dragomirÎmpăcare

N-o să mai vorbesc despre ea.
Trăiește imponderală, undeva între libertate și căminul frunzelor,
fără întrebări și fără regrete.
Nu o să îi mai pomenesc numele,
s-a retras în vârful picioarelor din ecoul văzduhului,
s-a întins în nevăzute, neauzite peșteri să își odihnească tumultul.
E la fel, nici mai frumoasă, nici mai urâtă, nici mai bună, nici mai rea,
se oglindește în ochii timpului.
Mă curta din secetă și iarnă, din setea și nesomnul pământului.


Mă urmărea când alergam pe așchia înnoptării,
se dăruia vântului când deveneam vară, para focului.
Din tulburarea apelor, m-am împăcat cu sufletul nărăvaș al naturii.


Introspecție

Cine ești tu, de tragi cu degetul poemelor
de somnul și trezirea orelor în creuzetul gândurilor?
Mi te-ai lipit abțipild pe buzele zeruite
de strigătul indescifrabil al umbrelor moi,
de fereastra aceea albastră.
O deschid și respir. Nici nu mă mai văd culorile stelelor.
M-am ascuns între gene.
Fără chip și fără bombastice extensii de suflet,
cu inima largă, totuși închisă în cuvinte, ca o bomboană,
îndulcești apusul privirii.
Am încremenit.Mă urmăresc declarațiile răspicate ale universului,
ca peștii în ocean.
Nu există amnezie pentru inima, arhitect neasemuit de timpuri fără de timp.
Există abisul în care nu ajung pașii.Există înaltul în care țâșnesc privirile viorii.
Cine ești tu, ființă marină, plutitoare, prin apa tăcerilor răscolitoare?


Ghiocei

Din orice colț de stea, prin fulgii de nea,
susură dulci izvoare, șușotesc, în piept se rotesc.
Din vârf de tei, țipă șăgalnic și mierle, porumbei.
Am dat deoparte bucăți de idei, știuci, miei,
inelul acela colțat, m-am căutat,
am iscodit mădularele anilor să văd:cu ele ce-au luat?
Ce-am uitat? Câte ocazii de cânt, strălucind, m-au curtat?
Cu ce m-am furat? În ce m-am risipit, în ce m-am adunat?
Am pus tăriile la pritocit,
să văd de care parte mă împiedic,
cu ce mă așez în tihna inimii frumos.
S-au așezat oasele în tăcere la tors.
Au tras de firul ochilor duios.
Mai la vedere, mai pe dos,
s-au așezat privirile untos pe colțul acela de rai.
Și tot ziceau:Hai! Hai! Hei! Hei!
Luna la stos? Cai verzi pe pereți?
Neastâmpărul cailor în lan?
Căldura pernelor pe divan? Cu tine ce iei?
În ce capcane se prind ochii tăi?
Înalță gâtul, dintre ierburi, ghiocei.

Aceeași pistă

E tot o fugă, fuga din coșmarul pierderii coloanei infinitului.
Iar am avut un vis de trezire bruscă.
Mă readucea abandonul în punctul muțeniei,
în camera alunecărilor în altă cremene.
Ca un copil curat și cuminte, părăsit de părinți,
îmi prindeam inima și o vedeam
cum se scurgea printre degete,
neputincioasă de a se aduna în palma cuvântării...
Înțelegea deplasarea dintr-o tulburare în alta,
contempla retragerea în baia alunecării pe trupul timpului acela.
Și viața se scurgea în palpitații.
aruncându-mă în fuga de furtul de suflet cu țâfna privirii,
parașutată pe bunăstarea clipei,
să fiu cât mai greu de atins de fulgere cotropitoare.
Există o tandrețe în care se dăruiesc toate,
care e totuși de neîmpărțit .
Odată vândută la talciocul îngândurării ,
mă lasă fără puterea piciorului de a continua drumul,
fără zâmbetul culorilor din anotimpuri.
Am fugit să mă găsească norocul luminii
cu străduința de a mă ajunge,
acolo unde înfloresc zambilele,
acolo unde aerul rămâne înmiresmat de privire.
Greu de explicat de ce fuga e rugă.
Greu de explicat de ce se încorsetează coastele în tăcere,
când nu aud nechezatul viselor.
Fug de abandonul mângâierii lipsite de mângâiere,
ca un țântar care fuge de palma care dintr-o mișcare,
îi retează viața.
Încă am coșmaruri, încă mă cutremură alunecarea în crema pierderii.
Fug de fuga care se varsă în mine apoteotic cu o trezire.
E tot o fugă.
Învârtindu-ne între ceea ce suntem,
doar în dragoste ne vom găsi de nedespărțit,
noi, cei ce, oricum, împărțim aceeași pistă.

