Maria tonu 2015Numele meu nu vă spune nimic, sau totul,
depinde cine sunteți Dvs.

     Delia a simțit un val suprem de voluptate, o senzație necunoscută pentru ea, și, fără să se poată abține, a început să exlame:
-    Wow, wow…
-    Behave yourself , Delia, a încercat s-o calmeze Cheng, vecinul pe care-l cunoștea de opt ore de când s-au așezat alături în Frankfurt.
-    Wow, wow…, exclamă Delia din nou.
-    It’s OK, it’s OK, my baby , a încercat Cheng s-o readucă la realitate, mângâindu-i, nu se știe de ce, mâna.
-    Do you fly the plane for the first time?  - a fost chiar curios  Cheng.
Delia nu i-a răspuns. Ea stătea la geam, el pe fotoliul din centru. Tot drumul au conversat de parcă se cunoșteau de-o viață. Cheng, un chinez canadian, venea de la o conferință din  Praga,  Delia mergea la o conferință în Toronto.


Căldura, care a pornit de la vârful cociusului, ca un val, a alergat prin picioare pănă la tălpi, a lăsat niște flăcări purpurii în podea apoi a făcut cale întoarsă spre coloana vertebrală. Delia a auzit un sunet fin de parcă a plesnit un cerc prin trupul ei, apoi al doilea, al treilea. A simțit o durere în moalele capului, apoi valul a venit înspre ochi, gât, inimă până a ajuns iarăși la tălpi. Valul a ajuns până la podea și a luat-o iarâși spre moalele capului. Delia a închis ochii și a văzut un fluviu multicolor care curgea ca o mătase peste chipul ei. Un sentiment de descărcare emoțională însoțit de o senzație de plăcere extremă i-a cuprins tot corpul și Delia a exclamat acel “wow” care l-a făcut pe Cheng să creadă că ea prima dată zboară cu avionul și-i este frică la aterizare. Până a înțeles Cheng că nu-i este frică, ci ceva deosebit se întâmplă cu vecina lui de călătorie, avionul a atins pista de aterizare. Delia, prin hublou, a citit Toronto Pearson International Airport. Uriaşul Boeing 777 a aterizat lin, apoi s-a oprit și, cătinel, s-a îndreptat spre clădirea aeroportului.
Procedura de trecere a frontierei a fost foarte lungă și anevoioasă. Mii de oameni formau un râu care se mișca printre niște coridoare șerpuitoare formate din stâlpi și panglici. Toată lumea mergea liniștită, nici gând să se înghesuie sau să treacă fără rând.
Când au intrat în aeroport, Delia a văzut o cupolă enormă formată din drapelele multor țări ale lumii. Drapelul Moldovei nu figura  acolo, nici al României, ori poate erau, iar Delia nu le putea găsi în evantaiul multicolor. Eleganță, curățenie, liniște, cu toate că mii de oameni îmbrăcați felurit treceau prin aceste coridoare spre ieșirea care nu se vedea. Cheng i-a spus că o așteaptă la secția de primire a bagajelor, vor merge împreună cu un taxi, iar el acum pleacă în alt rând, acolo este coridorul pentru cetățenii canadieni. Delia privea la oamenii din jurul ei: familii din patru, șase sau chiar opt persoane toate îmbrăcate ca în filmele văzute de ea în tinerețe: “Dragoste în Kashmir”, “Aah”, “Barsaat”,  “Anita” filme în care acțiunea, dragostea, muzica dădeau peste margini. Raj Kapoor, Rajendra Kumar furau inimile fetelor iar Sadhana Shivdasani și Nargis furau inima tinerilor. De jur împrejur eru grupuri de oameni îmbrăcați fiecare conform culturii și religiei lor. Alte grupuri în costume scumpe, la patru ace. Tineri în blugi și maiouri. Câteva doamne cu o sumedenie de bijuterii pe ele arătau ca un pom de Crăciun.

