dg3Fiul meu,Alex, în perioada când avea aproximativ 6 ani, se juca mult cu alți copii, în curtea casei, pe strada care nu dădea în şosea, pe la vecini, atunci nu erau atâtea pericole şi părinții le acordau libertate de mişcare copiilor, mai mare decât acum. Trăind în acea perioadă la țară, nu consideram că jocurile copiilor pot să îi expună într-un mod periculos, atâta timp cât unul dintre părinți îi monitoriza din când în când.
Alex era tovarăş de joacă cu alți doi copii din vecini: vărul lui Alin şi Dragomir, amândoi copiii fiind mai mari  decât Alex, şi de vârstă şcolară deja. Alin făcea parte din categoria copiilor care mereu surprindea prin ideile neaşteptate pe care le avea, dar care până atunci nu i-a pus în vreun pericol pe nici unul dintre copii.
Mai întâi, trebuie să vă descriu o clădire din mijlocul localității, că să vă puteți face o imagine despre cele ce vor urma.
Chiar în buricul târgului, era o clădire spațioasă, patronată de primăria localității. Unele încăperi nu erau folosite, dar într-o cameră erau depozitate dosare vechi, multă maculatură care acoperea toată suprafața acelei camere, pe o înălțime de aproximativ 1,5 metri. Într-o altă cameră alăturată îşi avea biroul lăptăria, gestionată de o fată pe care o cunoşteam. Mai apoi urma un bar şi alte încăperi, care nu aveau nici o destinație la acea vreme.


Bun, să lăsăm clădirea!
Într-o zi de vară, Alex se prezintă cu vărul lui Alin la mine  şi îşi cere voie să trecă vis a vis, în curtea celui de-al doilea copil.
-Mama ta e acasă, Aline, întreb...
-Da, e în curte, sapă straturile de floiri...
-Bine, atunci puteți să mergeți...
Copiii părăsesc curtea, la poartă îi aştepta cel de-al treilea, Dragomir, şi un timp stau liniştită.
Când mă hotărăsc să îi verific, mama lui Alin îmi spune:
-Stai liniştită, i-am trimis pe aici, prin spate, să cumpere pâine, nu ajung în şosea.
A trecut ceva timp de când au plecat şi până să se întoarcă. La întoarcere îi întreb:
-De ce ați stat atât?
-Nu era vânzătoarea, pe uşă scria că se întoarce, aşa că am aşteptat-o...
Am crezut tot ceea ce mi-a spus atunci Alin.
Copiii s-au despărțit cu planul ca a doua zi să se întâlnească din nou.
În după-masa zilei următoare se întoarce acasă Alex, îl întreb:
-Ei, ce-ați mai făcut, cum v-ați jucat?
-Nimic, pe aici, pe uliță...şi îmi întinde un lucruşor frumos din macrame, părea a fi nou, spălat, apretat...Întreb, cum era şi firesc:
-De unde îl ai?
-L-am găsit...
-Unde?
-Pe...gunoi...la capătul străzii...
-Eu nu cred...unde ai mai văzut tu lucruri noi la gunoi?!
Alex nu îmi mai răspunde, iar eu simt că ceva nu se leagă...
Trec drumul la vecina, unde pe masă, la loc de cinste era pusă o față de masă din acelaşi set cu lucruşorul adus de Alex...
-De unde o ai?  întreb...
-A adus-o Alin, a spus că a găsit-o aruncată...
-Şi tu l-ai crezut?
Femeia ezită să-mi răspundă, însă eu merg la mama lui Dragomir...acelaşi lucru!
La o privire mai atentă observ că toți cei trei copii sunt ştampilați pe mâini cu o ştampilă ce nu părea de jucărie! O-oo, îmi zic, nu e bine!
Îmi intensific tirul întrebărilor asupra copiilor, iar ei, intimidați imi mărturisesc:
Cu o zi înainte, când au pretins că nu era deschis magazinul  şi au aşteptat vânzătoarea, ei au fost în clădirea despre care v-am vorbit, au reuşit printr-o uşiță din pod, să intre în camera cu maculatură...s-au jucat ei nestingheriți printre hârtii, apoi s-au întors acasă.
A doua zi, au mers din nou, cei care ştiau deja să scrie, au scris cuvinte obscene pe pereți, au spart un gemuleț de la uşa care dădea în biroul lăptăresei, au intrat pe acea uşă care se deschidea uşor din interior, s-au jucat cu ştampilele, si-au scris amenzi pe chitanțiere, au stricat un întrerupător, au luat garnitura de macrame pe care şi-au împărțit-o, şi pe care lăptăreasa intenționa să o vândă, şi cu prada au venit acasă!
-Incredibil, zic! Unde sunt chitanțierele şi ştampila?!
-Nu ştiu...răspunde Alex...
-Unde sunt actele, că infundăm puşcăria?!
-Ştiu eu...cedează Dragomir. Le-am ascuns, să mă mai joc cu ele şi altădată...
-Imediat să mi le dai!
-Nu sunt aici, dar vă duc să vă arăt locul...
Mergem , copii, mame, tați, care erau pe acasă. Intr-adevăr, Dragomir le ascunsese într-un şanț, de unde le recuperăm intacte.
Era duminică, spre seară...mă gândesc să o caut pe lăptăreasă ca să lămurim lucrurile...
După ce am fost acasă la ea şi i-am dat ştampila şi actele, cu toții am purces la locul "crimei"...
Am constatat stricăciunile şi m-am angajat să le repar a doua zi...
-Mărturisesc, zise lăptăreasa, că mâine aş fi alertat poliția, dacă azi nu m-ați fi căutat...pentru că pare mână de profesionist aici! Intrare prin efracție, stricăciuni, sustragere de bunuri şi acte!
Până luni seara totul a fost reparat, macrameurile înapoiate, la fel şi actele...
Mamele şi-au bătut copiii zdravăn de tot!...mai puțin eu...
Noi, părinții, i-am explicat "infractorului deosebit de periculos" că încă o faptă similară, ne-ar trimite pe noi, părinții, la puşcărie, iar pe el la şcoala de corecție şi mai apoi la orfelinat! În toată ecuația cuvântul
"orfelinat" a cântărit cel mai greu! Alex s-a făcut moale şi palid şi câteva zile nu a mai părăsit curtea părintească.
Băiatul meu a crescut, şi vă jur cu mâna pe inimă, este un tânăr de toată isprava, responsabil, muncitor şi corect! A fost singura sa faptă reprobabilă.
Eu însă, ani de zile, când îmi aminteam , mă treceau fiorii, gândindu-mă că un simplu chibrit în camera cu maculatură ar fi putut provoca un dezastru!
Uneori, când mai evocăm copilăria fiilor noştri, ne amintim şi de acest episod, când Alex făcea parte din "Mafia contra Lăptarilor", iar acum, după atâta timp, ne dă mâna să ne amuzăm copios...