititorului)  şi în acelaşi timp limitează  interpretarea la capacităţile lingvistice, literare şi culturale ale cititorului.

O exprimare iconică şi sintetică a celor afirmate până aici o vom reda în tabelul de mai jos pentru o mai clară reprezentare a relaţiilor dintre modelele de (re)lectură pe care se construieşte (re)lectura culturală pe de o parte, precum şi a relaţiilor dintre tipurile de cititori:


(Re)lectura culturală

Modelul hermeneutic

Modelul semiotic/pragmatic / socio-centric

CITITORUL COMPETENT (Jonathan Culler)

·         crede în valoarea uimirii în faţa textului, care conduce la ilimitare în faţa infinitului textului  şi conduce la suprainterpretare;

·         operează cu presupoziţii plasate în context(e) diferite de comunicare;

·         intertextul devine un operator pragmatic pentru el.

Cititorul implicit

(W. Iser)

Cititorul model

(Umberto Eco)

Cititorul informat

(Stanley Fish)

·         transformă lectura pasivă într-un act de reflectare dinamică a perspectivelor plurale;

·         suspendă limitele procesului de comprehensiune şi interpretare prin „condiţia efectului de potenţial” (lumi posibile, crearea de sens/ real)

·         produsul autorului model şi al  cercului hermeneutic;

·         diferit de cititorul empiric, care avansează conjecturi/ ipoteze interpretative asupra intenţiilor textului

·         cititorul în stare de veghe, competent şi abil în a se analiza pe parcursul lecturii;

·         deţine competenţe lingvistice şi literare, fiind un hibrid între cititorul ideal şi cititorul real;

·         sensul unui text se află doar în cititor.

Tabel nr. 1. Relaţiile dintre modelele de (re)lectură şi modele de cititori

În concluzie, acesta ar fi un model integrator ideal, însă în practica educativă constatăm adesori că nu prea avem oportunităţi sau nu ne creăm suficiente situaţii de învăţare pentru a promova un asemenea model holistic, aşa încât mereu rămân semne de întrebare asupra felului în care (re)lectura şi (re)scrierea devin un act de reciprocitate, de confruntare şi consens al interpretărilor, consens cu textul, cu Celălalt, fie acesta din urmă colegul, profesorul, criticul literar. De aici se nasc însă nişte întrebări metodologice privind interpretarea:

Ce presupune interpretarea? Cine o validează? Textul? Exegetul? Manualul? Profesorul? Contextul? Baremul examenelor?

Care este cadrul interpretărilor plurale? Când interpretăm? Ce interpretăm? Întregul? Unul / mai multe şiruri de semne? Ce acceptăm din interpretarea  studentului/ elevului?

Cum se realizează ca act didactic interpretarea şi care este scopul ei? Cum corelăm lecturile divergente vs. lecturile convergente? Cum ne plasăm, ca evaluatori, între limitele şi deschiderile interpretării?

2. Mizele şi provocările interacţionismului simbolic ca  negociere semantică şi întâlnirea autentică ( 2000, Bauman, Z. Etica postmodernă):

Eludarea sau minimalizarea momentului şi a demersului interpretativ nu numai în anii de dinainte de 1989, ci chiar şi în anii noştri impune, din punctul meu de vedere, regândirea receptării textului literar din perspectiva celor trei procese fundamentale, comprehensiune, analiză şi interpretare, asta pentru a recupera raţiunea esenţială de a fi a operei literare, aceea de a problematiza condiţia umană. Trădând acest deziderat fundamental al unei opere, nu numai că ne îndepărtăm studenţii şi elevii de literatură, ci ne privăm de actul (re)descoperirii continue a unei capodopere, în sensul definiţiei pe care Tudor Vianu o dădea acesteia, apropo de originalitatea imutabilă ş i ilimitarea simbolică, proces în cadrul căruia ne reinventăm continuu nu numai sensurile lecturilor noastre, ci chiar propriile noastre sensuri şi raţiunea de a fi în lume. Aşadar, lectura autentică şi performantă este (re)lectura culturală, despre care am vorbit mai devreme, care nu se limitează la a da răspunsuri la întrebările „ce spun operele literare?” sau „cum spun ceea ce spun?”, ci insistă şi pe întrebarea „la ce ne trimit  textele, dincolo de ceea ce spun?”

Vom   propune repere ale unei (re)lecturi culturale ca negociere semantică folosind metoda interacţionismului simbolic contemporan, fondatori ai acestuia fiind  sociologul Charles Horton Cooley şi filosoful George Herbert Mead. Am ales această metodă întrucât considerăm că este relevantă din prisma discuţiilor cu privire la relaţiile dintre literatură şi comunicare în contextul ştiinţelor comunicării şi al interdisciplinarităţii,  interacţionismul simbolic evidenţiind  rolul important al limbajului în modelarea activităţilor mentale ale individului şi în menţinerea ordinii sociale, după cum se poate vedea prin corelarea celor două coloane din tabelul de mai jos:

Ordinea / realitatea – construct mental în cadrul procesului social al comunicării

Textul-comunicare şi interacţionism simbolic

·            Sociologul Charles Horton Cooley: rezolvarea disputei „natură-educaţie” – accentul pe natura subiectivă a vieţii sociale şi pe procesele psiho-cognitive prin care individul îşi elaborează percepţia despre sine şi ceilalţi

·            George Herbert Mead: schimbarea  modului de interpretare a rolului instinctelor în comportamentul uman; accentul cade pe natura esenţială a simbolurilor lingvistice în viaţa umană individuală şi colectivă

·            G. Manis şi Bernard N. Meltzer, în Symbolic Interaction: societatea (lumea textului ca reducţie) este un sistem de semnificaţii la care ar trebui să ajungem prin activitate interpersonală, ceea ce implică participarea la construirea unor semnificaţii comune/ conses.

• relaţia dintre cuvintele, semnificaţiile percepute de indivizi şi legăturile / atitudinile dintre membrii societăţii

• tehnici centrate pe negocierea dilemelor etice

• conflictele transferate în spaţiul culturii, ca ordine simbolică

• se conjugă procesele afective (emoţii, trăiri, sentimente) şi operatorii, logice;

• (re)descoperirea / (re)educarea impulsului moral înnăscut şi a valorii sacrului;

• atitudinea etică variază în funcţie de cultură, de loc şi timp;

• revalorizarea afectivităţii inerentă achiziţiei de bunuri interioare, accentul fiind pe trăitul, vitalul, viul modelelor.

