Neguri albe, strălucite
Naşte luna argintie,
Ea le scoate peste ape,
Le întinde pe câmpie;

Se-adun flori în şezătoare
De păianjen tort să rumpă
Şi anină-n haina nopţii
Boabe mari de piatră scumpă

Mihai Eminescu, Crăiasa din poveşti

Nu avea  nume mic,  nume de familie, nici nume  de neam (nu era aşadar „de-a lu' nime'”) cu atât mai puţin nume de ciuf.  Fiindcă de-ar fi avut vreun nume, ori dacă era de-al cuiva, nimic din toate cele ce urmau să se întâmple nu s-ar fi întâmplat. Era însă cunoscut drept Pădurarul, nici mai mult, nici mai puţin.
Apariţiile sale în sat erau răzleţe şi vremelnice. Se impunea, cu mustaţa lui de honved, cu ochii plutind, ca norii subţiri, între azur şi smarald, pielea discret pestriţă, mai ales în luna lui cuptor şi părul ocru, în faţa tuturor celor de la crâşma satului. Intra, în desluşitele sale haine verzi, instaurând muţenia şi perplexitatea printre români, dispreţul rece şi temător printre saşi, complicitatea mai mult închipuită decât reală printre unguri şi forfota disperată printre ţigani („Haolio, dă-te mai la hombră frate Rupa,  că ne rioconoaşce Păduraru', păli-l-ar icteru'!”), bea pe îndelete, întotdeauna un singur pahar din cea mai scumpă tărie, saluta adunarea, cu un zâmbet isteţ, apoi ridica pălăria şi dispărea pe Vale-n sus, în adâncurile misterelor. A!, pălăria! Aceasta era cel mai grozav argument întru distincţia şi taina Pădurarului: de vreme ce majoritatea românilor purtau colop, pălăria din pâslă verde, cu pană de fazan şi boruri răsfrânte a acestuia aparţinea altor tărâmuri şi altor vremuri ...

