lunguABECEDARUL IUBIRII

Anecdotic ascult acum alegoria
Brizei buclelor, buzelor- blazon bulversat
Clandestin, ce cursiv condiționează,
Dincolo de dinastii,
Elanul euforic, exuberant, etalându-și
Frivol freneticele fantasme;
Grăbită, gânditoare, gravează
Hore haioase, hulind
Inocența ilarității improprie iubirii,
Joc josnic, jun, joc justificat,
Karma kakí,


Licoarea luminii lunii, libertină,
Mănunchi minion, modulat
Neologic, nestrategic, narcisism
Ostentativ, organizând oprimări
Propice pendulărilor, prigonind
Qi-ul quaker;
Ripostează riguros, retrăid remușcări
Subite, stereotipic, slalom stelar,
Șăgalnic, șuier șarmant;
Trăire titănică, transcendentală, tabloid
Țantoș, țintită țindulă,
Urgisită umanismului utopic;
Vuiet vulcanic, vrabia vazduhului,
Xenofilă, xantocromatică.
Yin - yang,
Zumzet zămislit, zeiță, zulie.


***

Acorduri de chitară
 
Plouă...
Și fiecare picătură care-atinge fereastra
Este o lacrimă din gândul tău,
Un șirag lunecos ce se oprește 
Pe umerii tăi mici și goi..
Lumina îți coregrafiază momentul,
Un evantai de culori umede, răsfirate.
Și-adoarme sufletul in mine
Pe acorduri sublime,
De chitară, la umbra lunii,
Lângă tine.
Sol-sol, mi-mi, fa, sol,
Iubirea se cântă la unison...
Mi-mi, sol-sol, mi, fa,
Momentul meu... melodia ta...
Plouă...
Și fiecare picătură care-atinge pleoapa
Trezește zâmbetul absent cândva.
Nu-i petală care să nu se deschidă
În diminețile de catifea, aromate,
Dimineți de cafea în care
Îți lași pașii să te îndrume
Pe cărarea cu flori,
Ca să te confunzi cu ele.

***
Cerbul rănit
 
Călătoria durase mai mult decât prevăzusem,
Trecând prin atâtea locuri, trenul făcea
Ca peisajele zărite prin geam
să mi se înfățișeze
asemeni unor veritabile ilustrații poștale.
Mergeam spre un nicăieri nedorit,
Nepremeditat, rece și înfricoșător.
Mă îndepărtam sau eram îndepărtat și
oricum ar fi fost, ce mai contează când
Distanța ce ne separă
Îmi rupe sufletul în minuscule bucăți,
Mă înstrăinează de bun, de frumos
Și mă afundă tot mai mult,
Apropiind infernul.
Eram rănit deși rănisem,
Nu mă bucurasem deși adusesem lacrimi
Pe obraji netezi și blânzi
Iar acum zăcem copleșit de planuri fără schițe,
Înconjurat de fotografii neînrămate
Și cupe de șampanie nesărbătorite.
Căzusem și știam că mă voi ridica,
Dar vruiam să mă ridic la cer,
Să las infernul pieirii iar brațele mele
Să cuprindă universul căruia Îi pregătisem
Regretele mele.
Tu,
Numai Tu mă ridici când nimeni
nu mă vede căzut pentru că
Am fost învățați să privim doar cerul,
Uitând în beznă pe cel slăbit de puteri,
Pe cel îngenunchiat la sol.
În pumnii mei căuș strănsesem o mică
lagună de lacrimi în care înotau,
stinghere, gânduri și dorințe, regrete
Și promisiuni  nepromise.
O voce de sus îmi pătrundea
Printre gânduri, săpând,
Făcându-și lăcaș cât mai aproape de suflet,
Îmbrăcându-l, adăpându-l cu apa vieții,
Vrând să mă deștepte.
          - “Ridică-te! Cerb rănit,
           Un soare apus
           este semn că un “mâine” este aproape,
           O dimineață răcoroasă este semn
           Că seara va veni, dar după o zi
           Cu bune fapte și mulțumiri.”
Griul interminabil se termina,
Infinita neliniște își anunța stația,
Perpetua teamă se ofilise fară urme vizibile.
Mă bucuram de viață, mă minunam
De puterea ce dăinuie inlăuntrul nostru
Atunci când ne temem de rătăciri.
Viața este frumoasă când
Planuri constructive
se nasc din schițele iubirii,
Când parfumul florii oferite nu otrăvește,
Ci amplifică și consolidează trăiri magice.