Tabelul nr. 1 – Ordinea socială şi interacţionismul simbolic

Tematizarea actuală a comunicării conform ideii că ceea ce există şi / sau putem cunoaşte este coextensiv cu limba, deci cu comunicabilul pune pe un plan superior capacitatea comunicativă şi competenţele argumentative ale interpretului, acestea fiind una dintre mizele principale ale metodei negocierii semantice. O altă miză importantă, pornind de la afirmaţia lui A. MacIntyre (1998)  cum că, având în vedere  dezacordurile interminabile dintre „adevăruri”/ „ştiinţe”, este răspunsul la problema dacă nu ar exista nicio modalitate raţională de a ajunge la un consens? Iată câteva premise teoretice şi metodologice folosite pentru adaptarea la didactica (re)lecturii şi (re)construirea metodei, în acest sens la firescul alternativelor/ al perspectivelor în direcţia în care ceea ce există/ adevărul nu este unic, şi prin urmare la  firescul şi chiar impunerea  negocierii semantice:

·      Cultura definită în funcţie de cât de larg definim limba (Lyotard: „jocurile de limbaj”) 

·      M. Foucault:  nicio formă  de gândire nu poate  pretinde  un  “adevăr” absolut   în  afara  jocului discursului, prin urmare totul este relativ la discurs

·      C. Levi-Strauss:Modelul «coaliţiei de jucători» : o sumă de euri care pun ceva laolaltă

·      C.G. Jung: întoarcerea la arhetipuri şi a-i învăţa pe oameni să devină conştienţi de propriile rădăcini culturale

·      M.Bahtin:  comprehensiunea reciprocă ca negociere semantică

·      S. Antohi: să  înţeleagă alteritatea (Al Treilea discurs), să se debaraseze de stereotipuri în judecarea celuilalt

·      A.  Rimbaud: „Eu sunt Altul”.

Din punct de vedere didactic, (re)lectura culturală propune un model holistic de educare a unor comportamente interpretative interdisciplinare sănătoase,  de căutare şi dare de sen(uri) având ca operator pragmatic intertextul,  în cadrul unei comunităţi de (re)lectură/ comunitate interpretativă (Steig, 1089), bazată pe o „judecată colectivă ” (P. Bazard).  În urma însumării  unor date, fapte, texte şi contexte literare şi nonliterare ale unor autorităţi în domeniul propus, pe de o parte, fără a eluda însă contactul cu normele şi valorile extraliterare (R. Ingarden) ale contextului cititorilor pe de altă parte, precum şi căutarea consensului prin confruntarea subiectivităţilor participante la (re)lectură /dezbatere. Această competiţie a interpretărilor posibile,  confruntarea şi argumentarea lor în cadrul unei (re)lecturi culturale poate fi înţeleasă şi ca interlectură (Bellemin J., 2001). 

3. Strategia (re)lecturii. Descrierea componentelor

Ne punem întrebarea, firesc, despre pertinenţa pedagogiei  negocierii semantice? Dacă am porni şi numai  de la afirmaţia lui M.  Foucault cum că „nicio formă  de gândire nu poate  pretinde  un  ‹‹adevăr›› absolut   în  afara  jocului discursului; toate  formele  sociale şi  politice  de gândire sunt  astfel  cuprinse  în jocul cunoaşterii şi al puterii”  (Foucault,  M., Power, „Essential Works of Foucault”, 1954 – 1984,  2002, p. 47) este mai mult decât evident că răspunsul este afirmativ. Mai departe, luând în considerare filosofia discursului care afirmă că  subversiunea  dialogică este  înrădăcinată în  ontologie (a  avea vs. a fi) mizând pe agresivitatea luării în posesie a unui sens în defavoarea altuia, în virtutea instinctului egoist de conservare a individualităţii şi de angoasă în faţa deschiderii fiinţei  spre Altul, a ieşirii curajoase din sine, în vederea confruntării şi a înfruntării de idei, mai avem un argument în plus pentru utilizarea acestei metode. Desigur, nu este greu de înţeles de ce este mai greu să recurgem la ea, ce disconfort interior provoacă acest gest provocator, ce restructurări în forul interior necesită, însă, tot atât de adevărat este că nu se pot face salturi calitative consistente în evoluţia percepţiei asupra realului, în viziunea despre lume şi transformarea relaţiei tu/ celălalt fără a accepta aceste provocări pentru a te bucura, în final, de cristalizările la care spiritul, conştiinţa de sine ajunge prin (re)integrare. Prin urmare, această atmosferă, acest cadru de (re)lectură a unor arhetipuri importante considerăm că este esenţial şi  trebuie provocat, după o pregătire prealabilă, bineînţeles, când se face înţeles principiul alegerii dintr-o serie de referenţiale/ niveluri de  ordine a gândirii şi a rostirii (biologicul vs. ontologicul vs. religiosul vs. eticul vs. civicul etc.), pe baza unui criteriu de valoare.

Ipoteza de la care plecăm este că, dacă limbajul poartă în sine principii etice, valori, atitudini şi totul interpretării (adevărurile/ sensurile plurale) este  relativ la discurs,  după cum am precizat mai devreme, a alege o direcţie de sens (o ordine a existenţei/ a gândirii şi a rostirii) înseamnă în mod implicit a sacrifica o alta (a altuia/ a celuilalt), atunci negocierea semantică / interacţionismul simbolic, din perspectiva psiho-socială şi lingvistică, presupune baza dezbaterilor publice şi necesită construirea unui model pedagogic de interpretare şi căutare a adevărului consensual – în funcţie de codul cultural la care aderă/ se raportează/ se afiliază participanţii la (re)lectură/ interpretare/ dialog. Prin urmare, comportamentul individului în aceste comunităţi de (re)lectură culturală va marca devenirea şi adaptarea din punct de vedere social a individului, asta întrucât realităţile sociale sunt constructe simbolice specifice şi necesită decodarea semnificaţiilor explicite, dar şi latente sau chiar ascunse la un moment dat, fie individului, fie colectivităţii. Aşadar, trei etape majore vor orienta aplicarea metodei şi negocierea de sens:

Etape

Modele

1. precomprehensiune / eu/ sumă de euri bazate pe asocieri spontane, amintiri – flashbackuri – (re)lectura ecran

2. accesul la modelele de ordine ale celorlalţi (lumea ca „text” intertextual)/ altul/ alţii.