Casa Pădurarului sta, după vorbele bătrânilor, la şapte aruncături de suliţă de sat. Cu adevărat, însă, nimeni n-o putea localiza precis. Cum satul era rânduit după vechi şi rigide legi saxone, cu uliţe aşezate peste Drumul Ţării, case înlănţuite, pentru a se sprijini unele pe altele, cum chiar Valea părea trasă cu ţăruza când ajungea în  inima satului, gândul că cineva şi-a ridicat o casă într-un loc supus tuturor urgisirilor anotimpurilor şi relelor popoarelor pădurii le dădea fiori până şi veteranilor din Războiul Cel Mare, darămite copiilor!
Casa, însă, era acolo. Undeva, între cele trei păraie care hrăneau Valea,  într-o zarişte albă la florar, aurie până la Sfânta Mărie Mare, stacojie la Sân Dumitru şi albastră cât era iarna de lungă, se ridica dintre mesteceni şi până la rămurişul tăios al pinilor un acoperiş înalt, ca o căciulă de mocan, legat de cerul întotdeauna mai luminos noaptea şi mai umbrit ziua în acel loc, cu un  fum oscilant şi înşelător.
Vorbeau babele că se petrec multe lucruri necurate în acel loc. Nu departe, Pădurarul avea o vâltoare, în care, printre straie şi albituri, se fierbeau farmece şi uneltiri. De câte ori Pădurarul se supăra pe cineva, muierea lui, pe care nimeni   n-o văzuse  coborând în sat, în afara  anotimpului ploilor, când aducea bureţi, ciuperci de gunoi, urechiuşe şi hiribe în chelteauă, pentru a le vinde muierilor, acestea fiind veşnic  pe  fugă , neridicându-şi privirea, de teama deochiului, de Sfintele Paşti ori la Târgul cel Mare, muierea lui, aşadar, oprea Valea, de mureau zvârlugile de sete, dar, ce era mai rău, se uscau legumele şi zarzavaturile din Verzărie. În alte dăţi, când Pădurarul se supăra îndoit, pădurăreasa umfla Valea aducând în sat numai nenorociri. Tot atunci, nori cumpliţi se adunau deasupra vâltorii, înainte de a goni ca apucaţii pe deasupra gospodăriilor din sat şi holdelor de pe hotar.
Se ştia, de asemenea, că Pădurarul avea şapte copii, dintre care trei fete, patru ficiori, semn rău, Ursitoarele fiind trei, iar Alea Frumoase trei, dragonii Apocalipsei din Scripturi patru, păcatele Lumii şapte şi bolile fără leac aidoma. Iar pentru că Pădurea Satului era mare şi nimeni nu se putea lăuda că a văzut-o întreagă, poate lotrii cei din vechime sau hoţii de lemne, Pădurarul era timp fără masură dus de-acasă, astfel că, macar doi dintre cei şapte copii au fost zămisliţi de pădurăreasă fie cu Pricoliciul, fie cu morarul (în cel mai bun caz), după unii chiar cu un urs fermecat. Mai de mirare era cine ar fi tatăl Zânei, fata mijlocie, neînchipuit de frumoasă a Pădurarului, singura dintre fraţi şi surori care venea la şcoală. Şi mai de mirare era că nu se atingeau lupii de ea, deşi venea de nicăieri la şcoală, prin omătul cel mai greu. Trei, şi cel mai de mirare, era că Zîna era mereu în frunte la învăţătură şi purtare, toate acestea întărind credinţa că nu era zămislită cu pui de om.
Familia întreagă putea fi văzută la Târgul cel Mare, de Sân Dumitru. Stârneau ciudă şi mânie, fiind făloşi şi veşnic ferchezuiţi, cu o mulţime de creiţari în şerpar, cheltuiţi fără socoteală pe lucruri scumpe şi deşarte (după bărbaţi), frumoase şi nemeritate (după femei).
În trufia lui fără socoteală, Pădurarul oferea un rând la toată lumea, apoi prindea armăsarii negri în ham, îşi suia muierea şi copiii în căruţă, trecea agale podul de lemn peste râu şi, cu două pocnituri de corbaci, azvârlite spre biserica saşilor, nu spre armăsari, se făcea nevăzut în codrul său înfricoşător...

Iarna aceea murea cu greutate, blocuri de gheaţă alunecând fără încetare pe Strada Bisericii, izbind pălanele şi dislocând sufletele oamenilor.
Zâna, aşa cum i se întâmpla mai mereu de la sărbătorile de iarnă încoace, era cu mintea printre cetinile de pini, iar sufletul o lăsase în urmă, plutind desupra florilor cărnoase de măr care urmau să vie...
Înţeleaptă, Doamna, în trecere, îi mângâie părul, cu o delicateţe maternă.
Desigur, Zâna stătea încă din clasa  întâi singură în bancă.  Oricâte strădanii ar fi făcut dascălii, copii erau încurcaţi în faţa ei, privind-o muţi şi uimiţi, copleşiţi de ochii ei albaştri - verzi. Aveau, aşadar, minţile legate. Peste ani, băieţii din clasă îndrăzneau să-i arunce ochiade, i-adevărat, în momentele ei de absenţă, pentru a nu fi surprinşi.
Zâna era înveşmântată neaparat în  alb, tot timpul anului, desigur, nu şi în Săptămâna Mare, când, în haine posomorâte îşi urma cuminte (dar mândră) mama la biserică.
 Tinerii satului, simţind-o crescând, se apropiau, în lungile veri dintre anii şcolari, până acolo unde iarba se îngrăşa şi îşi schimba culoarea, adică înainte de zarişte, veghiind  bătaia lunii şi clipa singulară a apariţiei Nălucii... Aşteptarea era zadarnică, iar dincolo de livada de cireşi n-aveau inimă să treacă.

