CAPITOLUL   I

S-a intamplat odata , intr-o noapte de decembrie!

Era tarziu…in seara aceea avusesem concert, iar el, dintr-o multime de personaje care misunau in jurul meu, mi-a furat visele intr-o secunda! ... Nu se mai intamplase demult sa ma las hipnotizata la o prima vedere. Avea niste ochi profunzi si un zambet sfasietor. Mi-a fost de ajuns o singura privire ca sa-mi doresc sa-l revad la infinit!-Eu care devenisem in timp atat de rece, simteam cum incep sa ma topesc.

-Nu am schimbat in seara cu pricina niciun cuvant si totusi sufletele noastre vorbeau de zor! In secunda in care ne-am privit, lumea din jur disparuse...timpul isi pierduse masca iar prepotenta cu care ma incerca in fiecare zi, se dizolvase. Zeul devenise sclav, iar sclavul se simtea acum, aproape un...Zeu! Nu mai exista nimic decat eu si el.

Aveam drumuri diferite. In cealalta zi plecam departe, iar el....nu stiu, trebuia sa se fi pierdut prin multime. Nu ne-am mai vazut, nu stiam nimic unul despre celalalt, dar destinul a facut ca dupa doi ani sa ma intorc , pentru a fi mai aproape de drumul lui.

                                         *******

                                 Doi ani mai tarziu....

                           Era inceput de noiembrie.

Intr-o seara, pe cand ma intorceam de la cursurile de dans la care incepusem sa merg de putina vreme, il intalnesc pe strada. Nu-mi venea sa cred! De cand am aflat de aceste cursuri, ma gandeam ca ar trebui sa-mi caut o jumatate pentru ca lumea dansului sa devina lumea mea, o lume in care sa ma pierd asa cum visam de mica. In oras nu prea cunosteam multa lume, dar exista totusi un barbat la care ma gandeam din cand in cand, cineva care s-ar fi potrivit perfect. Nu il cunosteam, nu stiam cine e si nici cum sa dau de el...stiam insa ca, cu doi ani in urma, „cineva” imi soptise ca de ochii lui m-as putea indragosti...

Iesind in acea seara din sala de dans, gandul meu a zburat la el si...ideile se invarteau in cerc iar intrebarile nu conteneau sa ma zapaceasca: -cum sa fac sa ajung la el? -cum sa dau de el? -unde lucreaza oare? -o fi cu cineva?

Raspunsul era unul singur la toate semnele mele de intrebare: barbatul la care ma gandeam se afla chiar in fata ochilor mei! Cum se putea intampla asa ceva? Mereu m-am indoit in privinta minunilor, a telepatiei si a vibratiilor fara explicatii logice...Desi tot drumul ma gandisem la el, nu mi-ar fi trecut prin minte ca o sa-l intalnesc...Uimirea a fost atat de mare, incat n-am crezut ca poate fi adevarat!

Nu m-a vazut. Am trecut unul pe langa celalalt pe trecerea de pietoni. Atentia lui era focalizata pe telefon, iar eu n-am indraznit sa-l intrerup...poate scria cuiva...poate avea treburi importante...Era trecut de ora opt si afara se intunecase deja. L-am urmarit cu privirea. Ceva imi spunea sa ma intorc din drum, dar n-am indraznit. Poate ca daca in seara aceea ne ne intersectam, nu i-as fi scris niciodata. Aveam nevoie de un partener la cursurile de dans, si pentru ca ma tot gandeam cum si ce sa fac sa gasesc unul potrivit, mi-a aparut el in fata, ca un raspuns.

                                   Peste doua zile,

aveam sa ma intorc de la o petrecere si sa nu-mi gasesc locul. Mi se intampla asta destul de des. Revenirea mea intr-un loc din care plecasem cu saptesprezece ani in urma, nu era pe placul meu.Imi lipsea mereu cate ceva, nu ma regaseam in nimic din ceea ce faceam...gandurile nu-mi dadeau pace asa ca nu aveam sa adorm decat pe dimineata. Ma pierdusem in imensitatea viselor cu ochii larg deschisi. In noaptea aceea i-am scris, intrebandu-l daca ar vrea sa ma acompanieze, o data pe saptamana, pe ringul de dans! Scriam si ma gandeam ca nu va fi usor sa fac un barbat sa vrea sa danseze...pana atunci niciunul nu acceptase. Insa, se pare ca de data aceasta, destinul hotarase altceva.

                                 **** Era marti.***

Trebuia sa ne vedem sa vorbim despre dansuri. Eu avusesem ora de violoncel si cu partiturile de „Tara Surasului” si „Tosca” in brate, am pornit incet spre centrul orasului. Tinuse cursuri de germana, asa ca a trebui sa-l astept. Afara, ploaia se juca de-a v-ati ascunselea. Faceam treispe-paispe...nu mai aveam rabdare, eram destul de obosita, cand aud telefonul:

„ -Mai intarziu 5 minute....”