Tot studiind lumea din jurul ei, Delia s-a trezit în preajma unui șirag de gherete în fața cărora râul multicolor de oameni forma o deltă. Fiecare braț mergea spre ghereta lui. Delia, la comanda unei domnișoare smade, cu părul împletit în mii de cosițe, s-a postat în fața gheretei cu numărul șapte. “Număr norocos”, s-a bucurat Delia. Șapte note muzicale, șapte zile în săptămână, șapte culori ale curcubeului: roșu, portocaliu, galben, verde, albastru, indigo și violet. Așa este desenată minunea cerească în zilele cu ploi si soare. Vedea totul în culori vii, promițătoare. Era liniștită, era așteptată de Cheng și de o prietenă de familie, stabilită de ani buni la Toronto. Mergea la o conferință internațională și mai avea și viză de lucru în pașaport. Drept, s-a simțit foarte ofensată în Frankfurt am Main Airport, Germania, unde ea a fost rugată să aștepte lângă punctul de control când pasagerii se îmbarcau. O funcționară i-a luat pașaportul și a mers la un computer adițional și a verificat ceva foarte minuțios, apoi a sunat undeva și a dus o conversație de cîteva minute. Delia, nu se pierde ea cu una cu alta, a scos din geantă invitația la conferință, a făcut ochii rotunzi, gest care arăta că e gata să lupte până la capăt. Funcționara a revenit și i-a permis să urce în avion. Cât a așteptat îmbarcarea se simțea stingherită că pasagerii mergeau spre mâneca ce unește aeroportul cu avionul, dar cu coada ochiului se uitau la Delia: ”adică, de ce mă rog ești suspectată, cucoană?. Delia și-a revenit din amintire când rândul ei s-a apropiat de gheretă. Avea deja și invitația în mână, în caz de ofițerul canadian o va suspecta așa ca nemțoiaca cea pedantă. Ofițerul, un tânăr mulatru, cu dinții albi ca zăpada în zilele cu ger năprasnic, i-a zâmbit larg și i-a spus: “Welcome to Canada! ” “Thank you! ” - i-a răspuns Delia ca o călătoare cu experiență ce este. Cum n-ar fi, este a zecea oară peste hotare.
Prima dată, în o mie nouă sute optzeci și trei, a fost cu Veniamin în călătorie în Germania și Cehoslovacia care pe atunci era o țară iar acum sunt Cehia și Slovacia. Au mers în călătorie cu trenul pe ruta Chișinău - Kiev - Praga, apoi cu autobusul spre Germania. Au nimerit în cupeu cu primarul din Văleni și soția lui. Primarul era un bărbat străveziu de slab, mânca puțin, nu consuma alcool, avea ulcer stomacal și alte chestii care-i făceau viața coșmar. Soția suferea alături de el. Din studenție avea și Delia ceva la stomac, simțea niște grețuri, dureri dimineața, dacă nu mânca ceva imediat după ce se trezea, așa că-l înțelegea de minune pe vecinul de cupeu.
Au vizitat Praga, satul martir Lidițe care a avut soarta localității Hatâni din Belorusia și izvoarele cu ape minerale Karlovy Vary și Marianskie Lazny. La Karlovy Vary au stat trei zile. Au băut apă tămăduitoare din niște cănițe cu burluie care diminuiază mirosul neplacut de sulf caracteristic pentru izvoarele termale.  Mergeau la renumita colonada care era chiar în fața hotelului. A cumpărat și pentru cei de acasă asemenea cănițe, una albastră, smălțuită și strălucitoare iar alta de culoarea frunzei de nuc, fără smalț.