***
Corabia copilăriei noastre
 
Azi, moare-n mine întristarea,
Când virtual străbat cărarea
Din parcul vieții de copil,
Unde mă ascundeam tiptil.
 
Cu mierea ursului și eugenii
Zburdam faleza, ca oltenii,
Schimbam tije pe mentosane,
La cinema puneam capcane.
 
Corabia, plai de dor,
Păsări călătoare-n zbor,
Se ascund printre castane,
În veri calde, milenare.
 
Aș vrea vâltoarea  pajistei,
Flori să gust din al tău tei,
Plimbându-ne pe Stada Mare,
De mână, la apus de soare.
 
Corabia - Progresul în balon,
Peste ape, la Cheson,
Cursând spre Dașova de voie,
Unde-nvățam pe D-l Goe.
 
Oraș scăldat de Dunăre, sub tei,
De pe Carpați, la Sucidava, în Celei,
Vacanța merilor din Baltă
Și piersicii gustoși de altă dată.
 
Ierni frumoase, ca-n povești
Și obiceiuri strămoșești...
M-aș revedea cu fiecare,
La Mocca, pe Strada Mare.

***
DE VORBĂ CU EMINESCU
 
 
Luceafărul coborâse la noi,
Pe pământul care se hrănea din poezie.
Pe-o bancă lăturalnică îl zăresc
Potrivindu-și cuvintele.
Privirea-i ușor pierdută
Prevestea mâhnirea geniului.
 
Când privesc spre voi cu milă
Văd cultura cum se stinge,
Pagini scrise gem în hulă,
Sufletu-mi de gol se plânge.
 
Invățat-am slova mamei
La un muc de lumânare,
Mi-am vândut crezul Junimei,
Fresca artei literare.
 
 Maiorescu, Slavici, Creangă
Genii ai limbii române;
Izbândă intr-o talangă
A lui Stefan la Rovine.
 
Junii voștri cerșesc net
Pe la barurile străzii
Mai știu ei ce-i un sonet?
Junii voștri sunt ai prăzii.
 
              Bibliotecile sunt stații
              Unde ei opresc mai rar.
              Între spirit și-aspirații
              Cartea este-acel hotar!
 
              Androidul se blocase;
              făr-de-net ei sunt eter,
              Iarna etala nuanțe,
              Vântul șuieră-a mister.
 
              Făr-de frunze-n frenezie,
              Pomi - suflete în dezgolire,
              Nehrănite-n  poezie
              Dăinuie in asfințire.
             
Cartea - căpătâi ce doarme
În firea voastră omenească
Da-I valoare, o, Tu, Doamne!
Sufletul să-nmugurească.
 
              Prindeți mâinile frățește,
              Priviți bolta cerului,
              Căci în viață dobândește
              Cel ce are cartea lui!
 
               Domnul nostru-a creat sate,
               Luna, Astre, răuri, șeuri
               Creionați-le pe toate,
               Trăiți viața printre versuri!
 
                Plânsul mamei ce cu dor
                Vă alină depărtarea,
                Poem în semn de onor
                Celei ce v-a dat suflarea!
 
                Tatălui ce te-a purtat
                Ca pe un sfânt giuvaer,
                Scrie-l, neaposfrofat,
                El te-a crescut cavaler!
       
               Credința din neam în neam
               Se cultivă-n cânturi line
               Semn de carte îi puneam
               Tu, pune-o-nversuri sublime.
              
               Am lăsat ca moștenire
    Vast bagaj cu dulce vers,
    Voi gustați-l cu iubire,
    Poezia-i UNIVERS!

***
Despre voi...
 
 
Viața-i un teatru iar noi, actorii “puritani”,
Ne dăm jos măștile și devenim umani,
Suferinzi, imorali, pierduți în singurătate,
Masca de supraom ne-ndeamnă mai departe.
 
Zic unii - și tind să-i cred - că-s talentat,
Scriu niște poezii, altceva nu fac,
Doama Tina, mamă cu suflet grandios,
Imi urează sănătate - nu există gest mai omenos!
 
Lavinia - o eternă amică din copilărie
Imi spune că îndrăgește mult a mea poezie,
O regăsire frumoasă de peste ani,
Familie dragă, vă îmbrățișez! La mulți ani!
 
Tanti Polina, suflet nobil, neschimbat,
Îi mulțumesc pentru masa gătită la orfelinat.
Om între oameni, Domnul să-i dea sănătate,
În casa de copii, ne întâmpina cu nespusă bunătate.
 