„Infernul sunt Ceilalţi?”

3.explicare/interpretare/comparativism: Cine/ cum suntem  eu/tu/altul?

4. comprehensiune (integrare): Eu sunt tu şi /sau altul

sisteme analogice: comprehensiunea reciprocă (M.  Bahtin) //  fondul  aperceptiv  al  celuilalt / context mixt;

sisteme heterodoxe (şi literar, şi nonliterar; şi Occident, şi Orient; şi eu, şi altul):  umplu    vidul  metodologic  al transdisciplinarităţii / al postulării morţii ideologiilor/ moartea Adevărului (unic şi absolut)

Negocierea  „conflictelor” interpretative este deci un demers intersubiectiv prin care se caută un consens/ acord interpretativ, demers care presupune înalte competenţe comunicative şi o strategie de integrare progresivă a unor etape:

·           punerea problemei - o întrebare deschisă, sub formă de moţiune - una din marile provocări ale erei postmoderne, este un paradox postmodern care afirmă capacitatea umană de relaţionare diferită faţă de aceeaşi problemă;

·           absorbirea extremelor, captând energia lor şi creând un laborator de experienţe - se naşte înţelegerea faptului că „adevărul nu e moartea adevărului unic”, ci iubirea pluralităţii de perspective, a negocierii semantice care rezultă din complexitatea construcţiei şi tinde spre consens;

·           actul negocierii – alegerea şi argumentarea are în centru ”valorizarea implicită” (Pirău, 2007) acest determinism subtil care leagă viaţa afectivă de decizie. /…/un fel de inducţie afectivă având forma: a este mai important decât b pentru că..., b este mai important decât c pentru că...; deci, în mulţimea a, b, c, a este mai important decât b, c;

                   Finalitatea demersului este una de- şi reconstructivă la multiple niveluri: cognitiv, psihologic şi social deopotrivă, urmărind mai ales dobândirea / trăirea împreună a unui repertoriu de impresii, reprezentări asociate întotdeauna unui sentiment trăit, şi nu unei percepţii abstracte, miza fiind cunoaşterea prin experienţa directă a (re)lecturii unor modele culturale care au ca miză chiar punerea faţă în faţă a unor idei diferite despre o problemă şi (re)trăirea directă a unor experienţe pe baza propriei biografii a cititorilor,  prin naraţiunile personale ale acestora în cadrul comunităţilor de (re)lectură.

4. Aplicaţii. Literar vs. Nonliterar. (Re)lectură culturală şi negociere semantică a arhetipului ‹umbrei›. Integrarea competiţiei interpretărilor

Toate elaborările conceptuale privind teoriile receptării privesc în primul rând teoriile cognitive. Uneori însă, ele se extind direct asupra unei teorii a comunicării în care apare ideea de construcţie comună, idee exploatată pe larg atât în teoriile organiciste ale comunicării (Sfez: 1988: 66-68), cât şi în noile teorii ale receptării care concep textul-comunicare şi estetica receptării ca un mod de analiză care deplasează atenţia celui care cercetează spre relaţia text-cititor, centrându-se pe reacţia subiectului (Hans-Robert Jauss, Wolfgang Iser, Umberto Eco, Michael Riffaterre), ceea ce exploatează şi (re)lectura culturală ca negociere semantică, aşa cum am arătat în preambulul acestui studiu.

Debutul activităţii de interpretare a arhetipului umbrei începe cu (re)lectura  textelor lirice propuse în Anexă, Umbra de Adrian Păunescu şi Umbra de Andrei Mureşanu, în două comunităţi de (re)lectură.

Adrian Păunescu, Umbra

I. Mureşan, Umbra

Eu umbra aceasta pe care

O semeni în sufletul meu,

Cu milă şi tristă mirare,

Voi duce-o cu mine mereu.

Şi-apoi într-o zi oarecare,

În care-mi va fi cel mai greu,

Voi pune-o în vechi calendare,

Duminica trupului meu.

Fiori prin mine umblă

Şi nu am trebuinţă,

Te rog pe tine, Umbră,

Să redevii fiinţă.

Flămând de iubirea întreagă,

Pe vremi cu amurg mohorât,

Când zorile noaptea-şi dezleagă / Mă satur c-o umbră, şi-atât.

Şi sufletul meu te mai roagă,

Magnetic catarg doborât,

Tu, Umbră tăcută şi dragă,

Aşează-ţi fularul la gât.

O Umbră se-nchide-n mine,

O umbră prin mine trecu,

E-atâta de rău că e bine/ E-atât de mult dacă e Nu.

Bacovia-şi iese din sine şi râde în A şi în U,

O Umbră în viaţă mă ţine

Şi Umbra aceea eşti TU.

La un moment dat am văzut cum picioarele mele deveneau vise

şi abia mai reuşeam să mă susţin în ele

parcă erau din abur

alergam pe loc fiindcă ochii viselor se adânciseră foarte tare în pământ

şi căutau mereu să găsească ceva acolo

şi culmea e că reuşeam să mă găsesc în pământ

şi să mă văd cu ochii vârfurilor degetelor mele

de parcă m-aş fi revărsat prin mine şi aş fi curs într-un vas cu silueta mea

dar îngropat complet în pământ

de atunci nu-mi mai găseam umbra

şi consideram ca hg wells avusese dreptate

atunci când scrisese "omul care şi-a pierdut umbra

iar umbra mea erau de fapt visele mele ascunse mereu sub tălpile mele ca o prelungire fizică a buricelor degetelor mele.”