Leandru, nume nemaiauzit în sat, era un băiat crescut de preotul ortodox al românilor, Popa Niculaie, cum îl striga toată lumea,  al treile la număr, dintr-un tată şi un moş preoţi şi ei. L-au găsit într-o noapte rece şi scorţoasă, învelit în pătură din păr de capră, în halta veacurilor, de unde toate trenurile plecau, dar nu se mai întorceau niciodată... A crescut cuminte şi isteţ, aşa că frumuseţea lui întunecată n-a fost observată de nimeni...

- Zână, fata mea, focul tău te va arde şi pe tine, si pe băiatul de cărbune, odorul Popii Niculaie. Pădurăreasa vorbea suficient de încet pentru a-şi exprima dragul şi îndeajuns de tare pentru a acoperi harababura celorlaţi copii, fără inflexiuni imperative, fără mânie, doar cu un fir de sânge ascuns îndărăptul   vorbelor.
Păzind focul sfârşitului de primăvară, Pădurarul zâmbi, jumătate vesel, jumătate îngrijorat...

N-ar fi trebuit să coboare în sat de Rusalii. Dar nu se născuse om, fiară sau duh s-o poată opri! Întâlnirea lor a fost mai scurtă decât în alte dăţi, se apropia seara, iar drumul până Între Păraie era încurcat, mai ales în acele trei nopţi grozave.
Porni, fără grabă mare, dar cu hotărâre, spre casă. Ajunsă în faţa primăriei, ave trei variante. Îşi zise să ocolească, de această dată cărarea dintre acăţi, („Vezi bine că-i o noapte în care te poţi întâlni cu săbăticiuni sau fiinţe necurate, doar le-ai văzut de atâte ori de Rusalii, Sânziene sau de Sântandrei”). Instinctele ei de pădureancă o anunţau că este pândită. Şi nu, nu era o întâmplare, ştia că-i lucru rânduit. Fără a privi în urmă, ocoli primăria, încercând să înşele urmăritorii şi să sară gardul cimitirului saşilor, spre a trece, pe Dupăgarduri, în Ţigănie, unde era apărată, ţiganii neîndrăznind să se atingă de nimic din cele care erau ale Pădurarului, cu spaimă de moarte...
Dar poarta cimitirului saşilor era păzită. Pentru prima dată în viaţa ei, Zâna înţelese Teama. Auzi cântecul cucuvelei, plămădit în căuşul palmelor de lup tânăr. Cunoştea semnul, de la fraţii ei mai mici... Pentru moment, însă, a reuşit să intimideze silueta din faţa ei, aruncând tot focul ochilor ei în acea direcţie. Încerca să folosească privirea care-i ţintuia pe flăcăii de la şcoală, fiindcă, desigur  ei erau, loviţi de nebunia geloziei...

- Uite-o că vine!
-    Să ne împrăştiem! Dă-le semn celorlalţi!  
Tinerii, cu paşi, ochi şi rânjete de lupi turbaţi, se apropiau, fie dinspre Uliţa Bisericii, fie dinspre Valea Raţelor, ceilalţi păzind ieşirile din sat.   Nici o scăpare nu părea posibilă. Luna Plină se apăra  de nori, cum se întâmpla arareori la sfârşitul lui Florar, fiecare mişcare a fetei putând fi cercetată pe-ndelete.
Simţeau rochia albă înfăşurându-se printre degetele lor  alungite, din care creşteau de-acuma gheare de râs...

Pământul se clătină, iar  Luna,  aruncând grindină de lumină   opri suflarea oricărei vieţuitoare, pentru mai puţin de o bătaie de ochi. Picioarele tinerilor au fost zidite cu pământ, iar ochii ţesuţi cu frunze.