Domnul Prioteasa Petre - dascălul vieții mele,
Fericitele momente n-au fost puțintele,
Basme, sfaturi, jocuri, premii și armonie,
Ziua mohorâtă o preschimba în poezie.
 
Gigi, pentru tine aduc mulțumiri aparte,
Copii fiind, din al tau sandviș imi făceai parte,
Vechea Corabie adesea o vizitam,
Însorite zile, ce fericit eram!
 
Viața de liceu - eternă amintire,
Tănțica, Vișane, v-aduc mulțumire!
Dani, să îți mulțumesc este momentul,
Aveam un punct comun: sportul!
 
Colegilor mei din orfelinat,
Pe toti vă ador și nu v-am uitat!
În fiecare zi mulțumescesc  divinității,
Credința - cea mai de seamă verigă a vieții!

***

Dezacord
 
Vino să-ți prind în cosiță mărgeluțe de ienupăr,
Să fii dulce, precum fructul, frumoasa din calapăr,
Să dezgheți ceața din patimi, soarele să îl grăbești,
Fluturilor să dai aripi, jar, la caii din povești.
 
De nu vii, au să mă certe zorile vremii din noi,
Codrii ce-au gustat dulceața promenadelor în doi...
Trandafiri catifelați ochii tăi vor să admire,
Mireasma să însoțească drumul tău spre împlinire.
 
Mi-am luat amorul rece, vreau ca tu să ii dai viață,
Ai să poți, numai să vrei, cu gând bun, nu caragață.
Pentru tine am iubirea serilor de alta dată
Când la brațul tău de înger ploaia imi cădea pe pleoapă.
 
Am ajuns la ceas târziu în zăvoare ferecate,
Ochii tăi nu sunt aici, mă privesc din altă parte.
Noaptea ce aștept să cadă, zeiță de clavicord,
Tu să vii, să ne iubim, să ne topim  în dezacord.

***

DOR DE TINE
 
 
Și ieri mi te-am chemat, din vis,
Trăgând oblonul străveziu,
Un pâlc de razele mi-a promis,
Să-mi dea al tău surâs rozíu.
 
De-ai ști ce dor nu imi dă pace
Când ziua scursă pare mit,
Ai alerga prin ploi, noroace,
Să fii aici, gând iscusit.
 
Am rugat cerul să nu plângă
Până în ceasul  ce te-aduce,
Să scoată luna-n scena vieții,
Bujorul alb să te sărute.
 
Tu vin’ de grabă pe-nserat’
Când stele reapar in joc,
Conturu-ți blând, aici bisat,
Decor ce-mi poartă mult noroc.
 
Mi-e dor de tine, mă topesc,
Ocenul gândului îngheață,
Cu al tău zâmbet mă-ncălzesc,
Viața nu-i capăt de ață.
 
De ai să vii, un semn să-mi dai,
Te-aștept la podul dinspre vale,
Mână de mână, zbor spre rai,
Petale-așterni în a ta cale.
 
Ești dulce vis, mănunchi de-arome,
Iar nopții dai magie-albastră,
Mi te-am chemat in mii de forme,
Tu - dorul meu, iubirea noastră.
 
Când ceasul urlă-a deșteptare,
Ai pictat urme pe covor,
Te voi chema, din depărtare,
Poate-ntr-o zi nu vei fi dor.

***

EL...EA
 
Vine o zi când negreșit
Stele cad în asfințit...
El o ceartă,
Ea il ceartă,
El strigă tare,
Pe ea o doare,
Ea dă-napoi,
Ce tărăboi,
S-au tot certat,
Copilu-i mic, nevinovat,
Vrea cu mami,
Dar și cu tati...
Cu suflet rece,
Ea dă să plece,
El nu o lasă,
Intr-un târziu pleacă de-acasă,
El, singur, trist și resemnat,
Rămâne gol, înstrăinat,
Ea nu îl vede,
Nu îl mai crede,
El o visează,
Cu ea valsează,
Și ce parfum, ce veselie,
Alerg prin vis, ce armonie,
Zâmbetul ei, floare de foc,
Parfum ales, de busuioc,
Zâmbetul lui, rază din cer,
La gâtul ei, fin colier,
Ea îl privește cu nesaț,
El o ține frumos de braț,
Ea îi șoptește o primăvară,
El desenează o inimioară...
Cerul se bucură cu ei,
Frumoși, ca doi porumbei.
Noaptea ingheață ca un tăciune,
Iarna se-afundă în rugăciune.
Așa a fost să fie...
Iar restul e doar poezie.