Se (re)formulează/ parafrazează apoi de către studenţi/ elevi întrebări privind informaţia neclară din enunţurile respective. Se discută asupra posibilelor variaţii de scriere : Umbra (Nefiinţa) vs. umbra (sufletul) şi a simbolicii acestei scrieri cu majusculă. Se ajunge la pre-comprehensiune, un prim nivel de interpretare culturală a textelor aparţinând literaturii române, construind o matrice semantică cumulativă a umbrei pe baza  celor două texte : tristă mirare, milă, fiori, trebuinţă, în textul lui A. Păunescu, respectiv simplu visele mele, în textul lui I. Mureşan.  Folosind co(n)textul operelor, se cere sublinierea unor cuvinte cheie în cele două poezii, a unor structuri repetitive (sufletul, duminica trupului meu, fiinţă vs. ochii viselor, ochii vârfurilor degetelor mele) care să aibă valoare simbolică în cadrul interpretării prin repetiţie. Momentul următor ar fi crearea atmosferei şi  conturarea unui câmp semantic/ interpretativ  al umbrei pe baza lecturii ecran şi a folosirii cunoştinţelor anterioare, respectiv a imaginaţiei ca metacomprehensiune (tot ce vă vine prima dată în minte, asocieri, amintiri, frânturi de gânduri, de idei, de citate din alte texte etc.) legate de arhetipul /motivul umbrei: vis, teamă, disperare, nesiguranţă, disconfort, deşertăciune dar şi reverie, contemplaţie, mister, odihnă, potolirea arşiţei etc. Se cere elaborarea unei prime variante de interpretare personală, X1, într-un enunţ coerent de 10-15 de rânduri care să conţină 1-2 cuvinte-cheie din poezie, corelate cu atmosfera creată, precizându-se dacă şi relativ la ce cititorul constată o identificare cu vreuna dintre ideile poetice. Se citesc, se negociază, se propune un sens X2 în grupuri de câte 3 studenţi/elevi.

                   Apoi, problema pe care o lansez este:  „Este vs. nu este chinuitor să trăieşti cu Umbra”? „Umbra / umbrele noastre ne reconstruiesc vs. ne distrug?” în jurul cărora ar trebui să se reconstruiască mesajul celor două texte poetice. În sprijinul (re)lecturii culturale şi al negocierii semantice profesorul propune noi repere culturale  pentru îmbogăţirea acestui prim model de interpretare, pasul al doilea al (re)lecturii culturale plimbându-ne prin Occident/ Europa vs. Orient/ Japonia, un model din nou analogic, în oglinzi paralele, construit pe analogia literar vs. nonliterar în cazul arhetipului umbrei:

1.      nonliterar: C. G. Jung, Puterea sufletului. Antologie, Ed. Anima, 1994

2.      literar: Haruki MURAKAMI, La capătul lumii şi în ţara aspră a minunilor, Polirom, 2003

“Nu există lumină fără umbră şi nici invers. În mod analog, nu e bine ceea ce nu poate suscita răul şi nici rău ceea ce nu poate zămisli binele.” (1963, Jung, p. 254)

„Purtăm în noi propria istorie: omul primitiv şi inferior cu emoţiile şi avidităţile sale. Îl negăm pentru că el nu corespunde câtuşi de puţin aşteptărilor celorlalţi şi nici aşteptărilor noastre. Dar a nega ceva nu înseamnă a-l împiedica să existe. Din nefericire, omul e mai puţin bun decât îşi imaginează să fie.” (1963, Jung, p. 260). Pentru a corespunde aşteptărilor, el abandonează o parte a sa în beneficiul unei personalităţi artificiale, îşi construieşte o mască pe care Jung o numeşte persona. Persona este în bună măsură produs al educaţiei şi civilizării, un fenomen colectiv şi totodată necesar, întrucât facilitează contactele subiectului cu ceilalţi. Învăţând ceea ce aşteaptă ceilalţi de la el şi ceea ce poate aştepta el însuşi de la alţii, individul îşi alege un rol pe care vrea să îl joace, dar pe care nu el l-a scris, aşa încât ar putea fi jucat de oricare altul. În spatele măştii actorului sunt ascunse (refulate, uitate, negate) acele componente ideo-afective de care ne ruşinăm, pe care nu le-am vrea ale noastre deşi sunt, de care nu vrem să ştie nici ceilalţi, nici noi înşine. Aceste conţinuturi inferioare neadaptate alcătuiesc o parte a inconştientului şi anume partea cea mai susceptibilă a fi adusă în lumina conştiinţei printr-un efort de autocunoaştere. Ele formează ceea ce Jung numeşte umbra.

Umbra poate fi individuală sau colectivă. Aceasta din urmă e “în sensul cel mai profund coada invizibilă de reptilă pe care omul o trage încă după el. Este latura primitivă a personalităţii “care-şi cere dreptul la viaţă şi care, cu cât individul se iluzionează mai mult că nu există, cu atât e mai neagră şi mai densă. ” (1963, p. 264)

Jung ne  reaminteşte consemnul biblic: “Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi” şi ne îndeamnă să medităm asupra acestuia. “Dar ce s-ar întâmpla, scrie Jung, dacă aş descoperi că cel mai sărac dintre cerşetori, cel mai neruşinat dintre calomniatori, că duşmanul meu, în sfârşit, este în mine, că sunt eu însumi cel care are cea mai mare nevoie de milostenia bunătăţii mele şi eu sunt, în mod sigur, pentru mine însumi duşmanul pe care trebuie să-l iubesc. ” (idem, p. 260)

Adevărata prefacere morală constă în a învăţa să ne acceptăm umanitatea, iar umbra face parte din umanitatea noastră.

Nu vom şti să practicăm autentica toleranţă faţă de altul până când refuzăm să cunoaştem răul din noi. Deşi numeşte adesea umbra “răul absolut” recunoscând că este o grea  încercare pentru om să se confrunte cu umbra sa, Jung lasă să se înţeleagă că răul condamnabil moral este a trăi cu propria-ţi umbră şi a te dezice total de ea, proiectând-o exclusiv asupra semenilor.

-                     Da, aveam umbre care ne însoţeau tot timpul, dar când am venit în Oraş a trebuit s-o las Paznicului.

Am renunţat la Umbră. /.../ Mi-a tăiat Umbra cu o îndemânare greu de descris în cuvinte. Aceasta s-a desprins imediat de la pământ. S-a zvârcolit puţin, încercând să opună rezistenţă, dar degeaba. A căzut neputincioasă. Fără trupul de care fusese legată arăta jalnic.

- Nu mi-e clar ce se întâmplă aici, dar îţi pot spune că nu e normal ca omul să  se desprindă de umbra lui. Faci o mare greşeală. Nu ne face bine niciunuia dintre noi. N-ar fi trebuit să accepţi să te desparţi de mine. Până acum ne-am  descurcat  foarte bine împreună, nu?