Delia a călătorit mult și bine, dar acea călătorie cu popas la Karlovy Vary o ține minte de parcă a fost ieri. Hedvika, ghidul pentru Cehoslovacia, era o femeie de vre-o șaizeci de ani. Avea fața smadă. Dinții ei galbeni, de la fumat și cafea, erau înrămați într-o carcasă de metal argintiu. Delia privea cu interes la dantura Hedvikăi. În sat la ea mai toată lumea avea dinți puși, dar erau total îmbrăcați în metal, fie aur sau metal mai puțin prețios. Da la Hedvika erau doar înrămați și arătau mai frumoși, decât cum era ea obișnuită să vadă la baștina ei, chiar dacă erau galbeni de la tutun. Hedvika avea o răceală vădită față de turiștii din Uniunea Sovietică. La orice pas îi pișca cu niște cuvinte cam șocante: “Pugaciova voastră e grasă, apropo, vedeți casa asta frumoasă, aici locuiește Karel Gott. Da el este frumos, talentat, da Pugaciova voastră e grasă.”  Casa spre care a arătat ghidul nu era frumoasă. Era un bloc imens cu niște terase. Delia care iubea la nebunie cântecul Alei Pugaciova “Un milion de trandafiri roșii” s-a uitat cam pieziș la ghid și i-a zis:
-    Ați auzit cântecul “Un milion de trandafiri roșii”?
-    Nimic deosebit,  a surâs Hedvika
-    Cum? Este o melodie extraordinară. Și Delia a început să spună că autorul versurilor este poetul Leons Briedis din Riga. El a studiat la Universiatea din Chișinău. Acolo a întâlnit-o pe Maria Macovei, poetă și ea, s-au căsătorit. Acum locuiesc ambii în Riga, capitala Letoniei. Fratele Mariei, Ion Macovei este vecinul ei, e agronom de profesie, este un om foarte cumsecade, iar Pugaciova nu mai este grasă, e puțin durdulie, îi stă bine cum este, dar cântă minunat.  Compozitorul Raimonds Pauls, tot din Letonia, este foarte talentat. Textul în varianta rusă a cântecului este scris de Andrei Voznesenskii. Cântecul acesta are și o istorie interesantă, a remarcat Delia și a început să descrie cu lux de amănunte tot ce citise la acest capitol: ”Niko Pirosmani, născut Pirosmanashvili, un pictor autodidact din Georgia care a murit de malnutriție în 1918, dar care astăzi este printre cei mai proeminenți artiști din lume, fiindcă faima a venit postmortem datorită autorului austriac Stefan Zweig care a văzut, în 1928, lucrările lui Pirosmani în galeria Tretyakov  din Moscova. Zweig a declarat că Pirosmani ar fi o "adevărată descoperire pentru Europa" și că va numi artistul "marele Piro”. Pirosmani a fost "descoperit" în Georgia în 1912 de futuriștii Ilya și Kirill Zdanevich, care au aranjat ca mai multe opere să fie expediate la Moscova în 1913 pentru a fi expuse la expoziția Mishen. O legendă spune că Niko Pirosmani în 1905 s-a îndrăgostit de actrița franceză Margaret de Sevres, din Franța, care a venit în turneu la Tbilisi. A pictat-o înconjurată de păsări de aur, și-a vândut toată averea sa scundă și pe banii câștigați a cumpărat o mare de flori (nu trandafiri roșii) cu care  a împânzit piață din fața unui hotel unde era cazată  artista. Prima oară a scris istoria dragostei Konstantin Paustovsky după cuvintele fraților Zdanevici. Povestea “milionului de trandafiri" a continuat cincizeci de ani după moartea lui Pirosmani. În 1968, când o expoziție a picturilor sale a avut loc la Muzeul Luvru din Paris, superintendentul muzeului a identificat o femeie franceză în vârstă, care vizitează zilnic pictura "Actrita Margarita”. Există chiar și o fotografie în care Margarita în vârstă se află lângă portretul lui Pirosmani”.
-     Vedeți cât de prietenoși suntem în Uniunea Sovietică?, nu se lăsa Delia. Oameni de diferite naționalități creează opere minunate. Sau să luăm cântecul “Melancolie” de Petre Teodorovici, versuri Grigore Vieru, s-a aprins Delia, când este interpretat la Moscova de Sofia Rotaru, toată uniunea cântă.  Melodia este interpretată și de orchestra lui Paul Mauriat. Sau să Vă spun despre soprana Maria Bieșu care a obținut în 1967 titlul cea mai bună Cio-Cio-san din lume.