Nu i se întâmplase până acum să fie încolţită. Ajunse totuşi până aproape de şcoala românească veche. N-a alergat, să nu-şi trădeze spaima, dar, fără voia ei,   iuţi pasul. Umbre sălbatice defilau la ieşirea spre livada de cireşi, ultimul obstacol până acasă. Se întoarse spre bisericile româneşti, de această dată aproape alergând. Dar şi       dintr-acolo veneau duşmani, le simţea bătăile tâmplelor şi volbura sângelui  încercând să spargă venele, pentru a se revărsa peste rochia ei imaculată. Oricine altcineva s-ar fi prăbuşit, ar fi strigat după ajutor, ar fi bătut la o poartă... S-a oprit în faţa bisericii ortodoxe, la răscrucea a trei străzi. Haita, de-acuma reunită, pândea momentul de slăbiciune, pentru a ataca. Înfruntându-i cu mult curaj, revărsându-şi feminitatea vibrantă asupra lor, i-a oprit din nou...

- A noastră eşti!
Totuşi gloata nebună ezita. Le lipsea liderul. Le lipsea Vânătorul. Le lipsea gustul sângelui... Cu toate acestea, haita răsufla în acelaşi ritm, din ce în ce mai repede, mai intens şi mai fierbinte... iureşul era iminent!
Dorinţa lor, însă, a născut flori înveninante, emanaţia  rafinată, culorile diafane  şi neînţelesul acestora săgetându-i pe  tinerii sălbatici în chiar goliciunea sufletului lor, concepându-l acolo pe Eros. Pentru atâta timp , cât un grăunte de  polen, oasele le-au rămas fără măduvă, şi tigvele fără judecată.

Nu vedea o altă scăpare în afara fugii prin progadie, printre morţi şi ierburi otrăvite,  mai apoi pe cărarea înfricoşătoare dintre acăţi . dar mai înainte, trebuia să profite de uluiala tinerilor, pentru a scăpa din strânsură. Într-o încleştare înfiorătoare, cu rochia sfâşiată, părul despletit, cu obrajii şi mâinile sângerânde, a reuşit să urce scările de piatră moale ale progadiei, lăsând în urmă gemete disperate. Fără a se opri, alergă spre pădurea de acăţi, cu luna în faţă, purtând-o printre spini şi flori dincolo de hotarele lumii ştiute...
Trei dintre fiare au continuat vânătorea, ceilalţi prăbuşindu-se cu tâmplele la picioarele zidului clopotniţei, peste muşeţel şi gândaci roşii.

Zariştea era străluminată, luna aşezându-se pe căciula de mocan a casei Pădurarului. Se îndemnau unii pe alţii. Pe Zâna o pierduseră de mult. Aerul era plin de şoapte şi spaime. Apa vâltorii rostea blesteme stârnind un  vârtej infernal . Au rămas împotmoliţi în propria lor sudoare. Înainte, presupunând că poiana avea direcţii sau contururi, înainte nu mai puteau merge, iar în spate nici măcar nu aveu curaj să se uite. Deodată , linişte deplină: luna s-a stins în păcura nopţii... numai pentru a se aprinde din nou, alene, ca fecioara trezită prea devreme din somn. Oglinda vâltorii, potolită, zămisli, sub atingerea lunii, o mare de argint peste cetini şi mesteceni... Casa Pădurarului se dezvăluia, mândră precum palatele din Alisăndria.
Apoi, totul s-a destrămat, din întunericul cel mai adânc al sălcilor, năluca albă a Zânei se repezi spre ei, fără să atingă iarba grasă. Hainele de nufăr s-au prefăcut în lame ascuţite, iar părul ei, prin care altădată trecea luna, în harpii. I-a lovit orbirea, muţenia şi ologeala, pe măsura spaimei fiecăruia...