- Despărţirea e doar temporară. O să fim din nou împreună.  (pp. 72-73)

- Mă îndoiesc că-ţi mai recuperezi Umbra, zise Colonelul în timp ce-şi bea cafeaua. /.../ Paznicul avea dreptate. N-ai cum să-ţi mai recuperezi Umbra. N-ai dreptul la Umbră câtă vreme locuieşti în Oraşul acesta, dar nici nu există posibilitatea să mai pleci de aici /.../.” (p. 95)

- Nimănui nu-i este uşor să se despartă de umbră, continuă bătrânul. Poate că lucrurile nu sunt chiar atât de complicate în cazul unui copil mic, care

n-a apucat să se ataşeze de ea. Eu aveam 65 de ani când m-am despărţit de ea. Apucasem să trăim multă vreme împreună.

- Puţine umbre mai apucă să vadă primăvara. /.../ O să urmeze o perioadă destul de dificilă pentru tine.  A-ţi pierde umbra e ca şi când ţi-ai pierde dantura. Nu creşte alta la loc. Înţelegi ce vreau să spun? /.../ E foarte dificil să stabileşti un echilibru între ce-a fost şi ceea ce urmează. Eşti în mare cumpănă. Când apare însă dantura cea nouă, uiţi cum a fost cea veche.

- Adică atunci când nu o să mai am suflet?

Colonelul nu mi-a răspuns la întrebare. /.../

- Nici mie nu-mi sunt clare foarte multe lucruri, spuse bătrânul, calm. Unele nu se pot explica, altele nu trebuie explicate. Dar nu e cazul să te îngrijorezi. Dintr-un anumit punct de vedere, Oraşul e foarte corect. Ţi se vor pune pe  tavă lucrurile de care ai nevoie şi pe care e cazul să le ştii. Sub acest aspect e perfect.

- Vă pare rău că aţi renunţat la Umbră?

- Nu, spuse Colonelul clătinând vehement din cap. Nu regret niciodată nimic. Oricum, regretele nu-şi au rostul (pp.96-100)

Toate dispar... Sentimentele tranzitorii n-au nicio valoare... Te rog să-ţi uiţi Umbra. Aici e capătul lumii, aici se sfârşeşte lumea. N-ai unde să mergi. (p. 123)

”- Părerea mea este că sufletul se pierde odată cu umbra, nu?

- Da, ai dreptate. /.../ Iar dacă nu mai ai suflet, nu o să mai ai nici senzaţia de pierdere, nici pe cea de disperare. N-ai unde merge. Dragoste nu există. Îţi rămâne doar viaţa. O viaţă liniştită şi plină de tihnă.” (p. 191)

- Da, dar fuseserăţi una şi aceeaşi o vreme.

- Probabil. Oricum, nu mai contează. Cercul s-a închis.” (p. 194)

- Nu  ştiu dacă este chiar cea mai bună dintre lumi, continuă Umbra, dar e lumea căreia  îi aparţinem. Acolo există şi bune, şi rele. În lumea aceea te-ai născut, acolo trebuie să-ţi dai obştescul sfârşit. Când mori tu, mor şi eu. Este mersul firesc al lucrurilor. (p. 448)

                   Problema pe care o lansez este:  „Este vs. nu este chinuitor să trăieşti cu Umbra”? „Umbra / umbrele noastre ne reconstruiesc vs. ne distrug?”

La o privire mai atentă, constatăm plurisemantismul ambelor texte, atât cel literar, cât şi cel nonliterar, care îşi conţin deja propriile sensuri pro şi contra moţiunii, atât sensul de bază, cât şi pe cele  figurate, simbolice. De oricare parte a interpretării ne-am situa, în final ajungem la o reciprocă îmbogăţire spirituală prin împărtăşire din experienţa celuilalt,  efectul fiind rezolvarea conflictelor prin transferul lor în planul culturii şi al diversităţii,  anihilarea divergenţelor de opinii interpretative prin comunicare, toleranţă, menţinerea unei atmosfere de entuziasm autentic, deschidere spre punctele de vedere concurente, care, la o privire mai atentă, devin de fapt complementare:

Competiţia interpretărilor posibile

Sensuri apreciative                                                                             Sensuri depreciative

(1) Propria istorie

omul primitiv şi inferior cu emoţiile şi avidităţile sale

ascunse (refulate, uitate, negate) acele component

ideo-afective de care ne ruşinăm,

pe care nu le-am vrea ale noastre deşi sunt,

de care nu vrem să ştie nici ceilalţi, nici noi înşine

conţinuturi inferioare neadaptate

o parte a inconştientului şi anume partea

cea mai susceptibilă a fi adusă în lumina

conştiinţei printr-un efort de autocunoaştere

(2) nu e normal ca omul să  se desprindă de umbra lui.

Faci o mare greşeală. Nu ne face bine niciunuia

dintre noi. N-ar fi trebuit să accepţi să te desparţi de mine.

N-ai cum să-ţi mai recuperezi Umbra.

N-ai dreptul la Umbră câtă vreme locuieşti în Oraşul acesta

O să urmeze o perioadă destul de dificilă pentru tine

Adică atunci când nu o să mai am suflet?

Părerea mea este că sufletul se pierde odată cu umbra, nu?

Sensuri neutre/ la limita + /

(2)Umbra / umbre

Despărţirea e doar temporară. O să fim din nou împreună

Nimănui nu-i este uşor să se despartă de umbră

(1)                impulsul moral este înnăscut şi ambivalent

nu corespunde câtuşi de puţin aşteptărilor celorlalţi şi nici aşteptărilor noastre

CONSENS

Din nefericire, omul e mai puţin bun decât îşi imaginează să fie.

Da, ai dreptate. /.../ Iar dacă nu mai ai suflet, nu o să mai ai nici senzaţia de pierdere, nici pe cea de disperare. N-ai unde merge. Dragoste nu există. Îţi rămâne doar viaţa. O viaţă liniştită şi plină de tihnă.

Nu  ştiu dacă este chiar cea mai bună dintre lumi, continuă Umbra, dar e lumea căreia  îi aparţinem. Acolo există şi bune, şi rele. În lumea aceea te-ai născut, acolo trebuie să-ţi dai obştescul sfârşit. Când mori tu, mor şi eu. Este mersul firesc al lucrurilor.