-    Mare branză, a rostit ghidul.  Uită-te la mașina voastră “Volga”, stă și nimeni n-o cumpără, a arătat Hedvika spre o vitrină enormă la subsolul unei case unde stătea o mașină albă, visul tuturor oamenilor sovietici amatori de automobile. Costă trei mii de dolari dar n-o cumpără nimeni. Nu-i practică. Crapă benzină cât zece mașini din West.
Delia s-a întristat că ghidul este așa ostilă sistemului de unde ea a venit, un sistem care i-a oferit studii și medicină gratuită, după universitate toți colegii aveau de lucru, parcă nu erau motive să fie supărată pe Uniunea Sovietică.

Din echipa de treizeci de turiști Delia era cea mai interesată în tot ce povestea ghidul. Mergea alături de femeia arogantă și asculta cu mare atenție fiecare detaliu. Hedvika, văzând că Delia s-a cam întristat a încercat s-o îmbuneze și i-a zis:
-    Delia, ai copii?
-    Da, un băiat de trei anișori.
-    Ui-te, peste drum este cel mai mare magazin de haine pentru copii. Dacă colegii tăi sunt interesați, puteți face cumpărături.
 Sigur, toți erau interesați. Ghidul le-a spus că au o oră la dispoziție. Turiștii au dat busna în magazin și au rămas foarte mirați că marfă era cât dorești, dar cumpărători practic nu. Marea le-a fost mirarea când au văzut că prețurile la hainele pentru copii sunt mai mari decât pentru maturi. Ghidul, ulterior, le-a explicat că părinții din Cehoslovacia primesc îndemnizații speciale pentru copii, dar hainele sunt scumpe că sunt de calitate foarte bună și turiștii care vin anual cu milioanele cumpără tot. Vânzătoarele foarte respectuoase au început să ajute cumpărătorii să se lămurească și în preț, și în mărimi. O bunicuță îî spune vânzătoarei în română:
-    Pantaloni pentru un băețel de clasa a patra aveți? Vânzătoarea care știa doar câteva cuvinte rusești, s-a cam fâsticit. A apelat la Delia care lua cu multă încredere hăunuțe tot pentru băeței.
-    Mătușă Veta, clasa a patra nu-i număr pentru haine. Cât de înalt este băiatul? E gras, slab?
-    Cum, fa, nu este?, s-a zborșit mătușă Veta revoltată la Delia. Când mă duc la noi la dugheană sau la coperativa din Frasin și spun fustă pentru fată din clasa a noua, îmi dau exact mărimea Catincuței, când cer cămașă pentru Ionel din clasa a patra, îmi dau exact ceea ce trebuie.
Până la urmă s-au lămurit pe unde prin semne, pe unde cu câte un cuvânt cunoscut de vânzătoare. Delia a cumpărat o scutră verde, câteva costumașe, papuci cafenii drăgălași cu niște aplicații de culoare verde ca scurta; o căciuliță albastră cu uzoare; pantofiori negri, de gală, ușori, eleganți din piele naturală pentru feciorașul ei de trei anișori, apoi a ieșit în stradă în așteptarea ghidului. De ea s-a apropiat o femeie de vre-o șaptezeci de ani, cu părul cărunt și unsuros, îmbrăcată într-o scurtă bărbătească cafenie, încălțată în niște pantofi scofâlciți și a întrebat:
-    Ruble ai?
-    Avem, a răspuns Delia, dar le schimbăm doar la bancă. Se ocupă de asta șeful grupei.
-    Lasă palavrele, știi la ce mă refer.
-    N-avem ruble pentru mata, i-a răspuns răspicat Delia care îndeplinea exact instrucția primită înainte de plecare în călătorie.
-    Da aparate de radio, mașini de tocat carne?
-    Am auzit că cineva are. Acuș întreb, i-a răspuns Delia și a întrebat pe cei prezenți dacă au ceva de vândut. Câțiva au spus că au tranzistoare.
-    Dacă aveți, haideți cu mine, le-a spus femeia.
