aptrezește-te iubito
te rog trezește-te
adormirea ta a născut
un armaghedon prin brutusiană
din maci
moartea a devenit bunică
emotivă mănâncă o primăvară
în anticamera întâmplării
aşteptând ultimul călăreț
să-ți aducă florii
haide
e timpul timpului




dumnezeu are o garsonieră în epifiza mea
de fapt e o cameră mică mică
cu pereţii de sticlă
să-i poată vedea
el dumnezeu
pe toţi trecătorii din capul meu
uneori mai coboară în inimă să bem o cafea
fiartă în graalul de care nu se desparte
suntem tovarăşi de singurătate
dar nu ne deranjăm vecinătatea
i-am promis de când s-a mutat
că nu trebuie să îmi plătească ceva
și oricum nici n-ar avea de unde
fie vorba-ntre noi...
mă ajută în schimb la defrişat
în mod tacit
de pildă ieri mi-a curăţat din nou sufletul
de bălăriile crescute după atâtea inundații
nu mă-ntreabă de ce nu reușesc
în viață prea multe
și el e până la urmă un pustnic
deși se îmbracă la modă
și are un zâmbet fermecator
de la un timp construiește ceva în epifiza mea
la secret
uneori îi aud rindeaua până dimineața
poate un cadou îmi zic
pentru buna conviețuire
cine știe?
ar trebui să mă gândesc și eu la un dar
de pildă să îi cedez toate încăperile
și să mă mut în casa copilăriei
ar merita asta. ..
poate și eu aș merita


mai întâi o singură zi
o singură noapte
fără niciun cuvânt
fără nicio literă
nimeni să nu spună ceva
pe întreaga planetă
liniștea să țipe doar
înlăuntrul fiecăruia
de mâini să ne strângem
de suflete să ne ținem
ochi în ochi să învățam să ne tolerăm
crezurile dorințele iubirile
mai apoi să facem asta o săptămână
o lună
un an
până vom fi iarăși ce-am fost
OAMENI
chiar și mai mult decât atât


dimineaţa o rugă îmi curge din palme
spre cer noaptea toţi murim
eu mai abitir puţin uimit
eclozez din vise din nou fără tine
îmi tatuez în pupile privirea ta
ce culoare au ochii tăi ?
uitarea e din catifea neagră
sângele meu circulă pe contrasensul fericirii
singurătatea mă descompune în amintiri puzzle
recompune-mă


am ajuns în galaxia tăcerii
cuvintele mele nu mai sunt cuvinte
ci aripi sunt dezlipite de trup
nici visurile nu-mi mai sunt visuri
ci cuiburi sunt de veșnicii
liniștea-i atât de înaltă
albă din mine crește ziduri peste ziduri
tu știai că heruvimii nu zboară
și nici zbateri de inimi nu au?
mă tem că în așteptarea ta
mi-am devenit propriul înger


priveşte câte culori s-au strâns
pe trupul meu lacrimile au săpat amintiri
roşii galbene verzi
numai tu ai rămas albă printre atâtea
întunecimi lumești zilele din ce se vor naşte
fără zâmbetul tău pierdut iubito în mijlocul vieții
neînvârtită planeta şi ea a pierit odată cu tine
un cireş îti va creşte din piept crucea pe care
voi adormi ținându-te de ultimul tău sărut



speriat urc în jos mi-e frică să privesc adâncimea ta niciodată n-a avut ceva
orice de pildă o inimă mare pe care să cad
cu mâinile ridicate ca într-un zbor urc
lumina e numai în mintea mea
roşu orange galben verde albastru indigo violet
treptele cerului sunt rulante ca tine nu mai e nimeni în mine pentru cine să adun trecuturi colorate în urna celor vii demonii cu care mă salut aruncă confetti artificii iluzie goală
erai la fel de frumoasă precum stelele îmi cer autografe în alb urc fără să-ntreb destinaţia finală tu eşti zbatere batere bang big-bangul ce mă ţine cu ochii deschişi nu pot adormi iubito fără regrete mai iubeşte-mă în moartea asta aceasta şi în toate voi fi ultimul prim al tăuă



de gândul tău alergând prin lumină mi-e dor
nu de sărutul infinit nebun
nici de îmbrăţişarea ta flăcără
de liniştea în care îmi ucideai fricile mi-e dor
nu de roşul viu aprins în toate nopţile respirate lângă tine mi-e dor
ci de glasul tău răpit de îngeri geloşi
nu pe tine te caut femeie
iubirea ți-o strig din rărunchii universului



m-am pierdut în iluzia întoarcerii
într-o seară dintre miercuri și nimic
dumnezeu ploua verde
numărând eternități albastre
pe șevaletul minții încercam să pictez fluturii
din trupul tău
noaptea s-a scurs lavă
toate drumurile spre acasă s-au amestecat ghem
sunt un orb prin trecut așteptând din viitor
un țipăt de zbor
m-am pierdut în gânduri digitale