***

Fapte
 
O mână întinsă ascunde o poveste,
Zâmbet jilav în straie obscure,
Nemărginite gânduri printre manifeste,
Destin pecetluit sub stașnica secure...
 
Pe caldarâmul strâmt și pașii goi
Un biet om cu soarta-nvinsă,
Privirea lui din ochii moi,
Își plânge teama necuprinsă.
 
Ne grăbim să nu-i vedem
Hazardați, strângem idei,
Zel și milă nu avem,
De ce-am da un preț pe ei?
 
“Om fain, cămașă bună,
Apretată, parfumată,
Noaptea-n tâmple greu îmi sună,
Inima din piept sfărmată.
 
Dă-mi un ban, nu te sfii
Sau dă-mi o buca’ de păine,
Ș-apoi îți voi mulțumi,
Domnu’ va-ngriji de tine...”
 
Vocea lui scăldată-n lacrimi,
Răvășea fiori în mine,
Ființa-i purtată-n patimi,
N-o puteam lăsa pe mâine,
 
M-am întors din drumul meu
Să-i dau o mică monedă,
Trecător, cum sunt mereu
Recent ridicat din cergă.
 
“Să nu te-nfiori pe mine,
Dar nu vreau moneda ta,
Doar mai ieri mi-ai făcut bine,
Și astăzi, tot dumneata?
 
Îmi este sufletul un arc,
Privesc zenitul ce m-adună,
Zac apoi pe-o bancă-n parc...
De n-ar ploua când fulgeră și tună.”
 
Un gând frumos te-nalță la cer,
Îngerii toți se-adună la harpă,
Iubirea divină alintă cu fler,
Iar viața-i răsplătită după faptă.

***

Iubire de primăvară
 
Așteptând-o pe mămuca
Trecu iarna ca năluca.
Respiram în dimineață
Aerul tăios de gheață.
Rămurele înfășate
Șubrede, înmugurate,
Brăzdau zarea primăverii
Din parfumul învierii.
Ploi ușoare de petale
Glia măturau, agale.
Nori se perindau pe boltă,
Curcubee în revoltă,
În semicerc să îmbine
Verdele de pe coline,
Galbenul holdei de grâne,
Noaptea greierii să-ngâne.
Gospodarii miluiesc,
Se-nchină și mulțumesc
Dumnezeului cel Mare
Pentru grija ce o are,
Dumnezeului din Cer
Că a dezlegat mister.
 
Cioculețe  fericite,
Pene-albastre, răzvrătite,
Biluțe dulci, curioase
Culeg raze de pe case,
Se întrec în cânturi line
Sufletul să mi-l aline,
Să te chem ca și-altă dat’
Acum, ca după iernat.
 
Am tot stat și am gândit
Visele dulci m-au trudit.
Așteptam să vină ceasul,
Să înveselim imașul.
Vino mândro-n poieniță,
Să îți prind o garofiță
În cosița mlădioasă,
Tânără și drăgăstoasă.
Buchețel de viorele,
Zămbete de acuarele,
Se nasc din a ta privire
Iubiri calde, longevive,
Romanțe trandafirii
Printre raze aurii,
Alergând desculți, pe vale
Pân’ ce ne-or ieși în cale
Stele-albastre, atârnate,
Sus pe cer, încrucișate,
Și-om râmâne aici, în tindă,
Luna clară să ne-atingă
Cu iubirea ei nestinsă,
Diademă neînvinsă,
Muză a viselor noastre,
Dansând iarăși printre astre.

***

Iubirea pleacă...
 
 
Ne pierdem ca un ecou,
Uităm de romantic,
Devenim argou și
Ne naștem din nou,
Ne naștem goi,
Poate la fel de buni,
Sau poate mai răi...
Împărțim o realitate
Sprijinită pe un colț de vis
Abandonată într-un paradis,
Nimic nu e abis,
Iubirea, fluture dezgolit,
Prădat, de aripi deposedat,
Iar toată povestea
Încleștată în eter
Tinde spre efemer,
Si iubirea plânge
Sub norul uscat,
Se frământă, se întreabă:
Ce s-a uitat,
Ce ingredient n-a cumpărat,
Unde, când...
De ce a alunecat
În dulcele neant...
Iubirea nu-i joc
Reluat, rejucat, returnat,
Iubirea nu se oprește
Ci pur si simplu se pasează
În altă ipostază,
Se complementează
Când undeva, cândva se atrofiază,
Se estompează și devine rană,
Și șchioapătă, și doare,
Își stoarce lacrimi negre
Amare, grele și solitare
Și se ofilește
Ca o floare uitată in vază
Și nu mai dansează,
Iubirea zboară, se voalează,
Uită să cânte,
Îi moare poemul,
Își pierde îndemnul
Și vrea să nu mai fie
Nici eșarfă,
Nici floare la pălărie,
Nici pahar cu apă,
Nici dulce doctorie...
Nici se mai vrea amintire.
Petale sidefate amputate,
Decolorate, își vând parfumul,
Iar din senin se alege fumul
Și urmele apuse pe trotuar
Alungă stele, sting un felinar
Cand iubirea e un vis hoinar...