S-au retras sub un pod și cumpărătoarea a cerut marfa. Oamenii au scos din genți câteva aparate de radio portative și le-au dat femeii. Ea le-a examinat și a numit prețul care i-a uimit pe toți. Cam de vre-o cinci ori mai mare de cât costa această tehnică. Bucuroși au schimbat marfa pe coroane de câte o sută. Apoi, după ce au căpătat încredere în femeia cu părul slinos, care i-a liniștit că bărbatul în uniformă care trece pe lângă ei, nu este polițist, ci șofer de tramvai, au scos și rublele dosite prin pantofi, sutiene. Aveau trecere bancnotele de câte zece ruble, așa că toți aveau pregătite anume așa hârtii roșii, foșnitoare și noi-nouțe.  Lenin îi privea dogenitor că se dau momiți, dar turiștii nu prea aveau timp de morală. Și cînd te gândești că făceau toate acestea cu riscul de a fi trimiși la dubă.  Femeia le-a schimbat și banii și sa-u despărțit cu bine. S-au cam reținut cu tranzacțiile, dar nu a fost nimic. Ghidul a venit, a văzut că turiștii sunt ocupați și-a luat și ea o pauză, a mai tras din țigară și s-a făcut că nu vede ce se întâmplă sub pod. La fel și șeful grupei, s-a făcut că nu vede ce fac turiștii lui. Au plecat la restaurant să cineze. Stăteau cuminți în așteptarea mâncărei. Au fost aduse câteva coșulețe cu pâine care au fost golite momentan de turiștii flămânzi. Mare le-a fost mirarea chelnerițelor când au venit cu bucatele calde și au văzut coșulețele goale. Au mai adus alte coșulețe, apoi altele. Pânea mergea tare bine. Puhavă, proaspătă, cu niște semințe mirositoare, se topea în gură. Puteai s-o mănânci și să te simți sătul și fericit. Tare gustoasă pâine au servit. Un chelner tânăr se apropia de fiecare și întreba: “pivo? ”, “limonad? ”. Bărbații toți spuneau: “pivo”. Doamnele unele doreau bere, altele limonadă. Delia care nu era prietenă cu berea, vinul sau tăriile, lua limonadă. Veniamin îi zice:
-    Auzi, o să bei acasă limonadă. Aici cere și tu bere și dă-mi mie porția ta. Că vezi că ne dau numai câte un pahar de nas.
-    Bine, așa voi face, i-a răspuns Delia.
A cerut bere, dar a gustat să vadă ce licoare mai este și asta. Mai bine nu gusta. I-a plăcut atât de mult că a băut tot paharul care avea cam vre-o patru sute de grame. Când soțul s-a uitat spre ea, în speranța să primească al doilea pahar, nu-i venea să creadă ochilor. Delia îmbujorată, mânca cu poftă și-ii spune:
-    Măi, dapoi de ce nu mi-ai spus că e așa de gustoasă berea cehilor. Mamă dragă, da eu beam leoarca cea de limonadă.
Din când în când se împărțea și cu soțul, dar tare a îndrăgit berea în călătoria ceea, mai ales că a avut în meniu și bere din Germania.  