Incercam sa ma prefac ca totul era ok, doar eu eram cea care avea nevoie de un partener pe ring!

Cand l-am vazut venind, imi parea ca ma intalnesc cu un prieten vechi pe care nu-l cunoscusem niciodata...A inceput sa vorbeasca...si vorbea..si vorbea...si ma captiva cu povestile lui. Nu am fost in stare sa spun niciun cuvant si nici sa indraznesc sa am vreo impresie negativa in ceea ce-l privea. Ma surprindea cu fiecare secunda care trecea. Eram fascinata de ceea ce reusea sa starneasca in interiorul meu si in mintea mea. Nu mai simteam niciun pic de oboseala...faceam drumul pe care in ziua aceea il mai facusem de doua ori, dar parea alt drum. Afara se intunecase, ploaia continua sa se joace cu noi provocandu-ne la duel.Era ceva cu totul special in seara aceea. Incepeam sa vad cum minunile deveneau realitate si... totul capata iz de basm. Simteam ca ne crescusera aripi si ca lumea devenea un vis frumos. Capatasem puteri supranaturale si de data aceasta eram noi, cei care ne jucam cu ploaia.

Ajunsesem in parc, se facuse deja tarziu si ar fi trebuit sa ne intorcem, cand ma intreaba:

-„Nu ti-e foame?”

Hm, imi furase cuvintele de pe limba! N-as mai fi plecat in seara aceea acasa....imi doream sa raman langa el o viata! Ce ganduri ciudate, nu mai simtisem niciodata asta!

La masa, incantarea crestea. Toate se impleteau intr-un mod incredibil!

Incercam sa nu-i dau de inteles nimic din toata acea valtoare de sentimente care devenise coplesitoare, insa m-am trezit vorbind:

„-Ai carlionti?”, il intreb, uitandu-ma cu insistenta la parul lui.

„-Da!”

Era tuns atat de scurt, ca nu puteam decat sa banui acest lucru, asa ca am preferat sa am siguranta. Mi se parea rupt din basmul meu!

Au urmat multe intrebari cu raspunsuri perfecte, priviri covarsitoare, zambete pline de subinteles......insa, ne urmarea gheara unui moment care cred ca ne-a sfasiat pe amandoi la fel de mult - nu mai aveam demult varsta lui, iar el oricat de matur parea, nu avea anii pe care eu imi imaginam ca ii are. M-am intristat ...si el la fel, dar ce mai conta timpul, cand lucrurile promiteau a fi cum n-au mai fost niciodata? Glasul societatii cu principiile dereglate, urma sa urle in urma noastra(de asta imi era frica – de criticile ce aveau sa urmeze). Luptam cu gandurile intr-un mod dramatic. As fi preferat sa pot sa traiesc doar secundele prezente, sa ma bucur ca sunt langa el si sa nu mai conteze nimic altceva...in mintea mea se ducea un adevarat razboi. Aveam totusi credinta ca intuitia va castiga!

Pe drumul de intoarcere, cuvintele au fost mai putine, entuziasmul statea ascuns in spatele barierei pe care ne-o trasase viata, dar nu voiam sa ma las invinsa! Imi doream sa traiesc la maxim acel moment si sa ma bucur de faptul ca aveam in dreapta mea un om frumos in toate sensurile acestui cuvant ce apartine unei lumi demult uitate.

Ajunsesem la destinatia finala a acelei seri, aproape de locul in care ne intalnisem. Eu trebuia sa iau taxiul si sa plec acasa. Era trecut de miezul noptii, dar fara sa mai gandesc, intr-o secunda am ajuns la buzele lui . Toata seara imi dorisem sa le simt . Pareau atat de moi si de carnoase ca n-am rezistat tentatiei....................!

                                               *******

A urmat o liniste de mormant! Parca timpul se oprise in loc si se incapatana sa stagneze. Aveam senzatia ca omorasem pe cineva. Ma simteam atat de prost ca imi ascultasem inima! De data asta nu primisem niciun feed back...nu era nici respingere, nici acceptare! Tacea, iar tulbuarerea mea interioara crestea sub presiunea momentului.

Mai aveam doi pasi pana sa ajungem la statia de taxi. M-am oprit si l-am rugat sa vorbeasca, sa spuna orice numai sa intrerupa tacerea care imi sfasia sufletul.

-„Hai sa ne mai plimbam putin!” soptesc, inca nelamurita. „Nu are rost sa plec acum acasa! De ce nu spui nimic? Sa stii ca nu ma supar daca ma refuzi!”