***

LABIRINTUL VIEȚII
 
Dintre miile de frunze  ce cad toamna pe alei,
Numai una se dorește păstrată ca bibelou,
Precum nufărul amiezii, lipit lin in părul tău.
 
Păsări mii cântă a viață la marginea unui codru,
Intr-acolo, suflet drag, am pornit în zbor grăbit
Să regăsesc, să te iubesc, să retrăim în răsărit.
 
Dacă părul tău în bucle dansează în briza mării
Floarea de cireș surâde agățând parfumu-i alb,
Mângâindu-ți umărul jumate gol, cu iz rozalb.
 
Prezența ta veșnic mi-aduce un colos de frumuseți,
In sânul irisului tău s-a conturat un cer albastru,
Aduni primăveri, iar zâmbetul tău coboară pe obraz un astru.
 
Freamătul de pini adoarme când simte pașii tăi rebeli,
Te zăresc pe-un pisc de munte atingând norii visării,
Și mi te iau cu-o-mbrățisare, să șterg urmele uitării.
 
Hai, fă și tu un pas spre mine in al vieții labirint,
M-oi rătăci, dacă destinul vrea să joace strâmb vreo carte,
De ne-om găsi, desculți vom alerga spre mai departe!
 
În iarna simțurilor mele parfumul cald mă înconjoară
Iar palma ta, obrajii mei, se recunosc intr-un tablou;
Iubirea ta, frunză de-o toamnă, păstrată ca bibelou.

***

Mai este loc
 
Mi-au inghețat pe rând figurile de stil
Și nu mai vrea motanul meu să toarcă,
Îi pare primăvara  zăcută-n promoroacă
Iar versul meu nu ii mai e sublim.
 
Am rugat muza să aterizeze,
Să-ntindă palmele peste ochi-mi reci,
Numai așa voi scrie până dincolo de veci,
De  m-or aplauda fără să înceteze...
 
Din stânca vremii am stors apa nopții,
Căușul ancestral s-adăpe însetarea,
Trezimă-voi ca să ascult chemarea
Din guri aurite ce zac la poarta sorții.
 
Și nu e primăvară născută din ninsori,
Nici fir de mugur pe crengi ce nu au grai,
Petale împletite din flori de mucegai,
Rupestră încropită în gânduri de farsori...
 
În pas liliachiu, sub un cristal de stele,
Îmi fac loc printre cărți și opere alese,
Mai este loc s-așez cuvintele culese
Din sufletu-mi de om și brave emisfere.

***

Melodia din lumină
                    
 
În freamătul sublim al nopții
Cerșeam luminii un fascicul să-mi dea
Pentru a-mi întrezării cărările trăirilor mele
Și mi-a trimis frânturi de raze vii,
Atât de aprinse și efervescente încât
Cărările de odinioară nu mai erau
Simple poteci șerpuite, pietruite și
Uitate în bezna infinitului abis;
Tălpile-mi se mulau pe neteda iarbă,
Mângâind simțurile până la sinapse,
Febra tâmplelor pierise o dată cu ancorarea
În iris a petalelor iubirii șterse din
Filele unui roman monden;
Muzica, ea, mi-a adus buchetul de raze
Și a rămas cu mine
Și încă mă place,
Și încă nu vrea să plece...
Lumina iubește muzica aceasta care
A stăruit la mine,
Iar muzica iubește lumina ce a vrut
Să-mi deștepte cărările trăirilor mele;
Gravitația originii amorțise lăsându-mi
Ființa să planeze în liniște, bucurându-mă
Până la extaz de ceea ce sunt - un ceasornic
fără timp, cu secunde inerte și înghețate,
cu mecanismul ruginit, absent,
îmbrățișat de carența substituirii;
Noaptea - sfetnic bun al ușilor închise -
Ștergea amalgamul de imagini
care știrbiseră și pătaseră dorința de a fi;
Înțelesesem apoi că luna
strânsese într-un paner frânturile de raze
Ornându-le meticulos cu sunete armonioase;
Era cadoul  verosimil pentru cel ce
Alerga în căutarea de raze pentru
A-și lumina cărările trăirilor cotidiene,
Era cadoul pentru mine.
Orice melodie iubește lumina,
Iar lumina vibrează în ton melodic.