Mărturisire

Aș fi ales de la început aceeași poziție în fața cuvântării,
dar cuvintele s-au înfipt apocaliptic în inima anilor.
Pendulările indicatorilor temperaturii vazduhului în care creșteam viață
urcau pe șira spinării cu paradoxuri înnebunite de apropiere.
Ce să mai înțeleg?
Slăbiciunea cea mare vine din spatele înserării.
Puterea, tot de acolo.
S-au așezat apele, câmpiile, văile, munții,
pântecul vremii pe genunchii sufletului să îi încerce virtuțile zborului.
Am dezlegat tainele să cântărească atent libertatea
și lumina m-a cântărit cât să revăd pragul amiezii.
Și am tăcut în fața tumultului,
cântărind în poeme negrăite, eternitatea.
Explicație
Nu sunetele, ci reflectarea valurilor,
nu oglindirea, ci scindarea adâncului în frunte și piept de cuprins spectacolul apelor!
Nu dorul, ci alergarea după strigătul mării,
nu glasul viorilor concertând în filarmonica zilelor,
ci separarea în corzi sensibile, numai bune de exersat fericirea și alte nevoi!
Nu cuvântul, ci mișcarea!
Înțelegi, viață?
Dintr-un punct, izvorăsc toate.
Din cuget, se naște pacea.
În dragoste, se luminează de sens.
Din credință, se varsă liturghia pașilor.
Tu, ce iubești?


Călătorie

La răscrucea violacee a viaductelor cosmosului în care m-a trimis drumul,
natural ca mersul cerbilor în pădure,
am coborât, broască țestoasă de 108 de ani, în valea mieilor.
Le auzi glasul?Înaintez...
Iarba înrourată se înalță, se pliază cumințică sub tălpile goale ale luminii,
străbătându-și fiecare încheietură, pentru saltul în cuprinsul experienței.
Țintuită în pământul reavăn de inspirație, călătoresc pe traiectoria vieții.
Încet, încet, firele desprinse de sensuri,
în plină adulmecare de pace, își dezmorțesc cumpănirea.
Ai vrea să te mint, câmpie crescută în degetul clipelor?
S-au tocit unghiile de aerul retragerii în poiana neatinsă de ciute.
Din mine însămi, în mine însămi, fac pod, mă traversez,
dincolo de turnul săpat în piatră peste împotmoliri și nuferii de neînvins ai anilor.
Binecuvântare
Mă iau în brate și mă ridic până la desprinderea din atârnările sinelui.
Îmi pun în față momentele din care a crescut sufletul cu înfloriri ochioase de apropiere,
cu săgetări de lumină dintr-o margine în alta a cutreierării aceluiași tărâm.
Le fac nod de ridicat la vedere, trag de imagini ca de filmul răpirilor în Serai.
De neasemuit cum se derulează biruitor
peste scăldatul cu stoicism în curiozitățile ambientului!
Mă iau de o mână și mă aduc față în față cu decantările anotimpului. Hai, sus!
Din lăuntru în lăuntru, se trece prin filtrul văzduhului.
În smerenie, se recapătă scaunul de odihnă pentru fertilizarea inimii.
Binecuvântez cufundarea în adevărul vieții din orice înclinație a genelor!