Se blocase, nu mai stia nici de unde si nici cum sa inceapa sa spuna ceva. Uf! Ma simteam neputincioasa, nu mai stiam ce sa fac...o luasem la pas pe bulevard. Ploaia isi continua jocul, insa noi ne oprisem. Nu mai respiram misterul, se stisesera luminile care colorasera basmul pana in acel moment. Mi-as fi dorit sa pot sa le reaprind, dar aripile mele erau grele de ploaie, iar puterile supranaturale pe care le simtisem cu cateva ore in urma se descompusera. Tristetea luase locul bucuriei, zambetul meu se transformase intr-o grimasa de durere, iar el era mut. Inexpresivitatea fetei lui ma facea sa tremur si sa regret un gest care in mintea mea ar fi trebuit sa incununeze acea seara misterioasa.

Ploaia nu mai glumea, se intetise bine de tot, si ne obliga intr-un fel sa ne oprim din mers si sa ne adapostim pe undeva. Oricum nu mai simteam nici ca ploua, nici ca exist, incepusem sa ma cufund si eu in acea tacere de mormant.

-„Hai sa stam putin aici, pana se mai opreste ploaia!”

Ah, vorbise! Doamne, a fost de ajuns sa scoata un cuvant ca eu sa pot sa prind puteri si sa incep sa retraiesc.Murisem!

Ne-am ascuns sub un acoperis din lemn, facut parca special pentru noi, si pentru acel moment al noptii. Mi se facuse frig si din cauza ploii si din pricina emotiilor carora nu le mai faceam fata. Tremuram . M-a luat in brate si m-a intrebat:

-„ Cum iti imaginezi tu viitorul?”

M-am gandit o secunda , ca sa pot sa-i dau un raspuns pe masura intrebarii, si i-am spus:

-„Alaturi de tine, minunat!”

Zambea!...nu-mi venea sa cred. Am inceput sa zambesc si eu. Ma strangea puternic in brate . I-am luat fata intre palmele mele reci si m-am apropiat incet de buzele lui. Voiam doar sa-i simt respiratia pe fata mea...nu mai indrazneam sa fac niciun gest in plus. Amortisem de fericire, golul emotional de la nivelul plexului solar ma chinuia, simteam ca lesin...

Reusisem sa transced timpul, reusisem sa-mi urmez instinctul, reusisem sa urnesc o piatra enorma de pe sufletul meu.....piatra ferecata bine acolo, cu mult timp in urma. Nu mi-as fi dorit sa mai iubesc vreodata, nu mai stiam sa-mi gestionez emotiile, dar sentimentele ma adoptasera deja.....Trecusera multi ani de cand nu mai simtisem ca iau foc. Nu fusese nevoie sa-mi doresc nimic, cand , pe nepusa masa eram luata prin surprindere: ma saruta si n-as fi vrut sa se mai opreasca.

Parul lui, ochii, buzele...mainile mele desenau in continuu forma fetei lui. Voiam ca degetele mele sa fie capabile oricand , dupa ce ne vom fi despartit in seara aceea, sa construiasca chipul sau.

Incepuse sa se faca frig, si ploaia, ca un lait motiv, revenea mereu. Eram fericiti, ne-am ridicat de pe banca. Puterile supranaturale se impleteau din nou cu trupurile noastre, s-atunci, cu o voce calda si cu un zambet pe care nu indraznesc sa-l pot uita, a inceput sa cante: ”I’m singing in the rain!”. Imi doream ca de data aceasta sa fi avut puterea sa opresc timpul pentru totdeauna, pentru ca simteam ca nu mai gestionam nimic. Mintea mea era supusa unor noi forme de traire carora nu stiam sa le fac fata.

Ceasul trecuse deja de orele doua jumatate. Ne promisesem sa ne vedem si in cealalta zi, asa ca tinandu-ne de mana, inundati de trairi nemaitraite, am facut cale intoarsa spre statia de taxi. Imi era greu sa-l las sa plece, dar nu voiam sa-i arat tot acel imens ocean de sentimente, asa ca am urcat repede in masina, inchizand usa. Imi batu imediat in geam, si imi facu semn sa-i deschid pentru ca uitase sa-mi spuna ceva. Am deschis! S-a aplecat spre mine ca si cum ar fi vrut sa-mi sopteasca ceva la ureche, insa intentia lui a fost cu totul alta: m-a sarutat! Doamne, imi venea sa-i spun atunci ca il iubeam deja, dar mi-era teama ca se va speria iar. Am tacut si uitandu-ma pierduta in ochii lui, l-am lasat pe el sa inchida usa taxiului...masina a intors, iar eu il urmaream cu privirea. Se oprise in mijlocul bulevardului. In bezna noptii distingeam silueta unui barbat puternic cu o constitutie atletica. Avea acelasi zambet sfasietor care facea sa i se intrevada dantura perfecta. Ramasesem lipita de geam si priveam inmarmurita cum isi apropia degetele de buze si cu delicatetea-i induiosatoare, imi trimitea pupici pe aripile vantului.

Tarziu in noapte, mesaje cu acelasi continut curgeau in continuu ajungand concomitent atat pe un telefon cat si pe celalalt. Exista o conexiune divina intre noi!