***

Mireasma din părul tău
 
 
            O petală a primăverii ești tu,
            Nemărginită iubire în opera sfântă
            A Dumnezeului nostru,
            Ești cântul ce-alină suflete pierdute
            Și le atingi cu inima ta blândă,
            Caldă, încăpătoare, îmbietoare,
            Fără zâmbetul tău, poezia devine
            O inefabilă poveste tristă, rece, amară,
            Dar spre bucuria mea, tu ești...
            Tu nu urăști...tu chiar zâmbești
            Iar mireasma din părul tău
            Sădește buchete de primăveri
            În ograda verde a sufletului meu.
            Cu tine, primăvara proiectează
            Imagini inedite, fructuoase, pastelate,
            Norii adunați mângâie pâlpâitul de aripi
            Ca apoi să cedeze locul blândului
            Și neînvinsului soare.
            Tu ești petala ce trezeste primăvara
            Din visul tomnatic rătăcit în iarnă,
            Astăzi vreau să-ți mulțumesc
            Pentru că ai reușit să ștergi
            Urmele înghețului din zâmbetul meu,
            Neconturat, absent si dureros de trist,
            Ce bine că te-am căutat,
            Ce minune că ești!

***

Pașii goi
 
 
Sunt urmă de pași goi
Înmuiați în nisipul fin,
Scăldați în umbre epice
Și mă avânt în cântul alb al pescărușilor,
Ca un tomnatic nor,
Primăvăratecă ploaie
Al gândului meu desuet;
Strop ce plonjează sunt
Și umezesc potecile anotimpului
Din vremi străbune.
Val după val,
Marea mușcă din țărm
Umplând urmele mele
Cu alte fire de nisip jilav, amorf.
Raze după raze,
Se topesc în cristalinul acvatic
Luminând a mea briză eternă
Ce leagă tălpile mele de pașii mărunți,
Brațele mele de catarg,
Ochii mei de zenitul divinității...
Sunt doar un pumn de lumină
În sfânta maree.
Nu alerg,
Doar mă rătăcesc puțin
În marea sufletului meu
Care mă așteaptă
La fel de albastră,
La fel de sihastră,
Mai înnoptată...
Val după val se aciuează
Sub tălpile reci
Și Cerul mă roagă 
Să-i descânt câteva raze
Cu poemul meu,
Al pumnului de lumină
Care veghează pașii adânciți în argila vieții,
Marea simțurilor tainice,
Pescărușii primăverii din noi,
Soarele și tot ce universul iubește.

***

POEMUL ZILEI
 
Astăzi nu știu ce să scriu,
Despre stele? Dar ele sunt acolo sus
Atât de liniștite, mult admirate, elegante,
Misterioase, scânteietoare, atât de frumoase...
Astăzi nu știu despre ce aș mai putea scrie,
Despre lume?
Dar ea, cu viteza ei de neoprit
Își vede grăbită de drum, de vise,
De idealuri,
De iubiri, de anotimpuri...
Nu vreau să ii stau în cale și nu vreau
Ca poemul meu să îi curme elanul!
 
Mi-am luat desaga in spate
Și-am plecat la drum, să culeg teme.
Am să dau poeziei mele
O formă greoaie,
Ușor plictisitoare,
Să văd cine este răbdător a o-nțelege..
Dar mai bine nu,
Să fie simplă, frumoasă,
Cuvinte potrivite.

***

Primul dans
 
 
Nu-i de mirare că abisul m-a sechestrat de-atâtea ori,
Mi-a furat tihna și visul, nuanța miilor de flori.
A fost atingerea iubirii în seara dansului ce-l știi,
Drumeag spre fructul fericirii, cu mine-n lume-ai vrut să vii.
De-atunci, hoinari prin astă lume vibram de fericire-n doi,
Fără averi, avem un nume, speranța nu pălise-n noi.
Iubesc lacrimile care scriu pe suflet versuri calde,
Mă împing la țărm de mare, valul tâmplele să-mi scalde.
Mi-ai cerut o simplă rază, ți-am coborât mănunchi de stele,
Un strop de briză într-o frază și pescăruși, sub conifere.
Ador poemul dintr-un vers ce naște-n ochii tăi căprui,
Cu simplu zâmbet tu ai șters pagini cu gust amărui.
Hotarul care ne separă doar Domnul știe ce-i cu el.
Ești muza dintr-o tămâioară, mă-nalță până la Cindrel.
Mi-oi umezi tălpile grele în izvorul cel grăbit,
Vise în coșul de nuiele culeg din codrul înfrunzit.
Și plec, pe drumul străveziu, să caut dansul de mai ieri,
L-oi regăsi, într-un târziu, printre șoapte și flori de meri.