În Praga a cumpărat un parfum foarte mirositor, într-o sticluță cu o stibluță de liliac natural. A păstrat sticluța ceea ani buni. Când parfumul s-a terminat, turna peste stibluța de liliac parfum sovietic “Красная Москва”, un parfum scump, produs la Moscova și constând dintr-un amestec format din arome de garofița, iris, toporași. Parfumul  “Красная Москва” inițial s-a numit “Buchetul preferat al împărătesei” și a fost creat pentru împărăteasa Maria Feodorovna, mama țarului Nicolai al II, executat împreună cu familia sa de către bolșevici în 1918. Parfumul pentru împărăteasă a fost creat de către Augustus Michel la aniversarea de 300 de ani ai casei  Romanov, care a fost sărbătorită în 1913, iar parfumul era produs de compania “Брокар и Ко”. Tot din acea călătorie a adus și multe scticluțe minuscule cu băuturi fine, iar faimoasa Beherovkă - un lichior delicat, aromat, picant, parfumat, amar, dar și dulciu, făcut din ierburi și alte ingrediente ținute în secret, a fost cumpărată și în sticlă mare și în minusculă. Păstra toate sticluțele, care se înmulțeau după fiecare călătorie și aveau în casă deja o colecție impunătoare. Peste ani a realizat că aceste sticluțe și-au jucat rolul lor nefact fiindcă copii lor, dar și oaspeții frecvenți, rude sau prietenii lor, studenții de la colegiul agricol din Salcâm, văzând sticlele mici, credeau că-s pentru ei. Le gustau pe rând. Unele, dulci și aromate, au fost consumate primele. Ca părinții să nu observe lipsa lichidului turnau suc sau compot, în altele apă. Într-o zi părinților le-a părut că fiica lor de șapte ani este așa distrată de parcă este cherchelită. Fetița a zâmbit și a fugit cât mai departe, așa și nu a realizat Delia că sticluțele lor minuscule sunt devorate de copiii lor. A descoperit întâmplător, peste ani. Petrecuse până la poartă niște oaspeți care au stat la ei câteva zile. Când s-a întors în casă a văzut o sticluță din colecție răsturnată și goală. S-a mirat și s-a gândit că Diogene, așa era numit vărul ei care numai ce plecase, s-a înfruptat din colecția lor. Când a înțeles ce greșeală mare au făcut cumpărând băutură în casă, era deja târziu pentru regrete. Copiii și fumau și serveau păhărelul mai des decât s-ar cuveni pentru niște tineri de otsprezece ani. Bine că cu timpul au devenit oameni la locul lor. Delia se întreba mereu de ce oamenii aleg drumul greșit. Dar nu va găsi acest răspuns nimeni și niciodată. Limita părinților în educația copiilor începe acolo unde domină lipsa experienții de viață, unde bunătatea este umbrită de asprime, unde munca de zi cu zi pentru a pune o pâine pe masă se transformă în ignorarea copiilor, iar ei, copiii, cresc de capul lor educați de stradă, de vecini sa prieteni “binevoitori” care știu să formeze breșe în relația părinți - copii, breșe care nu se repară niciodată prin iertare sau înțelegere. Rana rămâne vie mereu. Binele se uită imediat.
     La Toronto, fiind deja în taxi, când mergeau fără capăt prin oceanul de lumini, i-a revenit în memorie filmul “Glontele de aur”. Șoferul, un afro-american mic de stat, slăbuț, cu părul lung și cârlionțat parcă era o sfârlugă. Vorbea la telefon, conducea automobilul, discuta cu Cheng, care stătea pe bancheta din față, o fura cu coada ochiului pe Eliza, canadianca basarabeancă, prietena Deliei, și, o urmărea  și pe Delia care se uita ba la stânga, ba la dreapta. Ciulea urechile când le auzea vorbind, vroia să înțeleagă de unde sunt pasagerele acestea, că Cheng nu avea nevoie să vorbească, se vedea clar că-i din Asia.   Da cu europencele acestea e mai complicat să le gicești obârșia. Eliza este din părinți moldoveni, dar a studiat la școală rusă și nu prea cunoaște limba mamei. Vorbește în rusă, Delia îi răspunde în română, că Eliza de înțeles înțelege tot. Dar bietul șofer era tare confuz. Ba auzea ceva ce-i amintea de Natașa, prietena lui de la școala de engleză, ba auzea ceva ce-i amintea de Stanca, altă colegă tot de la aceeași școală. Straniu, cele două colege ale lui vorbeau între ele doar în engleză fiindcă nu cunoșteau limba unei alteea. Aceste pasagere vorbesc în limbi diferite și se înțeleg de minune. Confuz total, șoferul mai nu a încurcat artera care ducea spre Aurora, orașul lui Cheng. Așa s-au înțeles la aeroport Eliza cu Cheng că merg întâi la Aurora, apoi la Thornhill, orașul unde locuia Eliza.  Delia habar nu avea de geografia orașelor, nu a intervenit, dar s-a stresat când a auzit nume noi de localități în loc de Toronto.
-    Stai liniștită, i-a spus Eliza. E ca la noi: Botanica, Ciocana, Buiucani, Schinoasa.
