cr1Cum să faci un milion

De zeci, de sute, mii de ani,
Se vrea rǎspuns la o-ntrebare:
Cinstit, corect, un sac de bani,
Cum poţi sǎ faci fǎrǎ sudoare?

Cel mai uşor, cum unii zic,
Ar fi sǎ-i faci cu o maşinǎ(!?)
Permiteţi-mi sǎ-i contrazic:
De-i manualǎ, te leşinǎ;



Alţii gândesc, mai slabi de mulǎ,
Cǎ poţi sǎ-i iei cu-n revolver….
Nici asta nu e o formulǎ
Pentru un om de caracter,

Atuncea cum? V-o spun chiar eu!
Sunt om cu ani de experienţǎ,
Secretu-l vând doar pe-un leu,
(E chestie de concurenţǎ)

Poftiţi la mine la biro’!
Este doar la doi paşi de garǎ,
V-aştept oricând, fǎrǎ mişto,
Chiar personal, în colţ afarǎ,

Sǎ vǎ ajut, io sunt decis,
Şi nu primesc bani de hârtie,
Ca semn, sǎ mǎ gǎsiţi precis:
În faţǎ am…o pǎlǎrie.


  
 
Caz penal

Domnule judecător,
Mă declar nevinovat,
Victima, într-un cotor
Mic, de măr, s-a-mpiedicat,

Eu…şedeam civilizat
După colţ, îmi curăţam
Cu şuriul confiscat,
Unghiile ce le am,

Iat defunctul, cum făcu,
Noapte fi’nd, aşa, spre zori,
În cuţitul meu căzu
Şi-asta…de vreo şapte ori;

A fost clar un accident
Şi-am vrut să-l salvez, atât,
Când gagiul, violent,
Lanţul mi l-a pus de gât,

Însă ce-i mai eronat
Că i-aş fi săltat şi-un pol,
În dosar fi’nd menţionat
C-avea portofelul gol,

Iar de ceas…nici n-a avut,
Scrie-ntr-un proces-verbal,
Şi dacă-i de necrezut
S-o declare personal,

Fi’n’c-atunci e de prisos
Ca s-o mai lungim, cumva,
Că al dracu’ mincinos
Nici mort nu va declara!

                         
                        Reproş

Cum, Doamne, nu Te-ai îndurat, ca omului, cel zămislit,
De la-nceput să îi fi dat să fi trăit la infinit,
Şi l-ai lăsat ca frunza-n vânt, calic, zgârcit, doar câţiva ani,
De parcă timpul pe Pământ, chiar şi la Tine costă bani!?

Şi-n plus, pân’ să ajungă lut, deasupra lui să crească flori,
În viaţă, Tu l-ai mai făcut să moară de atâtea ori
De ciudă, boală, de necaz, de oftică în mare chin,
Văzând pe altul că-i mai breaz, ori fată capra la vecin,

Moare de plâns, de of la fel, de râs mai tare când a dat
De-un fraier mai ceva ca el, ori este foarte gâdilat,
De gelozie,-ndrăgostit, cum am murit, de fapt, şi eu,
Pe câte-n viaţă am iubit, să am măcar de câte-un leu…

Dar multi, de bucurie mor, sărind în sus când, negreşit,
Cel mai bengos duşman al lor a dat de dracu’ în sfârşit,
Alţii de sete, necăjiţi, şi…chiar de-i ger cumplit, nămeţi,
Ca buni consumatori, cinstiţi, ajung acasă morţi de beţi,

Mor şi de lene, puturoşi, frecând ridichea pe nevé,
Iar unii mor de curioşi, băgându-şi nasul prin orice,
Dar cel mai mult şi cel mai des, să-Ţi mai explic nu are rost,
În viaţa lui, pân’ la deces, de mii de ori moare de prost,

Dar bai nu e, să îl deştepţi, de-ajuns e imnul naţional,
Că-n rest, Părinte, să mă ierţi , totul îi pare-n timp normal,
De aia-Ţi spun, chiar mort de prost, puteai să-l laşi la infinit…
Îi curmi Tu viaţa, fără rost, taman când s-a obişnuit!

 

     
   A facere oltenească

Plecai şi io la târg, sǎ vezi saftea!
De mǎ sculai devreme, dimineaţǎ,
Nu cred cǎ ceasu’ unşpe arǎta,
Sǎ casc un pic mai mult gura prin piaţǎ,
Da’ nu mǎ laud, nu e firea mea,
Ca mine negustor, nu-i altu-n viaţǎ:

Luând în fugǎ praz, nişte mǎligǎ,
De brânzǎ doar nǎdejde mai era,
Cǎţaua aia proastǎ-a lu’ Cotigǎ,
Din lanţ scǎpatǎ, precum se vedea,
Că-i atârna de gât doar o verigǎ,
Tot dupǎ mine, vere, se ţinea,