***

Simfonia sufletului tău
 
Te căutam,
Simțeam nevoia terifiantă
De a te întâlni
Pentru a mă lecui de singurătate.
Am cutreierat zorii zilei
Adulmecând mireasma euforică a pașilor tăi;
Nu-ți găseam zămbetul deși
Știam că adesea il împarți păsărilor,
Ramurilor de mesteceni și
Râurilor ce-și ondulează menirea.
Știam că lași o parte din el
În tot ceea ce atingi...
Apoi mergând spre amurgul primăverii,
Mi s-a luminat calea de o caldă melodie
Ce-mi alina sufletul rătăcit în dor,
Însă nu m-am oprit din căutare
Și am tot mers până ce te-am aflat,
Într-o gură din stânci, în inima pământului,
O cosmogonică fereastră
Către albastrul nemărginit.
De ce cânți naturii?
Este plăcut să văd cât ești de admirată,
Să-ți ascult notele moderate de șuiet,
De concertul păsărilor sosite doar pentru tine.
Câtă eleganță porți în gesturi!
Până și cea mai stoică ființă
Ar deveni sentimentalistă.
M-aș agăța de arcușul viorii
Și aș rămâne acolo,
În simfonia sufletului tău.
Să nu mai pleci, rămăi cu mine!
Dacă iubești natura, vei vedea
Că ea va veni la tine.
Lasă-mi zâmbetul tău în dar
Să-i cânt a mea duioasă melodie,
Că trebuie să înțeleagă versul
Ce leagă simfonia ta de sufletul meu,
Melodia mea de vioara ce-ți e soră.
Tu, cântă naturii! Eu îți voi cânta ție!
Nu mai pleca, rămâi și
Lasă-ți arcușul să umple lacune,
Până-n zorii zilei, spre amurgul primăverii,
Unde natura se așaază la poalele rochiei tale.

***

Strigăt de codru
 
Spune-mi codrule tu, mie,
Plânge turnul din Chindie?
Dorul încă te apasă,
Mai vrei copiii la masă?
Vrei să-i chem de peste râuri,
Să vină, să-ncingă brâuri?
Ie albă să îmbrace,
Sufletul să-ți fie-n în pace?
Tu îi chemi, ca și-n alți ani,
Sunt opriți de gologani,
Pofta de a schimba traiul,
Sortiți să îsi uite graiul,
Datina, portul și cântul,
Doina plugului, pământul...
Tu... strigă-i în gura mare,
Sunt copii, peste hotare...
Pentru o buca’ de pâine
S-au înstrăinat de tine,
Lacrimile din pridvor
Sunt ai pașilor decor,
Doruri mari pricinuiesc,
Flori de măr se ofilesc...
 
***
       Iarna lacrimile-ngheață,
       Speranțe mă țin în viață,
       Din pridvor lungesc privirea
       Parc’-aș aștepta oștirea...
       Sarmale puse pe masă
       Și-un pahar de vin de casă,
       Cozonacul ca-n poveste,
       Le gustă cine nu este?
       Licure în iarnă bradul,
       Crăciunul, aprins ca jadul
       S-o stinge în seri pribege...
       Nimeni prin omăt, s-alerge...
       Porți din lemn zac, ferecate,
       Vor să fie descuiate.
       Cât o fi rotund pământul,
       Tot la voi mă duce gândul...
      
 
       In luna lui mărțisor
       Iarăși mă umplu de dor.
       Împodobit cu mii de flori,
       Vă aștept, ca-n sărbători,
       Plaiul tocmai a-nverzit,
       Cuiburi până la zenit
       Gazduiesc berze sihastre,
       Cu pliscurile pân’ la astre,
       Din munți, râuri cristaline
       Celui ce vine la mine,
       Le voi da, stăpân să fie,
       Al șopotului chezășie.
       Cu toți prindeți-vă-n joc,
       Bucurii și mult noroc,
       Hora frăției din noi,
       În triluri de pițigoi,
       Să răsune-n tricolor,
       Să topească al meu dor.