Acum când Delia locuiește la Toronto și cunoaște fiecare colțișor se simte oleacă ofensată că Cheng a decis să meargă întâi la Aurora care-i tare departe de aeroport față de Thornhill. Uneori se gândește că el nici nu a plătit nimic, de fapt, nu a văzut ca el să plătească, deci, știind că Delia va achita pentru drum, s-a folosit de moment și a economisit niște dolari. Da poate era numai o presupunere a Deliei. Apoi iarăși își zicea: “Da, a vorbit cu șoferul să-l ducă întâi pe el și i-a spus că doamnele vor plăti. Care ar fi fost scopul atunci de au trecut pe lângă blocul Elizei și au mers spre Aurora?” În minte i-a venit expresia pe care o auzea mereu de la colega ei de munca: “Prostia și domnia se plătesc.” Trucul lui Cheng a fost floare la ureche, a fost doar uvertura, oratoriul urma să vină. Și a sosit rapid când a fost despuiată de o mie de dolari de Lidia, femeia care a primit-o în gazdă.

Eliza i-a găsit o odaie într-un apartament din blocul în care închiria și ea o  cameră. Blocul cu douăsprezece etaje, de pe strada Emerald Line, era un castel în comparație cu casele de la oraș pe care le știa Delia. Se îngrozea când mergea în ospeție la vărul Marin, medic, care locuia la Botanica. Ușa de la întrare ruptă, pereții mâzgâliți cu vopsele de diferite culori care conțineau și mesaje de diferite nuanțe. Gunoi peste tot. Miros groaznic de la lada postată chiar la intrare. Castelul de pe Emerald Line era înconjurat cu un gard de metal. La intrare stătea o barieră care obliga șoferii să telefoneze și să explice cine este, unde merg și pe cât timp. Ușa de la intrarea în bloc este mereu încuiată. Locatarii au cod, cheie sau breloc de la ușă, dar și de la cele două portițe ale curții imense, acoperite cu un strat de iarbă verde, tunsă uniform de aveai impresia că o pânză enormă de catifea străjuiește aleea asfaltată care duce la intrarea în garaj, situat la subsolul blocului, unde toți locatarii își țin automobilele sau la zona de parcare pentru vizitatori. Holul blocului strălucea de curățenie, flori vii peste tot. În centrul holului se afla o vitrină din granit în formă de semicerc după care stătea o doamnă masivă, îmbrăcată într-o uniformă albastră pe care scria “Security”. “E serviciul de pază al casei”, i-a explicat Eliza Deliei. Eliza s-a salutat cu doamna în uniformă și i-a spus că Delia este vizitator, dar va închiria aici o cameră, adică va fi și ea locatară a blocului.
Au luat ascensorul și au mers întâi la Lidia, gazda Deliei, ca să lase bagagele. Delia, foarte ordonată, și-a pregătit două geamantane. În unul mai mic a împachetat hainele pentru conferință. În fiecare zi îmbrăca o rochie sau un costum oficial. La conferință  trebuie să ai o ținută mai sobră, însă asta nu înseamnă că este nevoie să porți numai culori închise și să ai un aspect tern. Delia avea în garderobă și un burgundy și un galben aprins, și un purpuriu, și un albastru petrol dar și un albastru ultramarin, aprins, supranumit "mândră-Marie".
Pentru ocazii avea o colecție impunătoare de rochii de seară din catifea, mătase naturală, lână, bumbac, satin, organză.
În alt geamantan, mai mare, avea haine pentru orice situație: pantaloni, pulovere, fuste, halate, bluze pentru toate cele patru sezoane. Haine de lucru, încălțăminte. Hainele toate au fost purtate, donate, iar o pereche de mănuși albastre pe care i le-a pus feciorul în geamantan la plecare zicând: “Ia, mamă, mănușile acestea calde. Canada e țară nordică” le păstrează. Plecase doar pe trei zile la o conferință, dar toți aveau o presimțire că Delia pleacă pe totdeauna. Așa și a fost. Copiii au petrecut-o la Aeroport, fiica a îmbrățișat-o, plângând. Și-a revăzut feciorul peste trei ani, iar fiica abea peste șapte ani.