Viu

Când a țâșnit spre fericire, larg, tărâmul de lumină și de var?
Când mă purta pe brațe ochiul lunii,
dansam neostoită de vânt.
Îmi înfășurase palma, în trupul câmpului, verdele bogat în parfumuri,
să nu se scurgă sângele din altoi.
Aceeași sunt.
Cum se păstrează viața stelelor în noi!
În zâmbetul aprins, s-a țintuit nemărginirea.
Oh! cum s-a vărsat deodată-n piept, fără de veste, clocotitor, privirea!
O clipă a fost de-ajuns să se lipească de fascinația firii ca roua ce culege în sclipiri culori.
Cu un sărut pe glezna zilei, s-a zidit în cer surâsul galeș din flori.
Între tăcere și contemplări de fiece mișcare, șoaptele se făceau ochi răpitor de mare.
Noaptea glăsuia dulce cum toarce furca în fuior,
amiaza avea gust de cocos și plutire dincolo de nori.
Cât de lungă e rotirea,
cât de tainic fură înălțările neîndoielnice-n nepătrunsul din zbor
și totuși cât de trainic e ecoul lor!
Ție, de care țâșniri ale viului din tine ți-e dor?


Poemul valurilor

Întind gândul, îmbrățișare,
așa cum întind mâna după fructul oprit de fața împărătească
ce a repartizat fiecăruia câte o bucată de cer,
câte o haină de îmbrăcat eternitatea cu pipăitul stărilor,
câte un umeraș pe care să își pună intimitatea,
să prindă și să desprindă nasturii cuvintelor,
martori ai deschiderii și închiderii șifonierului inimii.
Întind gândul, atingere măiastră,
mai mult decât ar putea chiar palmele,
tortițe de prins darul vieții,
gata de muzica ființării,
gata de eliberări, planări în aerul viselor.
Sedusă de muza, alchimist,
ce schimbă în zbor dorul pescărușului,
leg și dezleg șiretul de care atârnă înfățișarea întinsului.
Ca dintr-o peșteră, scot capul în gura pădurii de simboluri,
mă întind ,maree,
să îmi descopăr prelungirea în rezonanța undelor.
Artistă fără pereche, marea îmi răspunde în poemul valurilor.


Prudență

Startul nu e același.
Nu mă mai arunc praștie
cu tălpile goale prin iarba sărutată de rouă,
în râul ce dă ocol pădurii.
Îmi rotesc privirea la scuturatul dorului
de semințele drumului.
Despic în frunze adăpostul auzului.
Si uite cum se varsă în mine ecoul,
mă țintuiește în tumultul răscolit de năduf!
Înaintam și mă izbea puhoi torentul.
Pluteam dintr-o margine în alta,
până la săritura în semnificații.
Din menire în umblet și din umblet în învârtoșare,
am ascuțit tăcerea de tăișul revărsării
să aud mai bine viitura.

Algoritm

Universul se răstoarnă pe aceeași coastă de dor, chemările sunt pe același balansoar de du-te vino în odaia ruptă de fereastre.
,, Miss, dai o gură de aer din rezerva ta de viață? Când vii să ne bem mințile, mai ales tu,
până te urci pe pereții inimii amprentând timpul cu rezonanța ușilor căscate în adânc? Când vrei să îți masez trecutul, prezentul și ce-oi mai găsi de activat pentru trezirea zorilor?
Deschide-te! Apropie-te să te văd de ce ești în stare în traversarea păienjenișului care s-a pus pieziș între stanga și dreapta mișcării?
Curăță calea de urme și vom vedea dacă te vei muta cu bagajul în cuibul stihiilor îmblânzite de conectări!
Vei vedea atunci cum se folosesc obiectele pentru însuflețiri capitale. ''
Urmărindu-și asiduu căutarea, își țese amânarea pânza în care se prind anii ca intr-un dans la care a învățat pașii în rotire,
cu ceea ce a dat roade pentru hrana lumii.

