6.Ion G. Duca (I.G. Duca) sau tragicul sfârșit al unui artist rătăcit în politică

    Sintagma „un artist rătăcit în politică” nu intenționează să acrediteze ideea că Ion Gheorghe Duca (mai cunoscut ca Ion G. Duca sau I.G. Duca), fiul inginerului Gheorghe Duca și al Luciei Ghica, n-ar fi cunoscut deplina consacrare politică în cei 54 de ani de existență (1879-1933). Da, căci după absolvirea Liceului „Sfântul Sava” din București în 1879 și obținerea doctoratului în drept la Paris (1902), revine în țară ca ajutor de judecător la Tribunalul Râmnicu Vâlcea și apoi ca director al Casei Centrale a Băncilor Populare, numire pe care i-o datorează lui Vintilă Brătianu, pentru ca după înscrierea în Partidul Național Liberal (1907) să cunoască o impresionantă ascensiune politică: deputat de Vâlcea în 1907, ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice la doar 35 de ani (practic, el a deținut portofolii ministeriale la Agricultură, Afaceri Străine sau Interne în toate guvernele liberale), președinte PNL (28 decembrie 1930-29 decembrie 1933), președintele Consiliului de Miniștri (14 noiembrie 1933-29 decembrie 1933).


    Vasăzică, o carieră politică de-a dreptul amețitoare pentru oricine în afară de I.G. Duca și câțiva providențiali interbelici („locuiește cu chirie într-un modest apartament, e proprietarul a cinci hectare de pământ la țară, călătorește în străinătate în calitate de șef al puternicului partid liberal la clasa a treia, iar ca prim-ministru se găsește asupra sa fantastica sumă de 85 de lei”, ne face cunoscut Sterie Diamandi în Galeria oamenilor politici), totul încheindu-se pe 29 decembrie 1933, când – ne spune același autor – pe peronul gării din Sinaia este ucis acest om „fin, cu inteligență suplă și talent multilateral, cu cultură aleasă și educație occidentală, cu suflet bun și cinste exemplară și cu un stat de serviciu bogat în slujba țării și a neamului”.
    Iar uciderea prin împușcare a celui de-al doilea prim-ministru al României (în iunie 1862 fusese împușcat Barbu Catargiu) se datorează în primul rând neclintitelor convingeri parlamentar-constituționale ale lui I.G. Duca, convingeri prin care „omul politic în accepțiunea occidentală a cuvântului” se opune dictatorialelor tendințe carliste, și abia pe urmă acelui Jurnal al Consiliului de Miniștri din 9 decembrie 1933, prin care „s-a decis dizolvarea Gărzii de Fier” (Ioan Scutu, Monarhia în România 1866-1947).
    Că regele dorea să se descotorosească de acest incomod om politic, după ce tot el i-a încredințat în noiembrie 1933 mandatul formării noului guvern, adică l-a făcut primul său sfetnic, rezultă fără putință de tăgadă din dispoziția pe care i-o dă lui Gabriel Marinescu, șeful Poliției, în legătură cu nota primită de acesta de la un informator, prin care planul legionarilor era deconspirat: „Ține nota la birou și n-o transmite mai departe”...
    De altminteri, adaugă în chip lămuritor Ioan Scurtu, urmărind Carol al II-lea să utilizeze Garda de Fier împotriva adversarilor săi politici, „care nu erau puțini”, nu doar că procesul asasinilor lui I.G. Duca s-a încheiat pe 5 aprilie 1934 „prin achitarea principalelor căpetenii legionare”, dar un fruntaș legionar chiar are cinismul să declare: „Am ieșit din închisoare cu două sentimente întărite: adânc devotament pentru rege și încredere deplină în armată. Am vrea ca Majestatea Sa să știe că tineretul din întreaga țară, care ascultă de lozinca Gărzii, îi stă necondiționat la dispoziție”.
    Tocmai de aceea, considerându-l pe I.G. Duca numai „un strălucit aghiotant al marelui bărbat de stat care a fost Ionel Brătianu”, nicidecum providențialul „care domină oamenii și evenimentele, obsedatul unui crez social sau politic, care, înfruntând bărbătește vijelia luptei, flutură în bătaia gloanțelor steagul credințelor sale”, este de înțeles regretul lui Sterie Diamandi că acest mare și nobil român n-a urmat declarațiile sale din perioada restaurației („Prefer să mi se taie mâna decât s-o întind aventurierului!”), declarații ce „ar fi așezat pe ostracizatul Duca în galeria oamenilor de mare caracter” și, aidoma lui C. Stere după retragerea din politică, l-ar fi determinat să devină „un maestru al portretului și eseului”. Chiar așa, căci cronicile lui de politică externă din „Viața românească” și „Universul”, volumul Portrete și amintiri, dar îndeosebi eseul Mâinile, „un giuvaer al genului”, fac dovada îndestulătoare a înzestrării lui Duca într-ale artei și-i confirmă destinul de artist „rătăcit în politică”.
    Fără ca I.G. Duca să fie „un cinic, lipsit de scrupule și sensibilitate” (dimpotrivă, este perceput ca „emotiv și înclinat spre meditație”), Sterie Diamandi are încredințarea că „Doar moartea i-a adus eterna pace” celui care cu siguranță a suferit enorm de pe urma atitudinii sale sinuoase. Din aceste motive și în pofida faptului că aproape toți românii de-atunci au deplâns dispariția prematură a  bărbatului politic, „tocmai când era chemat să dea măsura capacității sale”, scriitorul Diamandi nu ezită să susțină că artistul Duca l-a surclasat pe omul politic Duca!...
    Produs de elită al aristocrației române și purtând în lăuntricul lui însușirile clasei din care făcea parte (cultură, educație, maniere, dăruire), însă lipsindu-i forța, voința și fanatismul crezului, „Duca a simțit nevoia sufletească de a lupta pentru ridicarea poporului”. Prima lui acțiune publică a fost dedicată cooperației, unde s-a dovedit unul dintre cei mai sârguincioși colaboratori ai lui Spiru Haret.
    Și cine știe, meditează S. Diamandi, poate că avântul tinereții și activitatea rodnică i-au dăruit lui I.G. Duca „perioada cea mai frumoasă a vieții sale”!...