Doina Ruşti, Dicţionar de simboluri

umbra jertfită în temeliile unei clădiri

omul a cărui umbră a fost furată moare după patruzeci de zile de la acest ritual, apoi se transformă în stafie care bântuie

imagine a sufletului, umbra reprezintă dublul omului, un fel de fiinţă astrală care îşi continuă existenţa şi după moartea materială

în Sărmanul Dionis de M. Eminescu, umbra reprezintă partea eternă a fiinţei, cale de acces la memoria tuturor avatarurilor anterioare;  formă eterică care descoperă puterea gândului; pentru L. Blaga  umbra este nefiinţa, reflexul eternităţii:

După cum uşor se poate vedea, atât literarul cât şi nonliterarul cumulează sensurile pro şi / sau contra  în aceeaşi operă. Întrebarea legitimă este dacă şi în ce măsură avem o interpretare mai bună decât alta, sau un consens unanim, dacă şi în ce condiţii  fiecare  poate da orice semnificaţia pe care o  doreşte în funcţie de codul cultural la care aderă/ se raportează/ se afiliază participanţii la interpretare, dezbatere sau dialog (pro- sensuri “apreciative” vs. Contra / sensuri “depreciative”).  În opinia noastră, sensurile sunt complementare, părţi ale unui întreg al interpretării.  Am pornit de la premisa ca esenţa vieţii sociale o constituie convingerile subiective despre sine şi celălalt, iar la o confruntare sau privire în oglindă a acestora ne-am descoperi, în ciuda diferenţelor afişate, fundamental atât de identici încât am putea afirma fără eroare: „Eu sunt tu/altul!”În plus, dacă nu pot să actualizez, să scot din ascundere  decât acele conţinuturi / sensuri care există deja în mine, întrebarea legitimă care se pune este dacă există totul în mine şi doar metoda este greşită. Răspunsul nostru este evident: nu. Nu (pre)există totul în mine, prin urmare nu pot să actualizez / să înţeleg orice, deci nu pot să accept orice răspuns ca general valabil, însă ceea ce este important este să ofer modele de gândire şi de o parte, şi de alta, în limitele închise ale limbajului care are din start o natură duală, subversivă: umbra poate fi deci, sufletul, visele, idealurile noastre, la fel ca şi coada noastră, partea pe care  o tragem după noi şi ne ruşinăm de ea, „spre pierderea noastră”, poate fi generatoare de animozitate, efervescenţă spirituală, intelectual-afectivă, dar şi de conflictualitate cu noi înşine şi cu ceilalţi.

Considerăm că, în vederea stabilirii unor raporturi autentice de comunicare între culturi / naţiuni, pe de o parte şi   a evitării câtorva riscuri, precum  închiderea xenofobă în propria cultură, imperialismul şi mimetismul cultural, pe de altă parte, avantajul tehnicilor de (re)lectură culturală  pe care le  propunem (v. şi anexele) este, pe lângă  obţinerea  consensului care impune ca singură condiţie adaptarea la contextul comunicării, obţinerea a cât mai multor avantaje care presupun:

1.             înţelegerea ideii că realitatea exterioară / realitatea textelor este convenţionalizată social, primul nivel de sens fiind astfel unul general, curent, dar, mai degrabă o „mască”/ persona, sensurile fiind foarte polarizate: depreciativ vs. apreciativ, Bine vs. Rău, sensuri  care  apoi vor fi

2.             interiorizarea sensurilor la nivel individual, restructurarea adevărurilor general-valabile şi absorbirea extremelor,  conştientizarea faptului că Binele şi Răul sunt relative la ceva/ cineva; (re)negocierea faţă în faţă  cu propriile „umbre”, cu  percepţiile personale şi ale altora, la vârste diferite / contexte diferite, pentru a constata evoluţia convingerilor despre tine şi / sau ceilalţi, despre temă, problematica pusă în discuţie, rezultând nişte construcţii de sens la limită, problema este de a distinge şi a stabili care sunt graniţele între care funcţionează acel „modus in rebus”, adaptat naturii personale, instinctului propriu de apărare şi conservare; construirea unor variante de sens X1, X2, X3;

3.             dezbaterea sensului comun: pro vs. contra în actul negocierii sensurilor care implică metamorfoza, transformarea şi adaptarea sensurilor individuale ale mele la cele ale celuilalt rezultate din interacţiunea simbolică – alegerea şi argumentarea unui sens pentru toţi/ toate are în centru ”valorizarea implicită” (Pirău, 2007) acest determinism subtil care leagă viaţa afectivă de decizie. /…/un fel de inducţie afectivă având forma: a este mai important decât b pentru că..., b este mai important decât c pentru că...; deci, în mulţimea a, b, c, a este mai important decât b, c.

5. Deschideri şi întrebări pentru educatorii negocierii semantice  în loc de concluzii

Ne aşteaptă fie un Turn al lui Babel, fie o comunitate de culturi diferite formând un fel de «coaliţie de jucători» în sensul dat termenului de C. L. Strauss – dispuşi nu numai să convieţuiască indiferent şi paşnic, ci să comunice şi să înveţe inovator împreună. Intenţia noastră a fost de a argumenta importanţa strategiei educaţionale a (re)lecturii culturale ca negociere semantică a cărei finalitate este trăirea pe viu a acelei «coaliţii de jucători» şi a transferului conflictelor de sensuri/ valori/ atitudini dintre generaţii în spaţiul culturii, prin aplicaţii la (re)lectura arhetipului umbrei.

În concluzie, este important de reţinut că dinamica şi vectorul  metodei negocierii semantice o constituie o stare afectivă care, odată  trăită de subiect, va fi  stocată mnezic ca şi imaginea mentală pe care o însoţeşte, numai prin mijlocirea sentimentului trăit, de care intelectul ia act ca de o semnificaţie a reprezentării. La fel de important este că profesorul, ca animator al negocierii semantice şi al interacţiunilor circulare, devine “purtător de cuvânt al inconştientului grupului şi al efectelor de sens inedite pe care grupul îl eliberează”. Aşa încât, cu certitudine dascălul poate fi un personaj care nu numai trezeşte, ci şi “deşteaptă”: “Este vorba despre deşteptarea politică la lume şi la prezenţa lucrurilor”; “deşteptarea etică la celălalt şi la coprezenţă” (J. R. Resweber, 1988).

Negocierea de sensuri / pedagogia imaginarului (coextensivă celei a inconştientului) şi cultivarea mirării permite consensul prin care atingem “înţelegerea la toate nivelurile”, prin dubla valenţă a căutării sensului: forţă terapeutică şi educativă. Consensul face posibilă comunicarea dintre impulsul inconştient pe care îl îmblânzeşte (eu sunt altul / mă văd pe mine în altul, ca într-o oglindă) şi lumea externă (ceilalţi sunt oglinda mea).