***

TRISTEȚEA DIN FERICIRE
 
 
Se nasc amintiri blajine din sclipirea unei stele,
Păstrând  calmul reveriei zilelor prea efemere.
Pentru-o clipă de-aș râmâne la anii copilăriei
Aș pune printre bagaje lacrimile iasomiei.
De la nuc aș lua frunza legănată în descânt,
Aș zburda pe plaiul vieții sădind râsete și cânt,
Mierea stupilor din dealuri aș pune-o pe un verset,
Aș sorbi mustul din zaibăr valsând simplu, desuet;
Flori de tei mi-aș prinde-n pleata unei veri de licurici,
Presărând miezul din pâine minunatelor furnici.
Leagănul copilăriei de sub nucul cel bătrân
M-ar duce printre povești hoinărind pe vreun tărâm,
Barcă-n pânze-aș meșteri din Corabia albastră
Să-mi adun copilăria pe Dunărea cea sihastră.
Vântul de-ar sufla in tihnă m-ar aduce-acum in fire
Lăsând la fereastra vieții tristețea din fericire.
                                    
Satul meu pictat pe hartă e un punct ce nu apare,
Ploaia mi-l aduce-n palme chiar aici in depărtare,
Ochii mamei sunt acolo și așteaptă revederea,
Singură, îngândurată, mă caută cu privirea.
“Ce-o mai face a mea fată?”- se-ntreabă in ziua mare-
Nepoțeii imi sunt mari, fac școala peste hotare;”
Ce-ar mai vrea sa-i dojenească, așa, ca-n anii trecuți,
Când se așezau la masă apoi alergau desculți.
De aici, din colț de lume o aud la telefon,
Este tristă, dar zâmbește; Doamne, ni se face dor!
Am cerut divinității luna s-o vegheze iar,
Să nu simtă amorțeala nopților in felinar.

***

Unde ești?
 
Când prezentul te înhață, deschizi ușa în trecut,
Gesturi mute - nvolburate se înșiră ca un scut,
Parcă-ai vrea să fii micuțul oacheș, cârn precum Gavroche,
Fluturând steagul dreptății de ștrengar voios, neaoș.
 
Pe măsuța nemișcată un portret zâmberște surd,
De la răsărit de zi, se topește, în amurg.
Doar vârtejul se scoboară petrecând teamă si ploi,
Peste lumi cerul aruncă nouri cenușii, greoi.
 
Noaptea cheamă luna blândă pe la geam cu iz mistic,
Verde crud răsfață gura cu arome de fistic,
Un pian soarbe în valsuri note șchioape, învechite,
Candela joacă în umbre, slovele mototolite.
 
Serenade începute stau închise-n portativ,
Rugăciunea din tămâie răsună pe un stativ,
Susură lacrima clipei din icoana cea sfințită,
Vrând  să spele, să-ntărească inima neprihănită.
 
Unde ești când ochiul tău zace după umbra mea?
Unde ești când noaptea fuge si vrea sa te ia cu ea?
Fluturi din petale roze vin să ceară  îndurare,
Cireșul cu greu suspină, nu vrea să se pună-n floare.
 
Mugurii promit s-așeze  frunzele pe părul tău,
Iasomia să vibreze aerul molcom de-antreu,
Rămân prins cu intrebări și răspunsuri în rezervă,
Poza ta de pe măsuță încă zămbește în vervă.

***

UNIVERSUL MEU
 
Cu fiecare gest ești un jeleu,
Aduni munte și mare într-un curcubeu,
Luna împrumută stălucirea ta măiastră
Când alunecă din prundiș, în glastră.
 
Adorm cu tine-n gând și zbor departe,
Ca dragostea înfiripată într-o carte.
Când brațul tău atinge universul
Din furtuna sorții croșetezi reversul.
 
Briză și maree în seri tărzii, albastre
Sunt pletele-ți ce-adie către astre,
Privirea ta, balsam pe suflet rătăcit,
Ești cânt de leagăn trandafirului rănit.
 
Poemul de azi în versul de ieri,
Gurița ta, izvor de primăveri,
Poemul de azi în versul de mâine,
Făptura ta sculptată în vise divine.
 
În ziua  zbuciumată sădești în nuanțe
O iederă de sentimente și speranțe.
Universul meu, tu, prințesa din crăime,
Esti poemul scris cu rânduri sublime.