Dimineaţa i-a ajuns pe cei trei nevrednici îngenunchiaţi în faţa crucii de la capătul satului, smintiţi de-a binelea, cu pielea tăiată şi purtând ace de acăţ pe tot corpul.
- Tulai, Doamne, a strigat mama unui dintre ei, săriţi, că i-o nenorocit Diavoliţa!
Satul, mâniat cum n-a mai fost din '848 încoace, a pornit o cruciadă mai josnică decât oricare răutate a lumii, dând foc gospodăriei Pădurarului şi pâlcului de pini laolaltă cu aceasta. A ars şura cu grajdurile, dar animalele au scăpat în pădure. Casa , însă, a rămas neatinsă. S-a scuturat, vopsită discret în fum, de toată cenuşa şi urgia, iar Pădurarul cu muierea lui şi cu toţi plozii au ieşit teferi şi s-au apucat încă din prima dimineaţă de primenirea casei şi locului.
În duminica următoare, Pădurarul şi ai lui s-au înfăţişat la biserică, ei puternici, el mândru, purtând surâsul acela înţelept pe buze.
Zâna n-a mai fost văzută niciodată.
După şapte zile, Lisandru şi-a luat rămas bun de la Popa Niculaie.
Peste ani, s-a zvonit că Zâna s-a măritat cu un nemeş şi Lisandru s-a făcut călugăr la Râmeţ. Cine poate să ştie?
Flăcăii au rămas holtei toată viaţa. Unul n-a reuşit să mai vadă niciodată frumuseţea femeilor, al doilea n-a mai reuşit niciodată să rostească un cuvânt  în prezenţa unei fete, iar al treile cădea din picioare, de câte ori era alături de vreo muieruşcă...

Au trecut şapte măsuri de timp de la acele Rusalii întunecate.
        Străzile, lăbărţate dincolo de limitele vetrei satului, sub condiţionările noului regim,  se învecinau  de-acum cu pinii dintre cele trei păraie, care abia umpleau Valea. Arareori,  printre sălciile crude, umbra unui bătrân, cu mustaţă de honved, cu ochii de culoarea norilor subţiri, într-o uniformă kaki , cu un un canceu într-o mână şi o vadră în cealaltă, se strecura până la şipot , apoi se făcea nevăzut. În alte dăţi, două semne se desprindeau din alcătuirea confuză zidită între pini, aplecându-se lin peste iarba grasă, dar lipsită de culoare, a poienii... Unii vecini puteau jura că  încă se rosteau   alinturi ...
       Câteva muieri ocoşe puneau capul la bătaie, cum că ar fi auzit, de Paşti ori la Sân Dumitru, larmă de copii...

Din curtea Pădurarului nu mai răzbăteau de-o vreme decât valuri intense de linişte şi imagini goale. Vecinii, mai mult intrigaţi decât îngrijoraţi, au anunţat şeful de post, după sosirea acestuia, apropiindu-se cu inimile strânse de casa Pădurarului.  
-    Vecineee! Vecineee!... În zadar! nimic nu s-a întâmplat. S-au apropiat mai mult. Casa, altădată falnică, purta semnele unor vieţi trudite şi a grozăviilor celor de demult. Inspira încă statornicie, în mijlocul vegetaţiei reînnoite.
Au spart zăvorul şi au intrat. Obloanele erau trase, lumina pală fiind ţesută din furioare strecurate prin găurile obloanelor şi pe sub uşi. În camera dinainte (de mirare cât de curată era), Pădurarul în dreapta, pe lădoi şi muierea lui în stânga, pe străjac, stăteau întinşi, cu picioarele înspre uşă, pregătiţi de Călătoria cea Mare. La mijloc, pe masa din lemn înflorat, gătită cu faţă de in, ca la sărbători, se afla o damigeană de vin, cu un furtun lung, prevăzut cu pipă.
Oamenii şi-au făcut cruci; „Dumnezeu să-i ierte!”.
Pădurarul, sprijinit într-un cot, îşi aranjă mustaţa de honved, apoi îşi trezi soţia, cu multă grijă, stăpânindu-şi cu greutate surâsul isteţ:
-    Scoală, Saveto, că domnii aceştia, la cât rău ne-o făcut, nu ne scutesc nici atunci când ne punem să murim...