Muzica înserării

Am intrat deodată în muzica înserării
ca la terapia intensivă a sufletului
cu toate organele urlând
în trecerea prin filtre nefiltrate de anestezice.
Din sclipiri în înnegurări, din încețoșări în limpezimi,
măsuram nemăsurarea,
căzând din gânduri direct în bisturiul ascuțit
al unei rugi pentru sănătatea luminii.
Din toate colțurile, se deșteptaseră brusc
mădularele simțirii cu strigăte clocotitoare.
Pereții proiectau clipele în coșul pieptului
și izvoarele amintirii alergau sălbatic pe obrazul clipelor.
Curgeau sunetele din aerul îmbibat de imagini
ca fluviul în marea primitoare de ceea ce o compune.
Șiroiau viața...în spitalul sentimentelor
în care se puseseră la mezat anii.
Bum, bum, buuuum!
Muzica înserării trecea prin ziduri,
ca în operația din care, cel mai abitir,
se simțea suflul cardinal,
glasul înăbușit al tăcerii.

Genune pe genune cheamă

M-am adunat în vârful sufletului,
am dat drumul stărilor amonte, la decolteul zorilor.
M-am adunat în jindul cascadei pentru susurul dulce
de dincolo de ruptura malului,
ca o peniță în mâna Lui Dumnezeu
ce scrie pe trupul tainei cu cerneala dăruitoare
de lumea ce o-ncape.
Am rămas cu ceea ce știu din înfruptările aerului.
Dacă m-au întâmpinat vlăstarii ferchezuiți de primăvară,
mi-i amintesc pleznind de entuziasmul căldurii,
dacă m-au așteptat cutremurătoare ploile,
mă pregătesc pentru inundații și proptele de vânt.
Când m-au urmat în pivnița inimii semințe de cer,
le-am udat rădăcina,
când au călcat pe chiștocul nopții
după eterice atingeri de zare,
m-am retras scorbură, scripcă de patos,
scotocind lemnul de cânt
și ca Magritte, mi-am lăsat mâna să picteze natura
între văz și orbire, între lumină și rătăcire.
Bag seamă, genune pe genune cheamă.

Alchimie

Spune că sunt prelungirea lui Dumnezeu pe pământ.
Probabil, de aceea mă soarbe din priviri cu scotocirile timpului,
cu emoție și cutremur,
să îi rămân pe vecie lângă tâmplă,
punând degetul pe marginea orelor,
transformându-le miraculos în bucuria împărtășirii.
Nu fac nimic special, doar țin în echilibru atârnările gândului,
urmărind neobosit pacea, cumpăna drumului.
Izvorăsc roadele din ochiul simțirii...
Au fost zile când sorbeam din căpruiul fierbinte cafeaua zilelor,
suficiente pentru umbletul pe vârful picioarelor în templul viselor.
Au fost zile când în templul soarelui,
puneam degetul pe ceașca din care îmi beam bucuria
și mă umpleam de lumină. Deplină magie!
Probabil, de atunci, am deprins gustul pentru alchimie.
M-a atins setea cu prelungirile brațelor
ce țin cu înțelepciune pulberea clipelor
și de atunci mă tot descopăr...

Mărturii

Îmi răsună în piept cu dangăte prelungi, hăuind,
prăvălindu-se cutremurat, succesiv.
Curtează împrejmuirile cu invitații la pritocitul orelor.
M-am impregnat de semne.
La fel de intens, se rostogolește, bulgăre, dinspre trecut înspre prezent,
culcând la genunchiul vremii resortul dezlegării de preaplin.
Sare din priporul răbdării în jungla ademenirilor pământii.
Poate c-același îngânat de vuiete s-ar auzi
din răzlețitul de săgeți aurii.
Unde te duci?
Ce luntre fermecată-ți ține ochii vii?
Același clocot tulbură unduitor privirea,
rostogolindu-se prin mărturii.
Aud în piept confesiunile pe care, prin goliciunea tălpilor, le scrii

Emoție

Nu știu de ce, din lumea toată, plină de culoare,
cel mai greu îmi e să mă predau, cu vocea tulburată,
vulcanului pistruiat de gândul la mare,
să dau glas pornirii aprinse de luciri nebune.
Când să mă arunc în cascadă, ptiu! Dintre rune,
se-nțelenesc, în aval, temperaturile, în malul stâng,
ca pe-un panou de strâns ecouri la privit.
Surâsul ți s-a potrivit la tocul geamului ce-mbrățișează luna?
Că e târziu, sau că-i devreme, uneori, mi-e totuna.
La mână, am aceeași brățară zornăind a primăveri.
De-i ceață, fum, la coada urmărilor,
stau fractale sau fructate adieri,
le văd nervurile și sculptate în scoarțe de tăceri.
De-acolo, din emoția încarnată în paralizii,
cresc flori îndrăgostite de renaștere în ochii vii.