Ajuns în târg, potaia dupǎ mine,
Io cunoscut ca om cu maniere,
Un şut sǎ-i trag, da’ nu îmi şedea bine
Să mă confund cu-atâtea hahalere,
Că înjurai în gând de-aşa ruşine
Şi pe Cotigǎ şi pe-a lui muiere,

Da’ fi-su-Ion, mǎ vede şi mǎ-ntreabǎ
Cât vreau pe javrǎ, c-arǎta de soi,
Şi-i cer aşa, doar sǎ mǎ aflu-n treabǎ,
Vreo douǎzeci de mii de lei de-ǎi noi,
Cǎ lumea, auzind, sǎri de grabǎ,
Se adunǎ nebunǎ dând puhoi,

Şi-ntr-o clipitǎ, cât ai zice zǎu,
Dǎdui cǎţaua, frate, luai şi plata,
Fǎcui şi cinste cu nişte trǎscǎu,
Da’ cât de bucuros fuse şi tata…
Îmi dete Ion pe ea, (nu-i bǎiat rǎu!)
Douǎ pisici de zece mii bucata!
                                   
                                  
                                   Discriminare divină

De s-ar vinde-n târg prostia,
Sau la mall în vr’un butic,
N-aş plăti la bloc chiria
Şi-aş lua şi eu un pic;

Doar un gram şi-ar fi de-ajuns,
Chiar inspector prin Paşcani,
După cât aş fi de uns,
N-aş mai scârţâi de bani,

Iar cu două, fac prinsori
Că-ntr-o zi m-aş procopsi,
Aş vota de patru ori
Şi-aş scăpa de datorii…

Dar cu cinci, pe cinstea mea!
Aş fi sculă-n minister,
Plus că am şi-o pilă grea…
Văru’ Lică…e şofer,

Şi…de n-aş avea eu minteee…
La vr’un kil, n-ar trece-un an
Şi-aş fi, sigur, preşedinte,
Sau prin U.E., din cioban,

Însă, cu atâtea rele,
Nu se vinde-n galantar,
Că, la fel ca toate cele
Şi prostia e un dar,

Bâzâind, ca toţi deştepţii
Amărâţi şi ofticaţi,
Că doar proştii şi inepţii
Au fost binecuvântaţi.

                      


                             Efectul mortal al alcoolului

Îmi amintesc şi-acum cu nostalgie,
Prin clasa cincea când s-a demonstrat,
La ora ce-mi plăcea la nebunie
De-o profă, jos cu fesu’, de chimie,
Cât e alcoolul astăzi blestemat
De criminal, chiar cu economie:

A pus pe banca mea două pahare,
(În prima stam, că nu se copia)
Şi l-a umplut cu apă pe cel mare,
Apoi, pe cel micuţ, tremurătoare,
Cu ţuică de Văleni, că mirosea,
De o sorbeam din cap până-n picioare,

Şi dintr-o cutiuţă mititică,
A scos, ca să-l vedem, un viermişor
Vioi şi jucăuş (în viaţă-adică)
De îi purtam, săracului, chiar pică
Din gelozie, cum mişca uşor
În mâna ei, nu zic ce bucăţică(!)

“Şi-acum, hai să vedem dac-o să moară!”
Ne zise ea, dând drumul la falit
În păhăroiul ochi cu apă chioară,
Da’ el, se bălăcea, fără gargară,
Era-n apele lui de fericit,
Născut parcă pentru a doua oară!

Dar când l-a pus din nou, la fel de viu,
Cu două deşte fine, delicate,
În păhărelul mic plin cu rachiu,
La fund, uşor, al dracu’ naşparliu,
Căzu din prima clipă drept pe spate
Mortal, şi tânăr, nicidecum puriu!

                                     Deci pentru noi, atuncea, ca minori,
Am înţeles, fi’nd clar şi demonstrat,
O chestie ce şi-azi mă iau fiori:
Toţi cei ce sunt de-alcool consumatori,
Nu vor avea (şi eu am constatat)
În viaţa lor, vreodată…viermişori!

                            


Efectul mortal al fumatului

Aşa cum ştim cu toţi’, teribil e fumatul,
Vorbesc de sănătate, bani arşi pe ţigarete,
Iar dac-ar fi să-l laşi…m-apucă şi oftatul,
Chiar după ani, şi-n vis, ajungi să ai regrete;

De douăzeci lăsat, io care n-am aprins
Ţigară sau chiştoc…să nu vă povestesc(!)
Pun bila jos, în pat, şi-asear’ cum stam întins
Ajung, prin ce noroc, în iad să mă trezesc:

La bar era deschis, non-stop, fără mişto,
Iar blondele m-au luat, şerpoaicele feline,
Să mor dacă vă mint, din uşă la tango
Prin fumu-nmiresmat de fine carpatine,

Grătarul sfârâia sub mici şi fripturele,
Iar halbele, în spume, curgeau ca la Ploieşti,
Romica fredona, da’ nicidecum manele,
Că ce mi-a zis el, popa, de iad…erau poveşti(!)

