Mihaela HutanuAș vrea

Aș vrea să strig
dar scot numai o șoaptă,
în cale e-ntuneric
în rest nu e nimic.
Aș vrea să spun șoptit
ceva din visul netrăit
dar m-au înconjurat corăbii de suspin
și vorba mi-a încremenit la mal.
Aș vrea măcar privirea să vorbească,
să treacă prin arsurile de ploi
cuvintele puține, dar rămase,
și să arunc cenușa de-ntrebări..


Să nu te pierd din nou printre cuvinte
eu n-am să mai vorbesc cu nimeni,
în gând, în șoaptă sau chiar din privire,
voi aduna în mirosul cel de timp
doar liniștea secundei cu gene neatinse
de nici un fel de ploi.


Destin îndepărtat

Te port mereu
în gândul meu tăcut
destin îndepărtat
ce-mi bați neîncetat
în piept.
Te duc cu mine
peste tot
și-mi cânți, și-mi râzi,
și-mi plângi,
te zbați zadarnic
înainte să adorm
în valuri de suspine..
Te simt,
tresar și mai aștept
o mângâiere
pe-obrazul drept
iar pentr-o clipă rătăcită
m-am ascuns
la al tău piept.
Cu ochii - nchiși
visez în gând
sărutul frunții sfânt
purtat pe aripi
de iubire-n cânt,
înghesuiți, acum
avem același drum
până ce zorii
s-or ivi
și-un alt destin
ne va pândi.


Locuiesc printre stânci

Afară-i zgomot
priviri ațintite în asfalt își spun în gând
că mâine poate va fi liniște și-un pic mai bine
pe chipuri citesc neputințe și chinul acela încercând să cârpească pe ici pe colo
acel ceva ce nu mai poate fi cârpit niciodată.
Nici eu nu sunt mai norocoasă
duc o luptă cu jumătăți de inimi în colțuri de timp
locuiesc undeva după două cuvinte reci și-ncerc să mă smulg
din clipirile îngreunate ale pleoapelor ude,
împreunez brațele a rugă încercând să-ndepărtez molozul de durere
îmi caut aripi să pot reuși până la sfârșitul lumii..
Sub mușcături de buze și în miros de sânge
asist fără să vreau la haosul trupurilor flămânde surde și mute
își vând și ultimele bucățele de suflet rămase neîmpietrite
e țipăt și-n urmă rămâne... stâncă.



Ikebana 2

Într-o zi viața și gândul meu s-au sălbăticit
de-atunci am cunoscut nesomnul chipului uitat
Pândită de încrederi ciopârțite stâncă am devenit serile care-au urmat
eram captivă în tăcerile ei
visul cu tine se tot repeta și în unele chiar te iubeam
în timp ce noianul de gânduri sălbăticit aleargă fără scăpare în următorul vis
Ascult cum vocea ta se face bucăți de piatra cubică a lumii de prea multă încredere
anticipasem că așa va fi și nu mai voiam să țip atunci când greutatea anotimpurilor purtate în mine avea să fie lovită cu pietre
știam că n-ar mai fi contat
Enervată pe gândul rău pe lumina unora
am zidit o temniță pentru suferința altora în fiecare apus
dărâmându-l la prima geană a zilei ca și cum m-ar fi năucit întunericul din tine
Când am să decid să nu mai fiu o păpușă din cârpe
am să-mi pun existența într-o praștie și am s-o trimit până dincolo de limitele cuvintelor
acolo unde este totul sau nimic
În sinea mea vreau să uit căci am nevoie de senin
asemeni unui popas într-o cocioabă de la capătul lumii
unde nimănui nu i-ar trece prin cap să mă caute
nici măcar diavolului care mișună printre voi cotrobăind ungherele neatinse de răutate
Ne luasem adio ținându-ne de mână cu privirile pironite în gol totuși iubindu-ne
mâinile sorții așteptau să fie spălate și-n timp ce sufletele se hrăneau cu așteptare
inimile duc războiul cu răbdarea și cu dorul care refuză să cunoască stăpân.


Sete

Vorbesc în tăcere
și încă sângerez
pentru acele urme
care m-au schimbat
în cea de azi..
Și încă plâng
e multă vreme
și totuși,
e devreme.
Verdele încă-i crud
sfârșit în aripa
fără alint
iar bobul cel de suflet
e tropot
în jarul nopții..
Aș vrea să pot
ca gândul prins
în hamul greu
să pot să-l vând
la margine de viață,
să-nfăș colțul
cel gol
lipsit de a sa luncă
și să-l arunc
în gol..
Astâmpărată să-mi fie
setea.



Dor de noi

Mi-e dor de tine
mi-e dor de noi
de gura ta fină
de mâna ce-alină.
De te iubesc-ul șoptit
izvorât din adânc
cu aromă de vin
peste trupu-ți zvâcnind.
De coapsa ce plânge
când buza ta frige
de sânul ce doare
sub gura ta moale.
De trupul fierbinte
ce știe s-alinte
de ochii căprui
de gustul de patimi verzui.


Ritm șters

Azi... nimicuri mă strivesc
un februarie lipsit de vers
lovește cu ceața în mine,
cârpesc locul cu o ploaie deasă
căzută din senin
și încerc să caut un folos
dar mă zdrobesc în poezii..
Un ritm pierdut
din când în când
mă îmbracă într-un frac,
e greu pe umeri
și caut prescurtare
de-acolo să mă cațăr peste lume
să pot să strâng
un singur zâmbet..
Esența să o-nchid într-un final
neîncurcat în silabe.



Eu... n-am să mor

Zidește-mă cum vrei
nimic nu mai contează
dar rădăcinile le vreau adânci
să curgă sângele din
pieptul desfrunzit de timp,
am să mă clatin
dar n-am să pic
tic tacul meu ciobit
foșnește zgomotos
se scurge ciob cu ciob
în cupa cu nisip
îl plâng și uneori îl mint
fac eșafod și-l culc
pe-al său butuc
cu urmă de secure
zidește-mă, eu n-am să zic nimic
nu este vis, nu este rai
poate nici iad
eu n-am să mor
mi-s rădăcinile adânci.