Iată de ce, în definitiv, considerăm că negocierea semantică şi metodele noilor pedagogii  sunt o  soluţie pentru puţinătatea noastră metafizică, pentru deschiderea spre Ceilalţi şi continua primenire de sine prin accesul la sensul cărţii şi al vieţii. Acum, confruntându-mă cu Umbra/ umbrele mele, sentimentul pe care îl am despre menirea mea ca profesoară este că, în prezent, felul în care parcurgem operele şi coruperea studentului/ elevului cu scopul de a se preface că răspunde la cerinţele de examen reprezintă demersuri prin care eliberăm ‹‹paşapoarte spre ignoranţă››, ca să îl citez pe Nabokov:”Fără ca acestea şi fără ca celelalte mecanisme  şi fără ca toate celelalte detalii ale textului să fie cu conştiinciozitate asimilate, Evgheni Oneghin (sau orice operă, n.n.) nu se poate spune că există în mintea cititorului. […] În artă, ca şi în ştiinţă, nu există plăcere fără detaliu şi pe detalii am încercat să fixez mintea cititorului. […]Lasă-mă să repet că, fără ca acestea să fie profund înţelese şi reţinute, toate ‹‹ideile generale›› (atât de uşor procurate, atât de uşor revândute) sunt menite în mod necesar să rămână doar paşapoarte ce oferă celor care le deţin scurtături de la un ţinut de ignoranţă la altul.” 

În ce mă priveşte, cele despre care am scris stau sub semnul imposturii, în sensul că pretind studenţilor / elevilor un lucru ce depăşeşte cu mult capacitatea lor firească de analiză şi sinteză în vederea conturării prin arhetipul umbrei a unei viziuni despre lume şi viaţă pe care o propune textul/ textele. Se impune aşadar, reconsiderarea modului în care studiem literatura. Ar trebui să studiem texte relativ scurte, pe care să le parcurgem după cum spun bunii cititori că trebuie citite. N-ar strica să reflectăm şi la tipul de cititor pe care îl formăm în felul în care procedăm acum, în licee şi universităţi. Şi, poate, la tipul de cititor cu care noi înşine suntem afini.

Bibliografia:

Barthes, Roland (1994), Plăcerea textului. Traducere de Marian papahagi, postfaţă de Ion Pop, editura Echinox, Cluj-Napoca;

Călinescu, Matei (2007), A citi, a reciti. Către o poetică a (re)lecturii, Ediţia a II, Traducere din limba engkleză de Virgil Stanciu, editura Polirom;

Codoban, Aurel (2001), Semn şi interpretare. O introducere postmodernă în semiologie şi hermeneutică, Editura Dacia, Cluj-Napoca;

Chevalier, Jean, Gheerbrant, Alain, Dicţionar de simboluri,    Editura Aramis, Bucureşti, 2000 ;

DeFleur, Melvin L., Ball-Rokeach, Sandra (1999), Teorii ale comunicării de masă, Polirom, Iaşi;

Eco, Umberto (2007), Limitele interpretării, Ediţia a II-a revăzută.Traducere de Ştefania Mincu şi Daniela Crăciun, Editura Polirom;

Epureanu, Georgiana, Definiţii ale cititului. Modele / tipuri de lectură. Categorii de cititori, în Perspective, Nr. 1 (22)/ 2011

Foucault, Michel (2002), Power, „Essential Works of Foucault”, 1954 – 1984;

Gadamer, H-G. (1996), Les grandes lignes d’une Herméneuthique et tradition philosophique, Seuil, Paris;

Iser, Wolfgang (2006), Actul lecturii. O teorie a efectului estetic.Traducere din limba germană, note şi prefaţă de Romaniţa Constantinescu. Traducerea fragmentelor din limba engleză de Irina Cristescu, Editura Paralela 45 ;

Jauss, H-R. (1983), Experienţă esteticp şi hermeneutică literară, Editura Univers;

Jung, C. G., Puterea sufletului. Antologie, Ed. Anima, 1994;

Lohisse, Jean (2002), Comunicarea. De la transmiterea mecanică la interacţiune, Polirom, Iaşi;

MacIntyre, A., Essay on moral issues. About virtue (in Romanian), Humanitas, Bucureşti, 1998;

Murakami, Haruki,  La capătul lumii şi în ţara aspră a minunilor, Polirom, 2003;

Pirău, Maria Tereza (2007), Dimensiunea morală a persoanei, Editura Universităţii de Nord, Baia-Mare;

Ricoeur, Paul (1999), De la text la acţiune. Eseuri de hermeneuticăII.Traducere şi postfaţă de Ion Pop, Editura Echinox, Cluj-Napoca;

Puşkin, Aleksandr Sergheevici (1975), Evgheni Oneghin, trad. Vladimir Nabokov, Introducerea traducătorului, Princeton University Press, Princeton, New Jersey;

Rouxel, Annie, Progresele cercetării în didactica lecturii literare, în Perspective, Nr. 1 (12/2006);

Ruşti, Doina (2009), Dicţionar de teme şi simboluri din literatura română, Iaşi, Polirom;

Santerres-Sarkany, Stéphane (2000),   Teoria literaturii, Traducere de Cristiana-Nicola Teodorescu Bucureşti, Cartea Românească;

Stoica-Constantin, Ana (2004), Creativitatea pentru studenţi şi profesori, Institutul European, Iaşi.