Providențială

Dacă o iubești, te așezi pod de traversat deșertul,
trambulină pentru crezul în flori,
o colinzi la pas în lung și-n lat,
o ții de mână și o ridici de subsoara vederii,
limpezind cerul de nori.
Pătruns de viața din ea,
topești cu o-mbrățișare ceața, fulgii de nea,
te apropii până la mutatul în dimineața buzelor,
le sorbi până te desprinzi de vechiul eu
și te unifici cu poemul ce ti-e.
E ușor? Este greu?
E o întâlnire providențială aceasta,
pe care necontenit, cu inima, o scrii.
Trage după ea luna și soarele,
trage zilele rupte din rai ca strugurii copți ce pleznesc în vii,
trage cortegii de lalele cu bulbii înfipți în pântecul anilor. Știi?
De la-nceput, s-au înfiorat de presimțiri petalele-n sărbătoare.
De atunci, am turtit între doruri timpul,
l-am legănat pe picioarele inimii,
liman de sărutat gândul cel bun.
Cu același drag, îl strâng în piept și acum.
De atunci, am crăpat de ziuă și de alergat într-un suflet,
când mâncând pământul, când schiopătând, cu ochii înrourați,
îmbobociți de audiențe în sanctuarul tainelor.
De atunci, m-am prăvălit în adânc, în afară,
cu tălpile goale,
am călcat pe mozaicul fierbinte, înghețat,
mi-am julit pulpa în surle de vânt
am răsuflat prin degete, prin cuvânt,
am ascultat,
am țâșnit pe fântâni arteziene în chicotul zărilor,
de atunci mă întind ca untul pe vers,
hrană stihiilor, îngerilor,
ce au recunoscut, fără preget, lumina darului din mers.


Crucificare

Lunecam pe firul nopții în mătasea nemăsurată de croieli.
Luminile ochilor se împleteau mistuitor.
Am băut clipele până la fund. Ce fior!
Și când eram aproape, mi-era dor!
Am făcut cort de zvâcniri, de retrageri în răsărit, în apus,
am făcut slalom între vise și pământ,
izvor de tăceri, de cuvânt.
Păreau orele fără sfârșit,
se oprea timpul în loc. Ce nadir, ce zenit!
M-am izbit de luceferi și zmei,
m-am pierdut pe cărările ochilor,
de povestea inimii, sclipitori, grei.
Am plutit pe covorul de aur și lut,
lumina și frigul am gustat,
ca pe vinul împărtășaniei,
poemul anilor, am băut,
din cap până-n călcâie,
pe viață și pe moarte, în toate cele,
iubire, te-am primit,
te-am căutat. Ai uitat?
Când am căzut din copacul uimit,
erai demult la pânda de hambar cu fân cosit.
Am auzit cum secerau de dincolo de căutări pribegiile în visări.
În ce se-ncredințează gândul cu statornic glas?
Din tot făcutul, la-mpărtășiri de sens,
în crucificări, ce-a rămas?


Binecuvântări

Rămâi cu ce iubești la geamandura jindului de împărțiri neninse de uitări!
Ca șervețelul împăturit delicat, zilele s-au repliat în tesseract.
S-au încovrigat câinii privirii de frig
ca în culcușul amorțirii moi ce-nvăluie în apatii făptura. Brrr! Se scutură de ninsori bătătura.
Mărturisirea vremii se dădu de-a dura dinspre trecut înspre prezent. Ce curent!
Curg clipele înnoitor afront în prag de primăveri. Ce-mpotriviri?!
Între aceleași rotiri,
pleznesc în bulbi petalele pe ram ca sufletul unei femei îmbujorate de îmbrățișări.
Se împletesc în binecuvântări înmănușările din priviri.
Cunună-ți gândul cu rebele-mpunsături cu pânza câmpului ce te primește deplin.
De înfloriri, orice-ai face, să nu te furi!
Iulia Dragomir