A scrie
e ca şi cum ai dona sânge.

Poate
chiar ajută pe cineva.
Poate cuvintele mele
sunt vitale
cuiva.

Poate
cuvintele mele
restabilesc pulsul
credinţei tale.

Credinţa într-o nouă, mai bună,
Lume a Cuvintelor.

Sau, poate,
pur şi simplu...,
e nostalgia neîntoarcerii
dincoace de origini.

Să laşi o parte din tine
mumifiată în pânze de hârtie.



Distanţele se măsoară în timp.

Dar dacă am măsura timpul
în cuvinte,
poate ca distanţele s-ar scurta.

Cuvintele sunt ca paşii.
 
Cu cât sunt mai aproape,
cu atât sunt mai puţine.


Vocea este un cameleon
care îşi schimbă culoarea
în funcţie de emoţii.

Cuvintele
sunt hăţişuri,
în care acest cameleon se ascunde.

Iar ochii -
ochii sunt apa,
în care Vocea se oglindeşte,
atunci când îşi schimbă culoarea
în cea mai întunecoasă
emoţie.


Titlul unei poezii e ca un ceas de mână.

E nevoie să funcţioneze corect
şi să indice exact
intervalul unei idei.

Poate că gândurile
nu curg neapărat într-o singură
direcţie sau o ordine
exactă,
poate, chiar,
se derulează înapoi,
- ca busola unei emoţii -
sau minutele au în ele orele
ca un ghemotoc de timpi.

Dar, pentru că poezia
nu are vârstă
şi niciodată un cuvânt scris
nu este spus
prea devreme sau prea târziu,
ea
nu se grăbeşte să fie scrisă
şi nici nu-i dăunează
dacă e cu întârziere
citită -

va merge, oricum,
mai departe,
pe drumul ei,
fără de moarte,
chiar şi ne-nsoţită.

Nici măcar de titlu.


Braţe şi coate
în mâneci albe

se agită pe coridoare
doctorii dau din mâinile
ca nişte pescăruşi -

sirenele urlă
în mare

- disperare -

Câte cineva închide ochii
şi-şi aminteşte răsăritul,
şi pescăruşii, şi marea.

Câte cineva mai vede
un asfinţit.

Câte cineva –
asfinţeşte.


Părul nostru se hrăneşte
cu gândurile noastre.

Fără îndoială,
Poetul
e om străvechi
şi ascunde multe gânduri
şi multe taine
în pâcla deasă a pletelor sale.

Poetul,
un naufragiat,
supravieţuieşte
în peştera
singurătăţii sale.
Se hrăneşte, vânând cuvinte
din colonii de peşti-cuvinte
şi păsări
venite în zbor alb,
din depărtări albastre,
cu câte un cuvânt, legat de picioruş.
Pe unele, le lasă
să facă şi cale-ntoarsă.
Pe altele, însă,
le sacrifică.
Oricine le-ar fi trimis,
nu va mai şti de ele, niciodată.

Largul e
atât de clar,
adâncul e
atât de limpede.
Atât de necuprinsă e
marea de cuvinte.

Ascuţind
unelte
din cuvinte,
Poetul ciopleşte
în Stanca Singurătăţii
sale.


Un cuvânt-
O uşă,

Prin care îţi vin în întâmpinare.
Prin care
îmi ieşi în întâmpinare.

Deşi suntem faţă în faţă
cu acelaşi adevăr

(uşa, cuvântul),

pentru mine, are un sens,
pentru tine, altul.
Eu îţi anunţ venirea mea.
Tu -
plecarea.



Cuvintele sunt schimbătoare -
ca şi oamenii.

Şi cuvintele au
(cel puţin)
doua feţe -
ca şi oamenii.

Cuvintele azi pot spune una,
Mâine - alta.

Cuvintele sunt oglinzi.
Vedem în ele atât,
cât ne lasă
sau nu
Lumina.

Tăcerea

e praful şi rugina
care le mănâncă oglinda,
când ne temem
să ne răsfrângem în ele.

Poate că şi ele,
cuvintele,
sunt praf şi rugină
care tulbură adâncurile
atunci când se oglindeşte
în ele
tăcerea.



Captive

în nerostire,
cuvintele se îmbolnăvesc.

Cuvântul nerostit
e ca o pasăre în colivie.

Oricât de frumoasă
ar fi
această pasăre,
locul ei e altundeva.

I-am putea reda
libertatea
în necuprinsul cerurilor
pe hârtie.