ARHETIPUL UMBREI                                                                                                                                                                                  Anexa 1

C. G. Jung

Text nonliterar - psihanaliza

M. Eminescu - text literar, proză

Doina RUŞTI

Text nonliterar/ Dicţionar de simboluri

Potrivit lui Jung, impulsul moral este înnăscut şi ambivalent: “Nu există lumină fără umbră şi nici invers. În mod analog, nu e bine ceea ce nu poate suscita răul şi nici rău ceea ce nu poate zămisli binele.” (1963, Jung, p. 254)

Purtăm în noi propria istorie: omul primitiv şi inferior cu emoţiile şi avidităţile sale. Îl negăm pentru că el nu corespunde câtuşi de puţin aşteptărilor celorlalţi şi nici aşteptărilor noastre. Dar a nega ceva nu înseamnă a-l împiedica să existe. “Din nefericire, omul e mai puţin bun decât îşi imaginează să fie.” (1963, Jung, p. 260). Pentru a corespunde aşteptărilor, el abandonează o parte a sa în beneficiul unei personalităţi artificiale, îşi construieşte o mască pe care Jung o numeşte persona. Persona este în bună măsură produs al educaţiei şi civilizării, un fenomen colectiv şi totodată necesar, întrucât facilitează contactele subiectului cu ceilalţi. Învăţând ceea ce aşteaptă ceilalţi de la el şi ceea ce poate aştepta el însuşi de la alţii, individul îşi alege un rol pe care vrea să îl joace, dar pe care nu el l-a scris, aşa încât ar putea fi jucat de oricare altul. În spatele măştii actorului sunt ascunse (refulate, uitate, negate) acele componente ideo-afective de care ne ruşinăm, pe care nu le-am vrea ale noastre deşi sunt, de care nu vrem să ştie nici ceilalţi, nici noi înşine. Aceste conţinuturi inferioare neadaptate alcătuiesc o parte a inconştientului şi anume partea cea mai susceptibilă a fi adusă în lumina conştiinţei printr-un efort de autocunoaştere. Ele formează ceea ce Jung numeşte umbra.

Umbra poate fi individuală sau colectivă. Aceasta din urmă e “în sensul cel mai profund coada invizibilă de reptilă pe care omul o trage încă după el. Este latura primitivă a personalităţii “care-şi cere dreptul la viaţă şi care, cu cât individul se iluzionează mai mult că nu există, cu atât e mai neagră şi mai densă. ” (1963, p. 264)

Jung ne  reaminteşte consemnul biblic: “Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi” şi ne îndeamnă să medităm asupra sa. “Dar ce s-ar întâmpla, scrie Jung, dacă aş descoperi că cel mai sărac dintre cerşetori, cel mai neruşinat dintre calomniatori, că duşmanul meu, în sfârşit, este în mine, că sunt eu însumi cel care are cea mai mare nevoie de milostenia bunătăţii mele şi eu sunt, în mod sigur, pentru mine însumi duşmanul pe care trebuie să-l iubesc. ” (idem, p. 260)

Adevărata prefacere morală constă în a învăţa să ne acceptăm umanitatea, iar umbra face parte din umanitatea noastră.

Nu vom şti să practicăm autentica toleranţă faţă de altul până când refuzăm să cunoaştem răul din noi. Deşi numeşte adesea umbra “răul absolut” recunoscând că este o grea  încercare pentru om să se confrunte cu umbra sa, Jung lasă să se înţeleagă că răul condamnabil moral nu este atât a trăi cu propria-ţi umbră , cât mai ales  a te dezice total de ea, proiectând-o exclusiv asupra semenilor.

Eminescu mai crease două proze filosofice "Archeus" şi "Umbra mea" în care sunt dezvoltate mai multe motive /mituri: mitul omului care şi-a pierdut umbra, dedublarea personalităţii şi relativitatea adevărurilor, motive preluate alături de altele din "Geniu pustiu" şi se vor regăsi în "Sărmanul Dionis".

« El întoarse şepte foi şi umbra prinse conturele unui baso-relief, mai întoarse încă şepte şi umbra se desprinde încet, ca dintr-un cadru, sări jos de pe părete şi sta diafană şi zâmbitoare, rostind limpede şi respectos: Bună sara! Lampa cu flacăra ei roşie sta între Dan şi umbra închegată. Călugărul ia locul umbrei sale căpătând acces la memoria tuturor avatariilor anterioare, în timp ce umbra cade în condiţia inferioară de fiinţă întrupată: Dan întoarse foile, şopti şi umbra deveni om. Omul sămăna cu el şi se uita spărios şi uitit la Dan, fixându-l ca pe o umbră, cu buzele tremurânde şi cu paşi şovăitori. Dan era o umbră luminoasă. În această formă eterică, personajul urcă spre lună şi descoperă puterea gândului, iar umbrei îi lasă misiunea de a consemna toate întâmplările pământeşti ».

În credinţele româneşti există una destul de răspândită despre umbra jertfită în temeliile unei clădiri; se spune că dacă un meşter zidar măsoară cu o trestie sau cu un băţ umbra unui om şi apoi îngroapă în fundaţia unei case obiectul care a servit la măsurat, omul a cărui umbră a fost furată moare după patruzeci de zile de la acest ritual; apoi se transformă în stafie care bântuie prin împrejurimi şi face rău celor vii, dar apără clădirea pentru trăinicia căreia şi-a dat viaţa. Considerată imagine a sufletului, umbra reprezintă dublul omului, un fel de fiinţă astrală care îşi continuă existenţa şi după moartea materială; de aceea sufletele morţilor sunt imaginate ca nişte umbre, vizibile doar în condiţii speciale. În poveştile populare, lângă comori se înalţă adesea o umbră ce se conturează în lumina lunii sau din cauza strălucirii aurului.

În Legenda ciocârliei de V. Alecsandri, umbra o însoţeşte pe Lia spre palatul soarelui şi o avertizează în legătură cu primejdia pe care o presupune dorinţa ei de a ajunge la soare.

O viziune asemănătoare lui Eminescu în Sărmanul Dionis are şi L. Blaga, pentru care umbra este nefiinţa, reflexul eternităţii: Toate-n preajmă vor să spună:/ e şi umbra-ntruchipare/ a nimicului din Soare,/ a nimicului din Lună (Umbra).
Într-o nuvelă a lui Cezar Petrescu, umbra apare ca întrupare a unei conştiinţe vinovate. Ion Burdea-Niculeşti a renunţat la iubire, la bucuriile simple şi la prieteni în numele unei cariere politice; ajuns la vârsta deplinei maturităţi, cu visul împlinit, izolat în singurătate şi mizantropie, se naşte în mintea sa gândul ratării; are un vis simbolic, în care se luptă cu propria umbră, sălbăticită şi duşmană. Din acest moment umbra începe să-l urmărească, amintindu-i toate păcatele, iar în cele din urmă îl determină să se spânzure (Omul care şi-a găsit umbra). În folclor apare şi motivul umbrei înlocuite de duhurile rele; de pildă Muma-Pădurii poate lua locul umbrei unui copil, inoculându-i teamă şi aducându-i vise urâte.

L. Blaga: “Toate-n preajmă vor să spună:/ e şi umbra-ntruchipare/ a nimicului din Soare,/ a nimicului din Lună.”