Privind, însă, la toate, ceva m-a dezumflat…
Nici vorbă despre ei, dă-i dracului de bani!
M-am luat după nevastă şi nu am mai fumat…
Puteam să fiu pe-aici de cin’sprezece ani!
 

                             Scrisoare către naşu’

Îţi scriu, măi naşule,-o scrisoare,
Cum rar îţi scriu, doar că acum
Sunt framântat de-o întrebare
Ce nu-i găsesc răspuns nicicum,
Şi aş dori, c-aşa-i corect,
Să aflu de la dumneata,
Pe naşa, eu, cât o respect,
S-o-ntreb nu m-aş încumeta;
Aveţi şi-acum, pe scurt îţi spui,
Pendula aia,-n dormitor,
Pe un perete prinsă-n cui,
De mi-a plăcut pe vremi să mor,
Iar voi, c-atâta mi-am dorit,
Oameni atenţi şi plini de har,
La nuntă, ştii, ne-aţi oferit
Una identică în dar,
Din tei, cadran fosforescent,
C-am pus-o tot în dormitor,
Şi-un gong ce bate,-aşa strident,
Sculând şi morţii-ntr-un picior,
Numai că eu nu-s şucărit,
Doar Mărioara uneori,
Când peste noapte sunt trezit
De gong, mai mult de patru ori,
Ca să descopăr, consternat,
După…‘j-de ani de căsnicie…
Pendula, care azi a stat…
Mergea, de fapt, cu baterie!
D-aia vrusei să ştiu ceva,
Că…n-am probleme cu Măria…
Pendula ce o ai matà…
Tot naşa-i schimbă bateria?

  Idilă estivală

Cum sunt rău de frig, ninsoare,
Cât aveam leafa de mică,
An de an, în veri, la mare,
O frigeam cu o gacică,

Şi ce zile la Mamaia!
Ce nopţi albe-n Eforie!
Mă trata gagica aia,
Cu ce-mi da prin scăfârlie,

Spriţuri, dans, antren, friptane,
Mă ţinea pe palme Tanţa,
(La hotel, de milioane,
Îmi plătea chiar şi chitanţa!)

Băi de soare, băi de mare,
Şi când m-aprindeam, băi vere!
Mă stingea dintr-o suflare
Cu vreo trei halbe de bere,

Noaptea-n schimb, fata nurlie,
(Viţă pură, românească)
Să nu pic la datorie,
M-alinta doar cu Fetească,

Iar în zori, la cafeneaua
A’ din colţ, ca pe nimica,
Pân’ ce achita cafeaua,
Mă sorbea din ochi Tănţica,

Unde-apoi, pe îndelete,
Visători, plini de speranţe,
Printre ultraviolete,
Pe nisip scriam romanţe…
                                      …………………………


Şi acum am leafa mică,
Iar în veri caniculare,
De mi-ar fi Tanţa gagică,
N-aş mai frige-o pe la mare,

Că doar fui iar…la Constanţa,
Ce Mamaia, Eforie!
La o vară de-a lu’ Tanţa,
Într-o bombă, cu chirie,

Nu friptane, beri la gheaţă,
Nu tu dans, antren, visare,
Prima dată când, în viaţă,
M-am simţit prăjit la mare,

Fi’ndcă…după cununie,
Nu c-a dispărut romanţa…
Am ajuns la ananghie,
Tot plătind VISA lu’ Tanţa!

                                   Femeile, femeile

                                          Mă ierte bunul Dumnezeu,
                                         Nu-s chiar deştept, dar nici prea bleg,
                                         N-am apucat decând sunt eu,
                                         Sexul frumos să-l înţeleg:

                                         Păi, când le vine dumnealor
                                         Să se mărite cu-n bărbat,
                                         Îl cată-n orice colţişor,
                                         Pân’ dă de unu-adevărat:

                                         În primul rând, un “Făt Frumos”
                                         Ce e şi greu la portmoneu,
                                         Să aibe,-apoi, chiar de prisos,
                                        Lângă un Ford, şi un bemveu,

                                          Inteligent, manierat,
                                          La toate bine pregătit,
                                          Să ştie de gătit, călcat,
                                          Devreme-acas’ şi nepilit…

                                          Nici vorbă de vreo fufă-n sat,
                                          Un pocăraş cu-ai lui amici,
                                          S-asculte ce i s-a trasat,
                                          La aşternut să fie brici!

                                          Şi-apoi, să fie rezistent
                                          La nazuri, fiţe, cicălit,
                                          Prin somn, şi-atuncea, evident,
                                          Să-şi ceară scuze c-a greşit,
 
                                          Că de-aia zic, modest cum sînt,
                                          Plus că, nu umblu cu perdea,
                                          Ca toate de pe-acest pământ,
                                          La fel făcu nevastă-mea,

                                    Când, norocoasă şi-a găsit
Un “Fat Frumos” bine dotat,
Cu calităţi ce, eu, vădit,
Puţin mai sus le-am menţionat,


Numai că…şi io-s fericit(!)
Regret am unul, mititel,
Pentru săracu’ prăpădit…
Ce-o să păţească…vai de el!